Viziunea de fond (1:9-20)
 Autorul, locul, împrejurările și timpul descoperirii. (v.9-10a) Ioan apostolul, numit și presbiterul (pentru că era presbiter al Bisericii generale și pentru că era în vârstă, poate singurul rămas în viață dintre apostoli), nu se recomandă ca părinte al creștinilor, ci ca frate, părtaș la necaz și la Împărăția lui Iisus.
Ioan pe insula PatmosLocul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domițian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios și orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domițian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domițian îl distrusese), dar Domițian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domițian repune în funcțiune cultul cezarului, se numește pe sine DOMINUS DEUS (Domn și Dumnezeu) și cere testarea loialității față de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele șapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuții anticreștine. În Roma sunt condamnate și două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens și Flavia Domitilla, pentru „căi iudaice” și pentru „ateism”. Acuzațiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creștini de evrei la început (deoarce practicile și nu crezul sunt ceea ce iese în evidență), iar modul de închinare la creștini și evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredințăîn zei). Persecuția aceasta îl lovește pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiționale creștine, Ioan a fost condamnat la moarte și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstițioși, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnații la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de țărmurile Asiei.
Aici și în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiții ca Iisus să ni se descopere.
Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească” (  – he kyriake hemera). Comentatorii creștini văd în aceasta „zi a Domnului” o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.
Este cea mai naturala explicație, fără a forța textul. Ce înseamnă „ziua domneasca”? De multă vreme în creștinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apoi în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească” (în greacă, până astăzi este numită – kiriaki, iar în latină și în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înțelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus”? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuță, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii” de lucru, potrivit Bibliei și obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a șaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii și confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14).
A numi sabatul „ziua Domnului” era un lucru obișnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Iisus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care are toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei și nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, dupa Ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Iisus (Luca 4:16), care era printre cei condamnați pentru „căi iudaice”, care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului ( Apoc.11:19),O  usa s-a deschis  in cer care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămășița Bisericii din timpul sfârșitului, sfinții lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc „poruncile lui Dumnezeu” și „mărturia lui Iisus / credința în Iisus”, să fi numit o zi obișnuită ca fiind „ziua Domnului” ?
Se știe din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradițională a Paștelui printre creștinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ținea odată cu paștele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) și se accentua mai mult moartea lui Iisus decât învierea. Schimbarea semnificației și datării paștelui tradițional răsăritean s-a realizat la Roma dupa anii 130 și s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci și săptămânală. Frumos, în aparență, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reușit în câteva secole să desființeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omenești pentru majoritatea lumii creștine. „
Degeaba Mă cinstesc ei!” —zicea Iisus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Christos Dumnezeul Creator și Mântuitor, este elocventă în favoarea înțelegerii conflictului final descris în sectiunea a IV-a, între semnul lui Dumnezeu și semnul fiarei.

Viziunea apariției Christosului glorificat ( v.10b-17a)
     Iisus este recunoscut de Ioan. Această descriere este, practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap 10, ceea ce identifică pe Michael cu Christos. Iisus este îmbrăcat aici ca Mare Preot în haine lungi și cu brâu la piept. Comparați efectul asupra lui Ioan cu reacția lui Daniel. [ Imagine]

 


