O împlinire – poate numai preliminara – a acestor semne prezise si în Mat. 24:29 etc, a avut loc între anii 1755-1833, deci în ajunul zilei judecatii care avea sa înceapa în 1844. Cutremurul a avut loc la 1 noiembrie 1775, având epicentrul la Lisabona. A fost cel mai extins cutremur cunoscut, cu cel mai mare impact spiritual asupra credinciosilor. A zguduit trei continente. Orasul Lisabona a fost distrus complet, si chiar localitati departate au fost afectate. Contemporanii au recunoscut în el semnul prezis de Iisus. Ziua întunecata si înrosirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriasa întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai multi credinciosi. De la orele 10 ziua si pâna noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorata. Când întunericul s-a mai risipit în timpul noptii, luna a aparut pe cer ca o pata de sânge. Savantii n-au reusit sa explice fenomenul care n-a fost o eclipsa. Pâna astazi nu se cunosc cauzele, s-au facut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologica. Caderea stelelor, în singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriti din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, vazuta deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savantii au dovedit ca este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pamântul trece la interval de circa 33 de ani. In 1766, fenomenul fusese observat în zona sudamericana a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa si Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare ca niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833. Evenimentul observat de aceeasi generatie martora a semnelor anterioare, a încurajat mult redesteptarile religioase de tip adventist în America si a dat un plus de credit predicarii evangheliei judecatii de catre William Miller si asociatii lui. Acestea au fost împliniri istorice care au impresionat pe contemporani si i-au condus la Dumnezeu. Dar ele au fost reduse ca întindere; lumea de pe toate continentele nu a fost avertizata prin ele si generatiile ulterioare, chiar în America, nu îsi mai „amintesc” de ele. Apocalipsa ne arata ca aceste semne se vor realiza în final la scara mondiala si cu un plus de manifestari v.14-16. Cutremurul din Apoc. 16:18-20 va face ca munti si insule sa se cufunde si alte locuri sa se ridice. Un întuneric va acoperi întreaga lume (Apoc 16:10). Poate va mai avea loc o uriasa ploaie de meteoriti, dar este sigur ca va fi o teribila ploaie cu grindina: Apoc 16:21. Biblia descrie în multe locuri solemnitatea acelei zile: Is.2:10-21, 13:9-13, Zaf 1:14-18. Lc. 23:30. Lumea din ziua revenirii lui Iisus arata ca si cum ar fi surprinsa în timpul unui conflict armat. Toate categoriile sociale si toate partile implicate în conflicte îsi dau seama ca a sosit ceasul în care sa dea socoteala de viata lor, ca adevaratul lor conflict este cu Acela care i-a creat si S-a jertfit pentru ei… Nu mânia Leului este ceea ce apasa constiinta locuitorilor pamântului în ziua aceea, ci mânia Mielului. Harul Lui incomparabil, preaiubirea Lui rabdatoare si activa, au fost calcate în picioare. Unde sa mai gasesti scapare când ai dispretuit împacarea oferita de Dumnezeu în Christos? Cine din aceasta ultima generatie poate sta în picioare? Aceasta întrebare capitala vine prea târziu . Acum ar trebui sa stim ce-i de facut pentru a putea sta în picioare în ziua aceea (Is 33:14-16, Mal 3:2, Le 21:26-36, Ef 6:10-18). Capitolul 7, asezat ca într-o paranteza înainte de ruperea ultimei peceti a cartii, raspunde la aceasta întrebare. Prin urmare este foarte important sa întelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar daca nu putem întelege toate aspectele. Cei ce vor putea sta în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu (cap. 7). La întrebarea „Cine poate sta în picioare?” din finalul cap. 6, ni se raspunde prin doua scene profetice: I. Sigilarea celor 144.000 de israeliti, în timp ce necazul cel mare este înca tinut în frâu (v.1-8). II. Triumful unei mari multimi din toate neamurile înaintea tronului