Berbecele și ‏țapul = Îngerul Gabriel explica berbecele ca fiind imperiul unit al celor două dinastii iraniene ( a mezilor și a perșilor v.3-4.20). Medo-Persia. Comparaț‏i cu datele din cap.7. Cele trei direcț‏ii ale cuceririlor reprezintă trei direcț‏ii ale campaniilor militare care s-au soldat cu cucerirea a trei regate ( Lydia, Babilonul, Egiptul). Cele două coarne, sunt cele două puteri ale imperiului: mezii și perșii. Å¢apul este puterea greco-macedoneană care crează un nou imperiu, acela al lumii elenistice ( v.21) în urma unei campanii militare fulgerătoare ( v.5-6). Iar primul corn, care s-a frânt repede, în culmea gloriei, reprezintă pe Alexandru Macedon.
     Cele patru coarne crescute în locul acestuia reprezintă dinastiile celor patru diadohi care s-au încoronat ca regi, înlăturând pe urmașii legitimi ai lui Alexandru ( v.8.22). Acestea sunt reprezentate în viziunea din cap 7 de cele patru capete ale leopardului. După o luptă comună contra regenț‏ilor lui Alexandru, cei patru generali se proclamă, concomitent regi, în anul 305 î.e.n., întemeind următoarele dinastii:

     1. Regatul lui Seleukos Nikator ( Siria Seleucida, cuprinzând păr‏ile orientale ale imperiului), cu capitala la Babilon și Seleucia, apoi la Antiohia. Înfrânt de romani în anul 188 î.e.n.,apoi mult slăbit și, după anul 121 î.e.n. , divizat, este cucerit definitiv de romani în anul 63 î.e.n.
    
    2. Regatul lui Ptolemaios Lagou ( Egiptul Lagid, incluzând Libia, Cyrenaica, Cipru, Iudeea) cu capitala la Alexandria, este înfrânt definitiv de romani în anul 32 î.e.n.
      3. Regatul lui Kassandros, strategul Europei ( cuprinzând Macedonia și, un timp, Grecia), continuat de dinastia Antigonizilor, cu capitala la Pella. Cucerit de romani în anul 168 î.e.n.
     4. Regatul lui Lysimachos ( Tracia și parte din Asia Mică ). Ambiț‏ios și strălucit cuceritor, dar învins curând și continuat de generalul său Filetairos care întemeiază în Pergam, dinastia Attalizilor. Regatul Pergamului este lăsat moștenire prin testament în anul 133 î.e.n.

      Un corn mic care s-a mărit nespus de mult ( v.9.23). Tot ce se spune despre acest corn în cap.8 seamănă foarte mult cu ceea ce se spune despre fiara a patra și cornul mic al ei din viziunea anterioară ( cap.7). De aceea majoritatea comentatorilor de-a lungul timpului au fost de acord că acest corn reprezintă, într-un mod oarecare ( principal sau secundar) pe Antichrist, indiferent de identitatea istorică a lui Antichrist. Observaț‏i asemănarea dintre acest corn și împăratul Babilonului ( Lucifer) în Isaia 14:4.12-15.22). Și o asemănare frapantă cu dragonul luciferic din Apoc. 12. În general, comentatorii sunt de acord că profe‏ția apostolului Pavel din 2 Tes. 2:3-8 despre omul fărădelegii are la bază imaginea cornului nelegiuit din Daniel 8. Textul biblic repetă de mai multe ori ideea că acest corn apărut în antichitate va fi frânt abia la sfârșitul timpului:

1. Vedenia privește vremea sfârșitului ( v.17)
2. Se va întâmpla în vremea de apoi a mâniei ( v.19 a)
3. Vedenia aceasta privește vremea sfârșitului ( v.19 b)
4. (Împăratul nelegiuit) va fi nimicit fără ajutorul vreunei mâini omenești, [deci la sfârșit] (v.25. comp. cu Dan 2:45, Dan. 11:45, 2 Tesalonic. 2:8)
5. Vedenia este cu privire la niște vremi îndepărtate… (v.26)