Iisus vorbește (v.17b – 20 continuate cu cap.2 si 3).
       Iisus este Dumnezeul cel Viu. El are Viața în Sine Însuși. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului și Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înțelegerea identității Antichristului din Apocalipsa. Apocalipsa nu ne aduce altceva decât cartea lui Daniel. Este doar o îmbogățire, în lumina crucii și a siguranței victoriei lui Messia.
Iisus este reprezentat ca
supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunitățile creștine sunt reprezentate prin niște sfeșnice (lampadare, candelabre)Iisus vorbeste din mijlocul celor 7 sfesnice . Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii. Cele șapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creștine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole și altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste șapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalității Bisericii, potrivit semnificației numărului șapte în Apocalipsa. Este vorba de totalitatea Bisericii în spațiu dar și în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât și Iisus se referă la ele în aceeași ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenței la o tradiție sau confesiune este aici simbolul sfeșnicului luminător. Singura succesiune, apostolică la care fac referință apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecțiunea lanțului hirotonirii și nici posibilitatea dovedirii unei continuități evanghelice pure de la apostoli și până astăzi.
Identificarea celor șapte biserici apocaliptice cu șapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303). Apoi la Beda (673-735), învățat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învățat francez (sec.XI), Albert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlnește în mod frecvent printre protestanți. În Mișcarea Millerită aceasta a fost o poziție standard. Noi credem în această aplicație pentru că fiecare mesaj se potrivește nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor„.
Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu usurință peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeași semnificatie ca și în
ebraica VT din Mal.2:7b, și înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creștini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul”), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioși pentru că ei răspund de biserică și pentru că exemplul și învățătura lor sunt decisive în fața poporului. Totodată, semnificația mesajului nu este exlusiv aplicabilă „îngerului”. Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproșabil al lui Dumnezeu, el primește mesajul ca unul care are rolul de reprezentant și transmițător (vezi si Ex. 33:1 a. 3 b). El este și primul care are obligația de a-l aplica la sine.
O aplicație care să-l ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii și nu îngerului, nu îndeplinește cerințele exegetice ale textului sacru. Atentie, îngeri! Dumnezeu ține în mâna Lui stelele Bisericii, și nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure și să devină îngeri ai celui rău.
Aceasta este marea tragedie a creștinismului (Is. 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Și nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât și slabiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar și după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menționat în Apocalipsa în legătură cu testul final din secțiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator sau închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălțarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37 comp. cu 2 Tes 2)
Fiecare dintre cele șapte epistole apocaliptice au la început un destinatar și un expeditor, după care urmează aprecieri, mustrări, avertizări și o exortație (îndemn) urmată de o făgăduință pentru cei ce își însușesc mesajul. Faceți un tablou în care cele șapte mesaje să fie reprezentate în paralel, observând ce lipsește la unele sau ce este în plus. Deasemenea, luând ca etalon pe cei care nu sunt mustrați și notându-i cu nota 10, dați note și celorlalte în așa fel încât să respectați diferența dintre ele. Observați cum Iisus se adresează fiecărei biserici cu una din caracteristicile descrierii Lui din viziunea de fond (cap.l). Observați și explicați legătura strânsă care este între mesaj pe de o parte și modul de prezentare a Expeditorului și făgăduința finală pe de altă parte.

 


Îngerului din Efes (2:1-7)
      Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic” (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii”, fiind cunoscuți mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca niște statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găsește în Fapte 18-20 și se pot găsi informații despre ea în Efeseni și 1-2 Timotei.
Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100. Semnificația numelui cetății (dacă acest lucru trebuie aplicat spiritual) este acela de avânt, lansare, misiune. O biserică ce avea un trecut și un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică și rezistență contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura față de erezie crește, iubirea față de Christos și faptele dintâi, ale credinței și iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul — despre care se speră că nu va dura mai mult de o generație — , s-a lungit (Mat.24:12-14.21.34). Se poate vorbi despre generația primului avânt misionar (31-70) și, după căderea Ierusalimului, de o a doua generație creștină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi”. Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere și necesită pocăință, în ciuda calităților creștine enumerate aici, atunci câtă apostazie și nevoie de pocăință este acolo unde, calitățile tipic efesene au dispărut. S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generația care a primit acest mesaj l-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmașii efesenilor apostolici?

Christos a hotarât mutarea sfeșnicului primei biserici în caz de nepocăință. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeșnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenței poporului ales, la fel avea să se întâmple și cu creștinătatea care-și pierdea iubirea creștină. Acest principiu al iubirii este esența legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeșnic fără lumină.
Nicolaiții (2:6) erau o sectă eretică de orientare gnostică, (Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă și de idei persane, un fel de teosofie, de curent esoteric și sincretist, un fel de „New Age”. Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice și spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist, și antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste). În ce privește moralitatea și stilul de viață, gnosticii erau fie asceți extremiști, fie libertini. Libertinii se mai numesc și antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist John Sweet spune despre nicolaiți că ei susțineau, scutirea creștinilor de cerințele legii morale. Victorinus este citat adesea spunând despre nicolaiți că „
erau niște înșelători turbulenți care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei șapte diaconi (Fapte 6:5), învățau că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate și apoi mâncate, și că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta„.