lui Dumnezeu (v.9-17) Cei 144.000 (v.1-8). Furtuna universala (comp. cu Daniel 7:2). Ultima generatie de pamânteni sta sub amenintarea unui pericol global. Aici se poate întrevedea o stare de razboi generala si, în acelasi timp, varsarea ultimelor judecati ale lui Dumnezeu. Pâna si vegetatia este aici amenintata. Cei patru îngeri reprezinta aici un numar simbolic, deoarece este reprezentat pericolul universal prin „cele patru vânturi” si „cele patru colturi ale pamântului”. Ingerii lui Dumnezeu, sub conducerea Domnului Christos, detin controlul asupra problemelor lumii (vezi comentariul de la Dan. 10). Ei tin în frâu „furtuna”, iar când sunt îndreptatiti sa n-o mai retina, au libertatea de a permite fortelor raului sa obtina controlul. Harul lui Dumnezeu are limite în timp. Ingerul cu sigiliul apare chiar în momentul în care cei patru „sunt gata sa” slobozeasca furtuna asupra lumii. De drept, timpul sigilarii a început odata cu Judecata lui Dumnezeu la 1844, dar de fapt, el începe în momentul în care Dumnezeu este gata sa permita furtunii sa sufle peste lume. Inainte de strâmtorarea cauzata de judecatile mâniei lui Dumnezeu, o strâmtorare vine asupra credinciosilor prin evenimentele descrise în ultimele versete ale cap. 13. Isaac Newton a observat ca sigiliul lui Dumnezeu de aici este în contrast cu semnul fiarei din cap. 13-16. Si nu este nevoie sa fim mari fizicieni ca sa observam acelasi lucru. „Chipul fiarei este marele test la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, test prin care se va hotari soarta lor vesnica. Aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat (Scris. 11/1890)’‘. Prin urmare, acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea, este în paralel cu ultima mare persecutie si are loc înainte de necazul cel mare care va fi cauzat de „cele sapte plagi (Apoc.16)„. Inainte de a trimite pedepsele Sale grozave asupra Babilonului apocaliptic, Dumnezeu face un ultim apel la cei ce mai sunt sensibili la chemarea Spiritului Sfânt, de a iesi afara din cetatea religiilor false (Apoc.18:1-4). Ingerul cu sigiliul este personificarea ultimei avertizari pentru lume si a ultimei lucrari facute de Dumnezeu pentru pregatirea Bisericii. In antichitate, cel ce purta sigiliul (care era montat într-un inel) avea toata autoritatea celui pe care-l reprezenta. De regula, fiul purta inelul cu sigiliul tatalui. Ingerul vine din rasarit, asemenea soarelui, asemena lui Iisus. In cap. 18, tot pamântul se lumineaza de slava lui…(vezi si Ez.43:2, îs 60:1, Osea 6:3, Mal 3:20) Aceasta este Slava Domnului si este dificil de aplicat simbolul la altcineva decât la Christos si la Spiritul Lui. Ingerul poate reprezenta si pe agentii omenesti care transmit mesajul, dar aceasta numai în masura în care ei sunt mediul prin care vorbeste Spiritul Sfânt. Sigiliul Dumnezeului cel Viu trebuie sa fie în legatura cu calitatea de Creator si Mântuitor a lui Dumnezeu. El este numit Dumnezeul cel Viu în contrast cu zeii falsi si subliniind calitatea de Creator (4:9.11, 10:6). Apocalipsa subliniaza des calitatea de Creator a lui Dumnezeu si, în opozitie cu semnul fiarei, se aminteste de Acela care a facut „cerul, pamântul, marea...” (Apoc.l4:7.12), adica exact ceea ce indica sabatul poruncii a patra (Ex.20:8-ll) despre care Dumnezeu spune ca este semnul distinctiv al Lui si al poporului Lui (Ex 31:16-18). Acest simbolism este obisnuit cititorilor Bibliei, deoarece sarbatorile si legile lui Dumnezeu sunt comparate cu niste semne pe mâna si pe frunte (Ex 13:7-9.16, Deut 6:6-8). Dupa cum sarbatoarea Pastelui, cu semnul de sânge pus pe usiorii usii, reprezenta un semn de ocrotire pentru israeliti în timpul ultimei plagi turnate asupra Egiptului, tot astfel sabatul biblic, parasit de crestinatatea apostata, va deveni un test si un semn distinctiv, de ocrotire, în timpul strâmtorarii (comp. cu Ez. 9). Un sigiliu este semnul unei autoritati si reprezinta confirmare (atestare, recunoastere, întarire), apartenenta (proprietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protectie), garantie (gir). Elementele