Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat și Colosse și Ierapole (Col. 1 și 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „prețuit-o” atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat și cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaștem. Dar, peste o generație, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găsește într-o situație spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproșuri și lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ?
Cuvântul grecesc  este format din  – laos (popor, mulțime) și  – dike = regulă, obicei, dreptate, justiție, drept, proces, sentință, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiția Bisericii din timpul sfârșitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecății în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înșelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înșelase cu privire la calcularea sfârșitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecății. Un singur lucru nu era înțeles în lumea creștină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunță sentința asupra destinului veșnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat și Salvator al aleșilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecății (Apoc.22:12. vezi și explicațiile de la Dan. 7si 8).
Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creștinii purtători de lumină din timpul sfârșitului, de la începutul Judecății în cer și începutul mișcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) și până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecății în cer și timpul vestirii Evangheliei veșnice și a Judecății pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic și mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilități; și totu și este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulțumire de sine. Se referă acest tablou numai la creștinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea și biserica sfeșnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creștinii care susțin învățătura Bibliei și o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăți, mișcări și alte instituții, sau aparțin unor biserici tradiționale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogați în cunoștință, experiență, spiritualitate, dar nu-și cunosc adevarata stare. Unii dintre creștinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică”. Dar aceasta recunoaștere implică și răspunderea cercetării de sine și a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creștinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteți, vă rog și altora să se vadă așa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi și goi. „Îngerul”— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeșteptare și reformă în spiritul filadelfian și chiar mai mult decât atât.
Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viața, a declarat că această solie „trebuie proclamată și altor biserici… tuturor celor ce pretind a fi creștinii….și oriunde Providența deschide calea (6 T 77, 7BC964).” Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieșit din „Babilon”, „credincioșii întreitei solii îngerești” din Apoc.14., ci și pe aceia care încă nu au ieșit din Babilon. Aceștia luminează și ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraților urmași ai lui Christos se aflăîncăîn ele,”… „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante” și „un mare număr în bisericile catolice„…(GC 390, 383. 3SM 386).
Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) față de promisiunea Lui solemnă de a reveni și față de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar și la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creației lui Dumnezeu ( – arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspirația nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viața în Sine însuși (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea și care este capul întregii creații, Capul Bisericii și Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).
Prin simbolul apei călduțe sunt reprezentați cei ce rămân mulțumiți cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus și nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescența iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică și cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzația de vomă pe care o dă apa călduță. Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferența spirituală, formalism, iubire de lume, necredință, experiență religioasă lipsită de viață și de gust. Iisus pronunță o sentință sigură asupra celor ce se mulțumesc cu creștinismul lor, fără să se ostenească să înțeleagă și să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsați din gura” Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei și numele lor va fi șters din cartea vieții. Acest lucru se va da pe față în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc… și marea parte a acelora care par acum autentici și veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând”
Adjectivul rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranță și fără Dumnezeu în lume, necredincioși. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falșii credincioși să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînșele și pe credincioși și pe necredincioși” (1T180). Constatarea că există mai multă speranță de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veșniciei și în claritatea evidenței Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conștiința noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar și a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare.
Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăția lui și cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipsește nimic. Dar nu avea desăvârșirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este și faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creștin care nu păzește nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori și să se întrebe dacă recunoașterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazește pe toate și a uitat spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puțin decât primirea neprihănirii Lui și consacrarea totală, se înșală. Iisus n-a cerut tuturor creștinilor să-și vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul și să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământești și s-a mulțumit cu sfințenia proprie. El a plecat de la
|
|
Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna. Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Și nu știi că tu ești acel nenorocit, jalnic, sărac, orb și gol…” Prin urmare, îngerul laodicean este obișnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiți să aplice mesajul la pastor, creștinii își acuză preoții și preoții acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanța acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu știi căTU ești acela!”.
Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiți, care se autojustifică. Când flacăra persecuțiilor și a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atrași de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieșit din starea laodiceană. Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alții vor rămâne scriși în cartea vieții ca cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele șapte urgii.
În ciuda teribilei mustrări și a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuși. „Așa slabă și defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu își îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire ” (AA 12). Laodicea este, totuși, ultimul sfeșnic care luminează lumea și îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecății.