 


Îngerului din Smirna (2:8-11).
       Biserica din Smirna nu mai este pomenită în alt loc biblic. Nu știm cine a întemeiat-o. Se știe însă că, în sec. II a fost o persecuție anticreștina în Smirna, cu care ocazie a fost martirizat episcopul Policarp, un pastor care-l cunoscuse pe Ioan. Numele cetatii înseamnă mir (rășină amară și parfumată). Biserica Smirneană este tipul Bisericii dintre anii 100-313, o perioadă plină de tot felul de primejdii din afară și dinăuntru, perioada de persecuții și frământări. Pedeapsa obișnuită pentru creștini era confiscarea averii, de aceea bogații erau mai înclinați spre compromis și apostazie. Declinul teologic și moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii știu să rămână statornici cu orice preț, în timp ce alții au mijloace să-și cumpere libertatea și dreptul la o viață trecătoare cu prețul conștiinței.
Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicație secundară la perioada lungilor persecuții anticreștine, sinagoga Satanei reprezinta pe „
cei ce zic că sunt iudei și nu sunt ci mint„. Dacă evreii din Smirna nu erau considerați de Christos ca fiind adevărați iudei (Rom.2:25-29), cu atât mai puțin creștinii care urau pe frații lor și neglijau poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus, urmând interpretările unor învățători amețiți de filozofie și spirit păgân. Aceia urau pe evrei și susțineau că ei înșiși sunt adevărații evrei, dar mințeau pentru că
nu erau evrei nici în sens fizic și nici în sens spiritual. Satan este văzut în Smirna - ruineacest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreștini, al creștinilor care urăsc pe iudei și pe frații lor „iudaizanți”, și al romanilor care urau iudaismul și creștinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et impera a fost aplicată de romani în relațiile dintre Sinagogă și Biserică. Și, în lupta dintre tendințele iudaizante și cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu față creștină.
Persecuțiile romane au fost mai întâi sporadice și locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice și generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat o ofensivă disperată, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile” de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învățatul wiclefit din secolul al XlV-lea.

 