     Locul și timpul apari‏ției cornului. În viziune, cornul luciferic este văzut ca odrăzlind dintr-unul din cele patru regate elenistice, fără să precizeze din care ( v.9). În explica‏ție, îngerul nu precizează locul, ci timpul: la sfârșitul ( în ultima parte) a stăpânirii celor patru regate (v.23), când se va fi umplut măsura fărădelegilor. Oare, despre fărădelegile celor patru dinastii se vorbește ? Sau despre fărădelegile lui Israel ? Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice:[aici]
     S-a înăl‏țat până la oștirea cerului = Oștirea cerului este interpretată de înger ca fiind poporul sfin‏ților ( v.24), care sunt compara‏ți cu stelele. Persecu‏țiile sunt văzute ca o călcare în picioare a poporului lui Dumnezeu ( asemeni fiarei a patra din cap.7). După cuceririle pământești în direcț‏iile amintite de v.9, cornul luciferic se ambi‏ționează să ia cu asalt domeniile cerești ale religiei, ale conștiinței individuale. Nimic nu este cruț‏at.
     
S-a înălț‏at până la Căpetenia Oștirii. Uneori perioda de slujbă a preoț‏ilor la templu este numită la fel  öáÅ• tsaba, oștire, deoarece se compară cu regularitatea, rigoarea și disciplina militară. În acest caz, "căpetenia oștirii" poate fi un mare preot, fiindcă se spune că această căpetenie are un sanctuar. Îngerul interpret arată că acest personaj nu este altul decât "Căpetenia căpeteniilor" ( v.25 – – sar sarim). Acest termen ebraic se aplică la comandan‏ii militari. Așa cum ar fi fost în‏țeles de antici, el ar însemna "Comandantul Suprem al Armatelor" unui imperiu. Nu putem să nu ne amintim că Dumnezeul Creator este numit în VT "Yahve, Dumnezeul oștirilor" ( Domnul oștirilor, Domnul Savaot). Dar există și un alt aspect: în cartea lui Daniel îngerii sunt numi‏ți cu acest termen (sar – comandant; cuvânt tradus cu căpetenie sau voievod). Astfel, "demonii patroni" ai imperiului Persan și ai imperiului Macedonean sunt numi‏ți sar (sarim), ca și Mihael, Arhanghelul protector al lui Israel ( Dan.10:21, 12:1). Există o singură Persoană căreia I se pot aplica toate aceste aspecte ( mare preot, arhanghel, Dumnezeu al oștirilor): Christosul preexistent, Fiul lui Dumnezeu. El a apărut în faț‏a lui Iosua ca un comandant militar și, cerându-i închinare ca și lui Moise pe vremuri, S-a recomandat ca fiind "Căpetenia oștirii lui Yahve") ( Iosua 5:13-15).
     O sfidare a lui Christos este avută în vedere aici. Și această sfidare este minoră din partea lui Antioh Epifanes ( poreclit "Epimanes" – nebunul) în comparaț‏ie cu atitudinea Romei care s-a măsurat în mod conștient cu Christos. Și dacă Roma cezarilor s-a înălț‏at ca un Anti-Christos, condamnându-L pe El și pe urmașii Lui, Roma papală a reușit mult mai mult, pretinzându-se a ocupa oficiul de Vice-Christos. În limba greacă, termenul compus Antichristos înseamnă Vice-Christos ( ca și în cazurile : antibasileus = vicerege; Antipater = care ‏vine locul tatălui, moștenitorul).
    