unui sigiliu sunt: numele autoritatii, titlul sau calitatea persoanei si domeniul stapânirii. Toate aceste elemente se gasesc în textul poruncii a patra din decalog. Semnul lui Dumnezeu contine numele Lui (Apoc 14:1). Fiind sigiliu al legii morale (fiindca acolo este subliniata calitatea fundamentala a lui Dumnezeu, aceea de Creator), sabatul devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10). Spre deosebire de sabatele legii ceremoniale (care au fost o umbra trecatoare), spre deosebire de semnul circumciziei care a fost un semn intim si numai carnal, sabatul dat omului din Paradis este un semn vesnic, distinctiv si vizibil („pe frunte”). I într-o societate în care se tinde spre forme de totalitarism anticrestin sau „crestin”, cine poate ascunde sabatul sub obroc ?
|
|
In acelasi timp, sabatul este doar manifestarea exterioara, distinctiva, a sigilarii, deoarece a purta numele lui Dumnezeu nu înseamna a-l purta numai „cu numele”, ci a avea imprimat |n suflet caracterul lui Dumnezeu. Astfel ca sigilarea din Apoc.7 este o lucrare a Spiritului Sfânt care imprima în caracter credinta, iubire si ascultare (Ef. 1:13-14, 4:30). Fruntea, simbolul gândirii, trebuie sa primeasca aceasta amprenta divina. Sabatul biblic nu este doar o alta zi (a saptea) decât zilele alese de traditia omeneasca ci este un semn al îndreptatirii prin credinta, al odihnei în Christos. pe care o experimentam atunci când ne luam gândul de la lucrarile noastre (Ev 4:9-11).Nu doar faptele noastre rele ne împiedica sa ne odihnim în harul lui Christos, ci si faptele bune, preocuparea pentru sfintire si desavârsire. Nu putem gasi odihna în cercetarea de sine, în cântarirea faptelor bune, în judecarea continua a atitudinii noastre, în activitatile noastre. Noi suntem mântuiti, într-adevar, prin fapte, nu prin altceva. Dar nu prin faptele noastre proprii, nici prin faptele înaintasilor sau contemporanilor, ci prin faptele lui Dumnezeu. Sabatul comemoreaza faptele lui Dumnezeu. Si daca Christos este Creatorul, asa cum afirma Biblia (Col 1:16-17), sabatul este singura zi care se poate numi a Domnului Christos, singura „zi domneasca” (Apoc. 1:10). Sabatul este adevarata „duminica” (dies dominicus = ziua domneasca).. Invierea Domnului o sarbatorim prin botezul crestin si printr-o viata noua (Rom. 6:3-12). Dumnezeu n-a cerut si nu poate admite ca noi sa modificam legea Lui, pretinzând ca pe calea aceasta onoram pe Fiul Sau. Iisus nu este un Mântuitor în opozitie cu Tatal, ci este manifestarea desavârsita a slavei de Creator si Mântuitor, a Tatalui. Pentruca este Creator, Dumnezeu poate fi si Mântuitor. Si Iisus a devenit Mântuitorul nostru, pentruca El este Creatorul nostru. Deaceea, tema sabatului nu este o vechitura evreiasca, ci tine de calitatile fundamentale a lui Dumnezeu. Sarbatorind pe Creator, noi sarbatorim toate faptele Lui. Am auzit numarul… Ioan n-a vazut pe cei sigilati în aceasta prima scena, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numarul? Este de mirare ca multi tin mortis la aspectul literal al numarului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). Numarul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 semintii ale lui Israel.” Israelul de astazi nu mai are cele 12 triburi. Evreii din diferite triburi s-au amestecat între ei prin casatorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singura semintie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste semintii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preotii si levitii erau din tribul lui Levi, iar o parte dintre iudei erau, de fapt, beniamiti (de exemplu, apostolul Pavel). O singura mentiune se face despre o femeie din tribul lui Aser (Lc 2:36). Se stie ca semintiile regatului din nord fusesera de multa vreme deportate si „pierdute” în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare exceptii, acestia nu s-au mai întors. Israelul lui Dumnezeu sau „cele 12 semintii” este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii si pagânii, sfintiti