Îngerului din Pergam (2:12-17).
      Numele cetății înseamnă fortăreață înaltă, acropolă. Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenței spirituale creștine dintre anii 313-538,) în Biserica cezarilor și a episcopilor care au trădat evanghelia. Nu este de mirare că în această perioadă a compromisului, a secularizării Bisericii Pergam - ruineși creștinării lumii, Iisus vede locuința lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan” (vezi v.10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înșelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei”.
După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor și ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor și a parvenirii, o mulțime de episcopi și învățători libertini au influențat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică) „stricăciunea poporului” sau „nimicirea poporului„, iar numele grecesc Nikolaos (patronimul nicolaiților) înseamnă „biruinta poporului„. Se pare că aici este un joc de cuvinte semnificativ. Balak înseamnă „pustiitor” și poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27). Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică și acum cauta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic (Fapt 15:19-21) care confirmă în creștinism legile iudaice despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu și de lucruri jertfite idolilor, respectul față de sabat (Fapt 15:19-21, 16:12-13. 20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante”. Iar acești nicolaiți, fiind gnostici și libertini, urau aspectele iudaice ale creștinismului, voind să se debaraseze de ele.
La iudei n-a existat un cult al morților. „Morții cu morții!”- zicea Iisus. Dar poporul înșelat de Balaam participa la cultul morților (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1 Cor 10:20).
Înjosirea sabatului biblic ca fiind o superstiție iudaică și un semn al blestemului, a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui”, ziua pe care creștinii amețiți de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii și ziua a opta a circumciziei creștine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul coruperii creștinismului, persecuțiile fuseseră o adevarată binecuvântare. Obiceiuri și concepții păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovații și explicații noi au început să apară și în scurt timp,
creștinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul și cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-și mai merita numele de creștină. Așa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală și trecea odată cu „mutarea sfeșnicului”, asupra
celor rămași credincioși, ca și dreptul de întâi-născut al lui Esau (Evrei. 12:15-17.22-23).
Creștinismul adevărat a fost susținut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilantiu de Barcelona, Iovinian și Elvidiu din Roma, Bonos de Sardica, Udo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă și înclinată spre practici păgâne, cultul morților, goana după moaște și obiecte „sfinte”, monahismul, pelerinajele, priveghiurile și multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creștini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creștine pentru a fi influențate și subordonate. Așa au fost creștinii din Orient, din Irlanda și nordul Italiei care au mai rezistat un timp.
Sabia din v.12 și 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21).Invaziile barbare au împlinit în sens istoric și parțial această profeție. Dar adevarata răsplată se lăsa încă așteptată.
Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „dreptcredincioase” imperiale. Predicarea violenței împotriva donatiștilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarășii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu, isprăvile au fost și mai mari. Ura confesională dintre ortodocsi și arieni, dintre diofiziți
(diofizit=creștin care susține doctrina celor două naturi distincte, divină și umană ale lui Iisus) și monofiziți (monofizit= creștin care susține o singură natură în Iisus, o combinație a celor două), amestecată cu ura rasială și culturală dintre romani și barbari, dintre greci și latini, au fost ocazii în care cruzimea și-a făcut loc în Biserică. Sfântul Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învățatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura față de tot ce nu era ortodoxie sinodală și nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni și eretici, adevărul cădea sub aceleași acuzații. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol
Observați specificul făgăduinței date Bisericii din acest timp. Mana este un
simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— pâinea vie și al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6). Ceea ce este sabie pentru vrăjmași, este mană pentru credincioși. Pregătită de îngeri și ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoților, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentației simple, necarnate, venind în opoziție cu stilul de viață al nicolaiților care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucțiunile lui Moise și ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înțelege „slobozenia” de care făceau uz nicolaiții, citiți cu atenție epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 și epistolele lui Ioan.
Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul condamnării. Adevarații creștini au fost înfierați ca eretici și condamnați. Dar Iisus le dă un nume nou pe care falșii creștini nu-l pot cunoaște fiindcă el reprezintă înfierea.

 


Îngerului din Tiatira (2:18 – 29)
      Despre comunitatea creștină din Tiatira nu știm nimic altceva. Se poate că ea să fi fost înființată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa crestinată de Pavel în Filipi (Fapt 16:14). Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiților se da drept profeteasă în această biserică și are destul succes. „îngerul”, ocupat cu evanghelizarea și cu alte activități pastorale, nu este destul de vigilent și este mustrat ca fiind tolerant față de corupție. Iisus o compară cu Izabela, regină păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal.
Biserica din Tiatira reprezintă pe creștinii din perioada 538-1517, din noaptea spirituală a evului mediu. Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave. Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama și învățătoarea tuturor oamenilor și care s-a abătut de la învățătura apostolilor, permițând — sub un val subțire de ascetism și disciplină—, un libertinism analog cu al nicolaiților.
Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradițional al lui Yahwe. A numit preoți și a construit temple idolatre, a lansat o persecuție teribilă împotriva disidenților care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost uciși profeții lui Dumnezeu. Regele Ahab era influențabil și, cu toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei.
Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creștin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul și decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creștinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omenești sau exterminându-i pe adepții creștinismului evanghelic. Și după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Lc 4:25, vezi și Apoc. 11:3-6, 12:6), în creștinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicațiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliți să se ascundă în locuri pustii, în peșteri sau în țări mai depărtate, asemenea lui Ilie și profeților ascunși de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalități proeminente ca Ile și profeții, ci și oameni de rând, anonimi și liniștiți, prefigurați prin „cei 7000” care nu frecventau liturghia lui Baal.
Prin Jzabela, Inspirația ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretentii imperiale, blasfemii incredibile, un potir de aur și, în același timp, desfrâu, spurcăciune și vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicație, dacă cititorii știu puțină istorie. Expresia „
i-am dat vreme să se pocăiască” subliniază lungimea răbdării lui Dumnezeu, faptul că a