 I-a smuls "necurmatul". Cuvântul jertfa este adăugat de traducători, nu se află în text. Se poate înțelege ca fiind vorba de arderea-de-tot continuă de la templu, de alte aspecte ale ritualului în care se cerea continuitate, sau de ceva relativ la Marele-Preot văzut aici. Unii au crezut că necurmatul acesta este păgânismul și au stăruit asupra unei paralele exegetice cu 2 Tes. 2:7, unde un anumit "obstacol" se cere a fi înlăturat pentru a se instala "omul fărădelegii". Aici ei au văzut înlăturarea "necurmatului" (păgânismului) pentru a se instala "urâciunea ( fărădelegea) pustiitoare" adică papalitatea. Dar "necurmatul" acesta, indiferent ce ar fi în mod real, este ceva ce apar‏ține Căpeteniei Oștirii ( deci lui Christos). În istoria interpretării acestui detaliu a existat o dispută destul de serioasă în care noua interpretare ( propusă de Conradi și acceptată de mul‏ți printre care și William White) a învins timpul și inerț‏ia spiritului conservator.      Ideea că această "necurmată" ar fi jertfa lui Iisus, antitipul jertfei necurmate de la Sanctuarul pământesc, pare să nu răspundă suficient la toate criteriile ( vezi comentariul de la Dan.12:11). Poate că Daniel a văzut cum ambiț‏iosul "corn" a smuls un obiect vizibil din mâna sau din posesia Marelui Preot ceresc ? În acest caz ar putea fi ceva pe care Marele Preot trebuie să-l poarte "necurmat", cum ar fi veșmintele pontificale, pieptarul judecăț‏ii cu oracolul divin ( Urim și Tunim) sau diadema și mitra pontificală cu inscripț‏ia "sfânt pentru Domnul", și care simboliza ridicarea păcatelor poporului !? (vezi Ex.28:29-30.36-38). În orice caz, este vorba de un oficiu și de atribuț‏ii pe care Christos nu le poate împărtăși cu nimeni și nu le poate transmite nimănui atât timp cât El trăiește ! ( Evrei 7:21-28). El este supremul Judecător, El are cheile paradisului și ale Infernului ( Apoc. 1:18,2:7-8), El are autoritarea de a ierta prin Sine Însuși, pentru că El a purtat păcatele lumii pe lemnul crucii. Aici este în mod evident Acela care, ca "fiu al omului" este adus în plenul judecăț‏ii cerești ca Mijlocitor, Judecător și Împărat, în viziunea din cap.7. Acesta este dreptul Lui necurmat. În Apoc.2-3 Iisus este "Cel ce ț‏ine cheile" vie‏ții și morț‏ii, cheile Sanctuarului ceresc. C.M. Maxwell, vorbind despre acest "necurmat" spune că este preoț‏ia lui Iisus ( op.cit.170). În Apoc.19 Îl putem vedea pe Iisus cu multe coroane pe cap… Există doar o singură instituț‏ie în lume care pretinde că are aceste chei și aceste coroane…
     Profe‏ția arată că acest corn nelegiuit avea să smulgă Arhiereului ceresc "ceea ce trebuie să deț‏ină continuu", pentru a instala "urâciunea pustiirii" ( v.13, comp. cap.11:31 ÷i 12:11). Este deosebit de interesant aici faptul că în cap.8 nu se folosește termenul ebraic ÷ikkut ( scârnăvie) ca în cap.9,11,11 sau în NT ( unde avem corespondentul grecesc tradus cu "abomina‏ie, împuț‏iciune), ci termenul – peșa ( rebeliune, fărădelege), ceea ce ne trimite la "omul fărădelegii" din 2 Tes. 2 care avea să se așeze pe sine însuși ca dumnezeu în Templul lui Dumnezeu. Mesajul este clar.
     Instaurarea în creștinătate a sistemului religios care are în centru venerarea unui om și care a fost promovat cu sabia, a început prin evenimentele de la începutul secolului VI, în timpul papei Symmachus. Între anii 502-507 s-a formulat la Roma dogma jurisdicț‏iei supreme a papei, dogma pe care s-au sprijinit pontifii medievali. În același timp, Biserica s-a folosit de sabia francilor pentru a curăț‏i Galia de ereticii vizigoț‏i. Victoria regelui Clovis, dorită de Biserica Occidentală, a fost salutată și de Constantinopol (507-512), încurajand apoi pe răsăriteni la rebeliune contra acestui împărat care se arăta gata de a negocia cu ereticii monofizi‏ți. Ca urmare, a izbucnit o răscoală în Illyricum ( 512-519) condusă de generalul Vitalian și de către viitorii împăraț‏i Iustin și Iustinian ( care aveau să ocupe tronul și să fie favorabili papalită‏ții, târând și pe episcopii răsăriteni la semnarea "abdicării" eclesiastice faț‏ă de jurisdicț‏ia papală ( 519). Prin urmare, anii 507/508 pot reprezenta instalarea papismului medieval cu toate caracteristicile specifice ( recunoașterea jurisdicț‏iei supreme papale și punerea sabiei în slujba acestei noi evanghelii).
     