Te sfătuiesc. Această șoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiție, dovedește că există speranță pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare și de acceptare a adevăratelor valori. Deși valorile spirituale și viața veșnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbește aici în limbajul omenesc. Cetățenii laodiceeni erau în mare parte comercianți de textile și colir frigian, mulți erau coloniști evrei și sirieni pricepuți în comerț. Umil și răbdător, încărcat cu veșminte de un alb sclipitor, cu aur și colir ceresc, Neguțătorul divin așteaptă și bate la ușa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui și cât vrea pe ele?
Aurul curățit prin foc este în Biblie un simbol al credinței și iubirii, sau al credinței care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credința și iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curățesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacție a lui Satan și a celor nepocăiți atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos și ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiți de bogăția caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înșine.
Hainele albe sunt simbolul dreptății lui Christos, al nevinovăției, sfințeniei, desăvârșirii Lui pe care ne-o oferă prin credință. Celor ce se încred în El, Iisus le dă nevinovăția Lui nepătată, socotindu-i ca și cum n-ar fi păcătuit niciodată și întărindu-i împotriva păcatului prin prezența Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Rușinea goliciunii spirituale, a conștiinței vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o țesătură omenească. Moralismul și legalismul nostru, ritualismul și creștinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică și etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conștiintei orbite de păcat și de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înțelepciunea și discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu și iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conștiinței noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societății sau ale emoțiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoșeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
„Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu și-i pedepsesc.” Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conștiința creștinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubește. Pentru iubire, Iisus folosește aici verbul ( ) – fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă și îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11). Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăință căldicică. Așa ceva s-a mai făcut. Termenul  – metanoia (pocăință) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conștiința. O pocăință, două pocăințe, trei, patru,… Pocăința nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exercițiu emoțional, ci o întoarcere decisivă și definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Și-a început misiunea predicând:„S-a împlimt vremea! Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie, căci împărăția cerului s-a apropiat!” (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăiește-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăință zeloasă, fiindca el e mulțumit cu pocăința făcută. „Există o pocăință de care trebuie să ne pocăim„—spunea Ellen White.
Eu stau la ușă și bat. În timp ce Iisus a pus în fața credincioșilor din timpul sfârșitului o ușă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o ușă închisă… Cheile ușii de sus sunt numai la El, dar cheile ușii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii  noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva… Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenționate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva” și „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul”. Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viața noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii și Iisus dorește să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poți oferi? Ce-ți poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13).
Versetul 21 pronunță făgăduința Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum și Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum și Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniți, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor și ca să biruiască. „Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).
|
|
Locul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domițian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios și orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domițian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domițian îl distrusese), dar Domițian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domițian repune în funcțiune cultul cezarului, se numește pe sine DOMINUS DEUS (Domn și Dumnezeu) și cere testarea loialității față de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele șapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuții anticreștine. În Roma sunt condamnate și două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens și Flavia Domitilla, pentru „căi iudaice” și pentru „ateism”. Acuzațiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creștini de evrei la început (deoarce practicile și nu crezul sunt ceea ce iese în evidență), iar modul de închinare la creștini și evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredințăîn zei). Persecuția aceasta îl lovește pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiționale creștine, Ioan a fost condamnat la moarte și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstițioși, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnații la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de țărmurile Asiei. Aici și în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiții ca Iisus să ni se descopere.
– he kyriake hemera). Comentatorii creștini văd în aceasta „zi a Domnului” o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.
– kiriaki, iar în latină și în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înțelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus”? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuță, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii” de lucru, potrivit Bibliei și obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a șaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii și confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14).
care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămășița Bisericii din timpul sfârșitului, sfinții lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc „poruncile lui Dumnezeu” și „mărturia lui Iisus / credința în Iisus”, să fi numit o zi obișnuită ca fiind „ziua Domnului” ?
acest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreștini, al creștinilor care urăsc pe iudei și pe frații lor „iudaizanți”, și al romanilor care urau iudaismul și creștinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et impera a fost aplicată de romani în relațiile dintre Sinagogă și Biserică. Și, în lupta dintre tendințele iudaizante și cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu față creștină.
și creștinării lumii, Iisus vede locuința lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan” (vezi v.10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înșelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei”.