suferit timp îndelungat această situație. Un „necaz mare” a venit peste popoarele creștine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabela. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48 (vezi contextul) în care Ierusalimul și Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soțului lor.
       Ceilalți din Tiatira, adică oponenții Izabelei, reprezintă pe creștinii evanghelici medievali care, în măsura cunoștinței moștenite sau primite din puținele Scripturi care erau la dispoziție, au transmis cu eroism flacăra creștinismului adevărat. Ei erau acuzați ca oamenii diavolului, dar Iisus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzație. Fie că s-au numit culdei. valdenzi sau albigenzi, lollarzi, husiți sau altfel, fie că erau în Biserică sau separați de ea, acești oameni care au înfruntat cele mai aspre persecuții și au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învățăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuțiile favorizează misionarismul în loc să-l stingă (v.19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec.XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-și dă seama cât de mult datorează acestor oameni modești care au păstrat vie flacăra credinței și a dragostei creștine.
Iisus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) și nu după crezul mărturisit, nici după apartenența eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele lui. Acest standard al judecății are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46).
Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală față de Christos. Și cine este aproapele ? Chiar și ereticul și sectantul ? Iisus a răspuns afirmativ în Lc. 10:25-37.
Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creștinătății, au fost și catolicii Ratton și Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o epocă strălucită și nu întunecată, deși luxul dădea naștere uneori, păcatelor Izabelei…Ei identifică acest mileniu cu acela din cap.20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturati și uciși cu sălbăticie, timp de secole, atâția credincioși pe motiv că sunt agenți ai diavolului și eretici ?

 


Îngerului din Sardes (3:1-6)
      Despre întemeierea Bisericii din Sardes, deasemenea nu știm nimic. Numele cetății este de origine lidiană și nu-i cunoaștem sensul. Mesajul scrisorii se potrivește foarte bine creștinilor din perioada Reformei și Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther și lovitura dată papalității după Revoluția Franceză). Există un secret al aprecierii pe care o face Iisus. Biserica din Efes era plină de calități, dar a fost mustrată pentru faptul că mergea în regres. Biserica din Tiatira n-a fost destul de vigilentă contra ereziei, dar faptele ei mergeau în progres. Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilență, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite și nu-și mai amintește de principiile Evangheliei așa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie… În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuțiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI și se apropia de sfârșit. Cei mai mulți interpreți protestanți însă, preferau să vadă în creștinătatea Reformei, Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproșuri. Chiar această preferință este suspectă.
Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparație cu rezistența de secole și progresul mișcărilor prereformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalități ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox și alții (care au fost începătorii unei reforme evanghelice și părinții unor biserici reformate naționale și internaționale), urmașii au bătut în cuie crezuri ca și bisericile istorice, s-au mulțumit cu un creștinism formalist, o religie de stat mai convenabilă decât jugul papist. Iisus era înălțat în crezuri dar absent din viață. Deaceea a fost necesar să apară alți reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creștinismul apostolic. Așa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwig Spener, contele Zinzendorf, baptiștii
și alți credincioși englezi, fratii Wesley și mulți alții. Mișcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceștia, la rândul lor, deși au venit cu o mai mare măsură de toleranță și iubire de adevăr, și-au construit crezuri-standard care au înghețat înainte de a se ajunge la o unitate creștină sau la credința curată predicată de apostoli. În ciuda principiului sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică și chiar în credință datini romane dintre care, cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul Sabatului biblic, credința în nemurirea naturală a sufletului și în chinurile veșnice ale iadului, credința în predestinație, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenților și altele.
Nu toate curentele protestante manifestă toate carențele amintite mai sus. Unele s-au corectat cu timpul, altele și-au părăsit principiile și viața de la început. În orice caz, spre sfârșitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raționalism, misticism, deism, secularism și lâncezeală spirituală. Totuși, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanți, atât în sec.XVI cât și mai târziu. Biserica Romană a încercat deasemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită astfel Contrareformă.
Pentru a înțelege aprecierea Mântuitorului, este necesar să comparăm faptele îngerului din Sardes cu ale celui din Tiatira (2:19, 3:2). Cel din Tiatira a progresat în fapte bune, cel din Sardes are fapte nedesăvârșite (Iacov 2:26, Ev 9:14). Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptățirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu și făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptățit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar și cei scriși în cartea vieții pot fi șterși de acolo, dacă nu vor fi găsiți printre biruitori. Îngerul sardian este mort spiritual. Nume de mort în cartea vieții! Iată, aici, necesitatea judecării „casei lui Dumnezeu”, lucru pe care cei mai mulți protestanți nu-l admit (v.4-5).