A lepădat locul ( temelia) Sanctuarului Său ( v.11). Aici este vorba de un Sanctuar ceresc, dacă ne referim la era creștină. Antioh a profanat serviciul de la Templu, a înlocuit ritualul sacru cu ritualul ce avea ca obiect de închinare propria lui statuie, dar n-a dărâmat templul, ci pur și simplu, l-a poluat cu neroziile lui învăț‏ate în Babilonul de pe Tibru. Roma a distrus templul iudaic din Ierusalim, dar a făcut acest lucru după 40 de ani după ce acest loc sacru fusese părăsit de slava lui Dumnezeu și devenise un obstacol în calea spre adevăratul Templu, cel ceresc în care slujește Christos ( Evrei 9-10, Apoc. 11:19). Dar Creștinătatea în frunte cu Roma papală a desconsiderat Sanctuarul ceresc al lui Christos, singurul Mare Preot, prin faptul că a instalat pe pământ un serviciu liturgic care intra în competiț‏ie cu cel adevărat, care este o parodie a celui ceresc. Când casele de rugăciune au devenit temple în care Dumnezeu sau alti zei locuiesc de preferin‏ță, când iertarea se oferă printr-o jertfă care se repetă mereu și nu duce nici o conștiin‏ă la desăvârșire, atunci Sanctuarul ceresc a fost lepădat în favoarea "înălț‏imilor" și simulacrelor terestre.
     
Oastea a fost pedepsită… ( v.12 a) Prima parte a versetului 12 este dificilă în textul ebraic. Observa‏ți traducerea sinodală și versiunea Cornilescu revizuită ( GBV), unde se poate vedea că aici nu este vorba de pedepsirea oștirii, ci de continuarea acț‏iunilor cornului luciferic care, după ce a înlăturat dreptul și slujba de la Christos, a instalat "fărădelegea ( rebeliunea)", care este numită în v.13 "fărădelegea pustiitorului", iar în alte locuri "urâciunea pustiirii".
     
Cornul a aruncat adevărul la pământ. (v.12 b) Nu poate fi vorba de adevărul știin‏ific sau filozofic. Adevărul istoric sau adevărul simplu în orice privin‏ță este, desigur, important. Dar Biblia se referă la adevărul religios, spiritual-moral, teologic. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu ( Cuvântul scris: Biblia, Legea lui Dumnezeu, Evanghelia) dar și Cuvântul Întrupat, Christos. Cornul a așezat autoritatea clerului, a sinoadelor, a tradi‏ției, a experien‏ței mistice, a minunilor etc. mai presus de Cuvântul Scripturii. Evul Mediu a fost martor la cele mai mari grozăvii pentru că Biblia a fost luată din mâna poporului și oamenii au fost învă‏țaț‏i să privească la niște muritori și la imagini pictate, sculptate sau turnate, pentru desăvârșire spirituală.
     
Un sfânt….și alt sfânt…( v.13). Sfântul ( ființ‏ă cerească, îngerul) care vorbește este cel care răspunde în v.14 și care poruncește lui Gabriel în v.16. Acesta nu poate fi decât Michael-Christos, Arhanghelul care este Dumnezeu.
     Până când ? ( v.13) Aceasta este marea întrebare a tuturor sfin‏ților din toate timpurile ( Ps.94:3.15, Apoc.6:9-11, Dan.7:21-22, Dan. 12:6-12). Nu este vorba de timpul special al persecu‏iei ( acesta a fost descoperit în cap. 7 ca fiind 1260 zile-ani). Nici timpul scurs de la instalarea "urâciunii pustiitoare" și până la momentul interven‏ției divine, care este arătat ca fiind de 1290-1335 zile în cap.12:11-12). Aici se întreabă cât va mai dura aceasta situa‏ție ( până când?), fără să menț‏ioneze ceva cu privire la punctul de plecare a perioadei. Momentul poate fi timpul prezent la care vorbește îngerul, sau un alt timp din context.
     