de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52, Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar si exclusivist, Biserica noastra (Biserica Advenstista de Ziua a Saptea). Este un nume spiritual, nu pamântesc. Este „biserica invizibila„, biserica „celor întâi nascuti care sunt scrisi în cer” Dumnezeu este indurator fata de aceia care au fost dusi în ratarire si nu sunt în stare sa înteleaga tot adevarul. Harul lui acopera pe crestinii confesiunilor ratacite, tot asa cum acopera pe cei care apara sabatul, dar nu sunt sfintiti prin adevar. A venit însa si un timp al crizei, al ultimei avertizari, al ultimului test. Nu tot Israelul este sigilat ca sa poata trece prin necazul cel mare, ci numai „câte 12.000 din fiecare semintie”. Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând ca vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune ca acolo unde vine legea, pentru a se înmulti gresala, acolo sporeste si harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinta, iubire si ascultare desavârsita, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmaresc doar iertarea divina si specularea harului, numai cei ce accepta dreptatea lui Christos în toata plinatatea desavârsirii ei si punt gata sa dea totul pentru Christos, vor fi sigilati (Mat 5:44-48). In rest, chiar si pazitori ai sabatului vor cadea si nu vor rezista nici macar în pazirea sabatului. Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „Dumnezeu lupta„. Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Ju 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint„, adica pe falsii credinciosi, semintia Ini Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie. Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive. Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif. Cei 144.000 sunt crestini (evrei sau pagâni crestinati). Ei umbla cu Christos (Apoc. 14:1) si au pe frunte numele Lui. In acest numar pot încapea cât de multi accepta conditiile puse de Christos, dar numai din ultima generatie. Pâna acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede si-i descrie. O mare multime (v.9-17). Cele doua tablouri reprezintâ aceeasi multime a biruitorilor. In prima scena ei sunt înca pe pamânt, în a doua scena ei sunt în cer. In prima scena sunt înainte de timpul strâmtorarii, în a doua scena sunt tocmai iesiti din necazul cel mare. In prima scena se vorbeste despre ei în simboluri si în limbaj figurat, asa cum cere contextul simbolic al retinerii furtunii; In a doua scena se explica vorbirea simbolica: Israelul Iui Dumnezeu, cu cele 12 semintii, este explicat ca fiind o multime din orice neam si din orice semintie; daca în prima scena sunt numarati, în a doua scena ni se spune ca numarul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat sa numere. In prima scena, nu sunt vazuti, ci doar se vorbeste despre ei; în a doua scena sunt vazuti si descrisi. In prima scena sunt pregatiti prin sigilare, în a doua scena sunt vrednici sa stea înaintea lui Dumnezeu pentruca si-au spalat hainele în sângele Mielului si sunt îmbracati în haine albe (neprihanirea vie a Domnului Christos). Cineva i-a identificat (v.3-17). Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt acestia. Ei sunt cei care trec prin necazul cel mare, adica prin acel timp al judecatilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete si arsita si lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc 16:8-9 si Is 49:10). Batrânul Ioan i-a privit si a vazut ca sunt oameni mântuiti, dar n-a putut raspunde batrânului ceresc pentruca, desi stia ca ei sunt din toate neamurile, nu stia exact cine sunt ei. Aici avem un raspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scena din cap.7 se alatura primei scene, raspunzând la întrebarea „Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind si sa reziste slavei aparitiei Lui ? Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara” si va „zdrobi capul sarpelui” Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat. Nu avem pretentia ca am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizat doar câteva elemente principale.
|
|