 


Îngerului din Filadelfia (3:7-13)
      Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu știm nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiția adevăraților creștini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalității până la începutul Judecății). Filadelfia înseamnă, în grecește, iubire frățească. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înființării societăților misionare, a societăților biblice; perioada mișcărilor de temperanță, a reformelor în educație și a trezirii interesului pentru profeția din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generații care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase și sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generație și s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăință, viață creștină și un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Iisus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeței aplicației celor șapte biserici la perioadele istoriei bisericești universale (v.ll)
O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evangheliști sau laici din diferite biserici au fost impresionați în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan.8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlineascăîn câțiva ani. Această înțelegere i-a determinat să se scoale și să trezească și pe alții, chemând sufletele la pocăință. A fost o mișcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminentă în istoria Bisericii decât redeșteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că
oamenii sunt înclinați să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în același timp o mișcare politică, fusese susținută de personalități politice și guverne pământești și a atras în mod natural populațiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creștinarea unor triburi și popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voință liberă. Botezul pruncilor și confuzia dintre biserică și stat/națiune determina un creștinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Nașterea din nou și libertatea de conștiință sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creștinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârșite, faptele credinței (v.8.10). Deși are puțină putere și este disprețuit de creștinii cu numele, creștinul filadelfian păzește cuvântul Domnului.
Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice și europene, având unele influențe și asupra unor zone catolice sau din orientul necreștin și în coloniile engleze. Bisericile cele mai mișcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde și mai personale ale Reformei: baptiștii, pietiștii și metodiștii. Credincioșii acelei perioade au înțeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învățați protestanți asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepeter; în Britania, Edward Irving și alții; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenți au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes [cit. Giosua Haimz] din biserica „Christian Connection”, metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în același timp interpreți ai profeției din Dan.8:14 și predicatori ai redeșteptării spirituale. Dar mulți predicatori din acel timp au fost laici.
Mișcarea a fost puternic influențată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobișnuit. Adolescenți, copii ai unor credincioși pietiști care fuseseră arestați pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane), predicau pretutindeni, continuu și fără să poată fi opriți, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârșitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu și la pocăință. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii își transformau localurile în ceva mai util și se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării”, deoarece medicii au observat că adolescenții predicatori erau însoțiți de unele fenomene fizice neobișnuite și controlați de o putere pe care ei n-o puteau explica
      În toate aceste mișcări de mai sus, s-a accentuat importanța sfârșitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecății de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca și astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui Christos. De aceea, acești credincioși care așteptau venirea lui Christos au fost numiți (în America) adventiști. În afara americanului Miller au fost multi alții care, fie că erau de acord cu adventiștii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârșitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii și începutul mileniului înainte de venirea lui Iisus) iar alții credeau că mai este posibilă pocaința și în timpul mileniului, după venirea lui Iisus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mișcarea millerită însă, nu se aștepta o a doua șansă milenială pentru creștini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinței să fie eficientă. Mulți necredincioși și creștini lumești s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller și a asociaților lui.
Bisericile au fost favorabile, la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepții lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare și repetată dezamăgire, când Iisus n-a venit așa cum aștepta acea primă generație de adventiști, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mișcare. Până astăzi istoricii protestanți o privesc ca pe o mișcare fanatică, o falsă profeție. Dar de ce am blama pe acești oameni care așteptau pe Iisus în generația lor, când însuși Iisus promisese revenirea în aceeași generație (Mat.24:34), și când Biblia arată că adevarații creștini așteaptă și grăbesc revenirea lui Iisus care este condiționată tocmai de această predicare a iminentei reveniri a lui Iisus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12)? . Și dacă Miller este blamat ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Iisus si profeția nu s-a realizat, ce se poate spune despre teologii protestanți care așteptau convertirea lumii și începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranța celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăință, în timp ce calculele altora (deasemenea corecte, dar greșit aplicate) nu cereau pocăință.
Când eșecul înțelegerii omenești a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiți de apărare. Au fost expuși în fața contemporanilor și a istoriei ca niște înșelători. Calculul lui Miller fusese greșit… Prin urmare, adepții lui Miller „se pocăiseră degeaba!”…Această atitudine ostilă față de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeție ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creștini sau protestanți și nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creștini plini de viață, dar erau morți.
Iisus deschide aici, în fața filadelfienilor, în calitate de Mare Preot, ușa Sanctuarului ceresc (comp. v. 7-8 cu Apoc.4:1, 11:19). El este Cel Sfânt și Adevărat, Stapânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparați asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:10-11 și Dan.8:13-14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu și împotriva celor ce „
zic că sunt iudei și nu sunt”. Prin ușa deschisă în Sfânta Sfintelor, creștinilor din timpul sfârșitului li se poate da mai multă putere. Cheile pe care le ține în mână Marele Preot Iisus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor și Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu adevărat.
Răbdarea din v.10, potrivit limbii grecești, ar trebui înțeleasă ca statornicie, perseverență, stăruință, nu numai ca răbdare. Deci păzirea „
cuvântului răbdării lui Iisus” înseamnă păzirea poruncii lui Iisus de a răbda și a persevera. Expresia „te voi păzi de ceasul încercării”, este aici o traducere greșită. Ar trebui tradus Iisus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieși cu bine din ele. Această propoziție ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării”. Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Iisus. În limbajul lui Ioan și al lui Iisus, acest eveniment era așteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20). Cununa din v. 11 este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Iisus (2 Tim 4:7-8).