Pâna vor trece 2300 de "seri și dimineț‏i"(v.14). Acest răspuns solemn este dat de același Personaj ceresc care îl întărește prin jurământ și prin informaț‏ii suplimentare în Dan.12 și în Apoc.10. Christos Însuși răspunde. La fel au înț‏eles și reformatorii acest amănunt. Dar ce sens are acest răspuns criptic ? Ce înseamnă 2300 de seri și dimineț‏i ? Trecând peste unele schingiuiri exegetice realizate în ultima vreme de niște teologi care vor să spună ca aici ar fi vorba de 1150 de zile ( 2300:2=1150) adică 2300 de jertfe de dimineaț‏ă și de seară, ceea ce nici un învăț‏at evreu n-a putut bănui vreodată și nu este în sprijinul limbii ebraice, se poate spune că exprimarea de aici ( textual "până la seara dimineaț‏a 2300") este un mod de a spune 2300 de zile ( cf. Gen. 1:5.8 etc). De fapt, aceste seri-și-dimineț‏i sunt numite zile în v.26. Potrivit principiului "zi-an"acestea trebuie să fie 2300 de ani. Nu degeaba îngerul a vorbit despre vremuri îndepărtate, despre timpul sfârșitului. Dar, oare, putea bănui Daniel că va mai trece atât de mult până când Dumnezeu va interveni cu judecata Sa?
     Daniel nu a în‏țeles această parte a profeț‏iei, nici lungimea reală a perioadei și nici punctul de plecare pentru a calcula cât timp va mai dura. Mai mult, îngerul i-a poruncit să o păstreze sigilată, mulț‏umindu-se să-i spună că este adevărată, fără a-i da vreo explicaț‏ie ( v.26). Nu este de mirare că profetul a rămas consternat și bolnav de îngrijorare, deoarece era preocupat de soarta poporului lui Dumnezeu și noua viziune părea că întinde timpul spre infinit ( v.27). Ultima parte a versetului 27 este tradusă de mul‏ți în acest sens: eram uluit… și NU INÅ¢ELEGEAM".
     După mai mul‏i ani de preocupare și rugăciune, în care timp de 70 de ani de exil erau pe sfârșite și Imperiul Babilonian trecuse fără sa se întrezărească acea restaurare spectaculoasă profetizată de Ieremia ( Dan.9:2), Daniel și-a luat timp special de rugăciune și post. Știind că profe‏țiile ( care sunt promisiuni ale lui Dumnezeu) sunt condiț‏ionate așa cum spunea profetul Ieremia ( Ier.18), Daniel se temea că timpul exilului ( cei 70 de ani) se va lungi până cine știe când. Fiind în vârstă nu se mai gândea la repatrierea sa, ci la cauza lui Dumnezeu și a poporului lui. Datarea acestei rugăciuni și a întâmplărilor din cap.6 este aceeași, ceea ce ne spune ceva despre motiva‏ția statorniciei lui Daniel în rugăciune, chiar cu riscul vieț‏ii. Analiza rugăciunii lui, cea mai impresionantă rugăciune de mijlocire, după cea a lui Iisus din Ioan 17, poate dezvălui multe lucruri interesante. Aici însă vom sublinia numai aspectele care sunt în directă legătură cu viziunea din cap.8 și cu îngrijorările lui Daniel referitoare la prelungirea timpului. "Fă să-Å¢i strălucească Sanctuarul Tău pustiit !","NU INTÂRZIA, pentru Numele Tău !" (cap.9:17-20). Sanctuarul, pustiirea, cetatea, timpul…
     Ca răspuns la rugăciunea și preocupările lui, îngerul Gabriel care începuse să-i explice viziunea în cap.9, cu mai mul‏ți ani în urmă, revine și intră brusc în subiect, referindu-se direct la dilema lui Daniel cu privire la durata timpului până la interven‏ția divină ( v.20-24). În textul ebraic se repetă foarte des verbul a în‏țelege – (
bin). Observaț‏i ce se spune cu privire la profe‏ția din cap.8: "căutam s-o în‏țeleg" (v.15), "fă-l să înț‏eleagă" ( v.16), "înț‏elege, fiul omului!" ( v.17), "și nu în‏țelegeam" (V.27)…Apoi în cap.9: "m-a făcut să înț‏eleg", am ieșit să te fac să în‏țelegi"(v.22), "înț‏elege CUVÂNTUL, caută să înț‏elegi VIZIUNEA !" (v.23), "să știi, dar, și să în‏țelegi că…!" ( v.24-25). Aceste sublinieri arată, mai presus de orice îndoială, că îngerul se referă în cap.9 la singura problemă din profe‏ția anterioară care rămăsese neexplicată și care-l îngrijora pe Daniel: durata celor 2300 zile! Găsim aici cheia marii profeț‏ii din cap.8. Citiț‏i cu aten‏ție a doua parte a viziunii din cap.8, apoi (sărind peste rugăciunea lui Daniel), citiț‏i în continuare v.22-27; este imposibil să scăpaț‏i de impresia că îngerul Gabriel își continuă aici explica‏ția la viziunea din cap.8 !
     
"70 de săptămâni tăiate din …" ( cap.9:24). O importantă cheie a înț‏elegerii timpului profetic din viziune se află în termenul ebraic nehtach, "tăiat din" ( decupat, scurtat, croit, tăiat bucata). Deși majoritatea traducătorilor preferă să-l traducă cu "hotărât", atât unele traduceri foarte vechi ( Theodotion, Vulgata) precum și traduceri din ultimele secole, respectă sensul de bază al termenului. Unele vechi traduceri românești spun: "s-au tăiat peste…". Neobservând legătura acestor cuvinte cu profe‏ția din cap.8, traducătorilor li se pare că nu ar avea sens să redea termenul cu "a tăia din", de aceea ei preferă sensul de "a hotarî". "70 de săptămâni tăiate…" sună straniu la prima vedere. Tăiate, de ce ? Sau, tăiate din ce ?
     Dacă ne reamintim ce avea în minte Gabriel cand a spus aceste cuvinte, și ce anume dorea Daniel să știe, adică secretul celor 2300 de seri și dimine‏ți, singurul lucru care rămăsese neexplicat, atunci suntem pregătiț‏i să în‏țelegem că cele 70 de săptămâni reprezintă o bucată de timp TĂ‚IATĂ‚ DIN cele 2300 zile. Și dacă săptămânile erau săptămâni de ani, este evident că și aceste "multe zile" ( 8:26) reprezintă tot ani istorici. Prin urmare, dacă cele 70 săptămâni ( 490 ani) au început în anul 457 î.e.n. și dacă aceasta bucată de timp este o primă parte tăiată și alocată ( repartizată) poporului evreu, înseamnă că cei 2300 ani încep odată cu cei 490 de ani, la anul 457 î.e.n.
     Astfel misterioasa profe‏ție a celor 2300 de zile, despre care Gabriel spusese de mai multe ori în cap.8 că se încheie în timpul sfârșitului și că este adevarată, ne duce până la anul 1844. Ce importan‏ță istorică sau profetică are această dată ?
     