 


Îngerului din Laodicea (3:14-22)
      Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat și Colosse și Ierapole (Col. 1 și 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „prețuit-o” atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat și cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaștem. Dar, peste o generație, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găsește într-o situație spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproșuri și lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ?
Cuvântul grecesc este format din – laos (popor, mulțime) și – dike = regulă, obicei, dreptate, justiție, drept, proces, sentință, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiția Bisericii din timpul sfârșitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecății în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înșelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înșelase cu privire la calcularea sfârșitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecății. Un singur lucru nu era înțeles în lumea creștină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunță sentința asupra destinului veșnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat și Salvator al aleșilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecății (Apoc.22:12. vezi și explicațiile de la Dan. 7si 8).
Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creștinii purtători de lumină din timpul sfârșitului, de la începutul Judecății în cer și începutul mișcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) și până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecății în cer și timpul vestirii Evangheliei veșnice și a Judecății pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic și mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilități; și totu și este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulțumire de sine. Se referă acest tablou numai la creștinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea și biserica sfeșnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creștinii care susțin învățătura Bibliei și o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăți, mișcări și alte instituții, sau aparțin unor biserici tradiționale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogați în cunoștință, experiență, spiritualitate, dar nu-și cunosc adevarata stare. Unii dintre creștinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică”. Dar aceasta recunoaștere implică și răspunderea cercetării de sine și a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creștinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteți, vă rog și altora să se vadă așa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi și goi. „Îngerul”— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeșteptare și reformă în spiritul filadelfian și chiar mai mult decât atât.
Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viața, a declarat că această solie „
trebuie proclamată și altor biserici… tuturor celor ce pretind a fi creștinii….și oriunde Providența deschide calea (6 T 77, 7BC964).” Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieșit din „Babilon”, „credincioșii întreitei solii îngerești” din Apoc.14., ci și pe aceia care încă nu au ieșit din Babilon. Aceștia luminează și ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraților urmași ai lui Christos se aflăîncăîn ele,”… „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante” și „un mare număr în bisericile catolice„…(GC 390, 383. 3SM 386).
Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) față de promisiunea Lui solemnă de a reveni și față de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar și la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creației lui Dumnezeu ( – arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspirația nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viața în Sine însuși (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea și care este capul întregii creații, Capul Bisericii și Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).
Prin simbolul apei călduțe sunt reprezentați
cei ce rămân mulțumiți cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus și nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescența iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică și cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzația de vomă pe care o dă apa călduță. Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferența spirituală, formalism, iubire de lume, necredință, experiență religioasă lipsită de viață și de gust. Iisus pronunță o sentință sigură asupra celor ce se mulțumesc cu creștinismul lor, fără să se ostenească să înțeleagă și să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsați din gura” Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei și numele lor va fi șters din cartea vieții. Acest lucru se va da pe față în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc… și marea parte a acelora care par acum autentici și veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând
Adjectivul
rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranță și fără Dumnezeu în lume, necredincioși. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falșii credincioși să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînșele și pe credincioși și pe necredincioși” (1T180). Constatarea că există mai multă speranță de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veșniciei și în claritatea evidenței Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conștiința noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar și a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare.
Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăția lui și cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipsește nimic. Dar nu avea desăvârșirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este și faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creștin care nu păzește nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori și să se întrebe dacă recunoașterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazește pe toate și a uitat
spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puțin decât primirea neprihănirii Lui și consacrarea totală, se înșală. Iisus n-a cerut tuturor creștinilor să-și vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul și să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământești și s-a mulțumit cu sfințenia proprie. El a plecat de la
 Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna.             Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Și nu știi că tu ești acel nenorocit, jalnic, sărac, orb și gol…” Prin urmare, îngerul laodicean este obișnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiți să aplice mesajul la pastor, creștinii își acuză preoții și preoții acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanța acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu știi căTU ești acela!”.
Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiți, care se autojustifică.
Când flacăra persecuțiilor și a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atrași de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieșit din starea laodiceană. Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alții vor rămâne scriși în cartea vieții ca cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele șapte urgii.
În ciuda teribilei mustrări și a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuși.
„Așa slabă și defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu își îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire ” (AA 12). Laodicea este, totuși, ultimul sfeșnic care luminează lumea și îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecății.
Te sfătuiesc. Această șoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiție, dovedește că există speranță pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare și de acceptare a adevăratelor valori. Deși valorile spirituale și viața veșnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică
să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbește aici în limbajul omenesc. Cetățenii laodiceeni erau în mare parte comercianți de textile și colir frigian, mulți erau coloniști evrei și sirieni pricepuți în comerț. Umil și răbdător, încărcat cu veșminte de un alb sclipitor, cu aur și colir ceresc, Neguțătorul divin așteaptă și bate la ușa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui și cât vrea pe ele?
Aurul curățit prin foc este în Biblie un simbol al credinței și iubirii, sau al credinței care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credința și iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curățesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacție a lui Satan și a celor nepocăiți atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos și ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiți de bogăția caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înșine.
 Hainele albe sunt simbolul dreptății lui Christos, al nevinovăției, sfințeniei, desăvârșirii Lui pe care ne-o oferă prin credință. Celor ce se încred în El,
Iisus le dă nevinovăția Lui nepătată, socotindu-i ca și cum n-ar fi păcătuit niciodată și întărindu-i împotriva păcatului prin prezența Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Rușinea goliciunii spirituale, a conștiinței vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o țesătură omenească. Moralismul și legalismul nostru, ritualismul și creștinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică și etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conștiintei orbite de păcat și de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înțelepciunea și discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu și iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conștiinței noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societății sau ale emoțiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoșeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
„Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu și-i pedepsesc.” Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conștiința creștinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubește. Pentru iubire, Iisus folosește aici verbul () – fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă și îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11).
Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăință căldicică. Așa ceva s-a mai făcut. Termenul metanoia (pocăință) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conștiința. O pocăință, două pocăințe, trei, patru,… Pocăința nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exercițiu emoțional, ci o întoarcere decisivă și definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Și-a început misiunea predicând:„S-a împlimt vremea! Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie, căci împărăția cerului s-a apropiat!” (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăiește-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăință zeloasă, fiindca el e mulțumit cu pocăința făcută. „Există o pocăință de care trebuie să ne pocăim„—spunea Ellen White.
Eu stau la ușă și bat. În timp ce Iisus a pus în fața credincioșilor din timpul sfârșitului o ușă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o ușă închisă… Cheile ușii de sus sunt numai la El, dar cheile ușii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva… Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenționate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar
laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva” și „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul”. Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viața noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii și Iisus dorește să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poți oferi? Ce-ți poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13).
Versetul 21 pronunță făgăduința Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum și Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum și Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniți, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor și ca să biruiască. „Ș
i cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).
Hristos si cele sapte biserici luminatoare