Atunci Sanctuarul va fi răzbunat ( cură‏țit – Dan.8:14). Termenul ebraic ni‏dak, înseamnă"i s-a făcut dreptate" ( a fost răzbunat, a fost îndreptă‏țit, reabilitat, găsit nevinovat, curăț‏it de vină), dar există suficiente argumente și în favoarea sensului de "curăț‏it". Septuaginta folosește aici același termen grecesc – katharidzo, ca și in Evrei 9:23. Termenul ebraic din Daniel 8:14 se întâlnește numai aici in forma aceasta, ( cu excep‏ia unui singur caz, dacă citim Ps.51:4 b așa cum ne indică Pavel în Rom.3:4 b.: „Să fii găsit fără vină când vei fi judecat". Interesant este că atât versetul acesta cât și cel din Evrei 9:23 se referă la cură‏țirea sau îndreptarea unor lucruri care sunt drepte și curate în sine: lucrurile cerești. Sanctuarul (ceresc). Dumnezeu Însuși ! Deoarece au fost afectate de urmările păcatului (de acuza‏ții etc), ele trebuiesc eliberate printr-o Judecată finală.
     Un timp special prevăzut în ritualul de la Sanctuar pentru cură‏țirea de păcate era așa-numita Zi a Ispașirii (Yom Kipur), descrisă în Lev. 16. Era cea mai solemnă zi din anul religios care simboliza judecata de apoi. În această zi toți erau judecaț‏i de Dumnezeu, dar numai cei cărora li se iertaseră deja păcatele în cursul anului, mărturisindu-și vinovăț‏ia și așezând-o pe capul jertfei pe care erau datori s-o aducă, numai aceia puteau beneficia de această purificare și reabilitare finală. Sanctuarul și poporul deveneau cu adevărat curate, prin faptul că păcatele luate în mod simbolic asupra Sanctuarului (prin jertfele obișnuite) erau acum îndepărtate din Sanctuar și puse asupra unui ț‏ap care-l reprezenta pe Azazel (Satan) și care era apoi trimis „pe pustii". Problema rela‏ției dintre Dan.8:14 și Lev. 16 este mai complexă, dar pentru moment sunt suficiente aceste considerente.
     Este important de subliniat paralela dintre viziunea din cap. 8 și cea din cap.7. Ambele prezintă pe Antichrist ca vrajmaș al poporului lui Dumnezeu și ca rival al lui Christos, ambele arată că Dumnezeu va interveni în această privinț‏ă, făcând o Judecată. În cap.7 aflăm că judecata aceasta trebuie să înceapă după domina‏ția papală (după anul 1798), dar înainte de începutul împărăț‏iei lui Christos; iar în cap. 8 ni se dezvăluie data exactă: anul 1844. împlinirea exactă a profeț‏iei celor 70 de săptămâni prin Domnul Christos, este o garanț‏ie mai mult decât suficientă a împlinirii întregii perioade încheiate la anul 1844. Chiar dacă nu putem vedea ce se petrece astăzi în cer, ce fel de Sanctuar este acolo și cum se desfașoară această judecată finală, Biblia este destul de clară în privinț‏a realităț‏ii și necesităț‏ii ei. Compara‏ți cu explica‏țiile date la cap.7.
     Cornul Antioh-Antichrist-Azazel din cap. 8 a afectat Sanctuarul ceresc călcându-l în picioare împreună cu oștirea Sanctuarului, înfruntând pe Christos (singurul Arhiereu), smulgându-I titlul de Judecător Suprem și Mijlocitor Unic, instalând un sistem de închinare mistic și idolatru, atrăgând aten‏ția asupra locurilor sfinte de jos și nu spre locul sfânt de sus, aruncând adevărul la pământ, continuând pe plan spiritual imperialismul pe care-l manifestaseră monarhii perși și greco-macedoneni. Până când ? Până avea să se facă o judecată care să răzbune Sanctuarul. La sfârșitul ei, totul avea să fie drept și curat. Dar Judecata fiind un proces care are mai multe faze și implicând destinul Evangheliei, al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt, necesită un timp de desfășurare. Harul lui Dumnezeu a întârziat încheierea Judecăț‏ii, deoarece Evanghelia nu și-a încheiat rostul pe pământ. Anul 1844 răspunde la întrebarea din cap.8:13 (Până când?) în sensul că atunci începe Judecata („cură‏țirea Sanctuarului") și când ea se va încheia prin executarea sentinț‏ei asupra vrajmașilor lui Dumnezeu, Sanctuarul va fi curăț‏it, va fi răzbunat.
     Curăț‏irea sau răzbunarea Sanctuarului (cu tot ce ‏ține de el) de la sfârșitul celor 2300 de ani înseamnă o judecată făcută împotriva cornului luciferic. Cornul a poluat Sanctuarul, de aceea Sanctuarul trebuie curăț‏it de această poluare, trebuie judecat și reabilitat, aruncând vina acolo unde trebuie, înapoi pe capul lui Azazel și al suporterilor lui. Mai mult decât curăț‏irea din Dan.8:14, descrierea zilei rituale a judecă‏ii din Lev. 16 cuprinde o curăț‏ire a Sanctuarului nu numai de numele celor nepocăiț‏i (Lev.23:29), ci și de păcatele mărturisite ale celor pocăi‏ți. Astfel se făcea distincț‏ie între iertarea și ispășirea păcatelor din cursul anului și curăț‏irea și ispășirea finală din ziua de Yom Kipur. La fel și jertfa lui Iisus are în sine puterea de a ne ierta păcatul atunci când îl mărturisim, el fiind luat asupra Mielului lui Dumnezeu și asupra Preotului Christos (deci asupra Sanctuarului ceresc). Dar Jertfa lui Iisus poate să ne aducă mai mult decât atât: ea poate onora pe Dumnezeu cură‏țind păcatul din templul ființ‏ei omenești, din templul Bisericii, precum și pomenirea lui din templul ceresc. Ea are putere de a aduce asupra vrăjmașilor lui Dumnezeu o condamnare mai mare decât poate aduce Legea. Iisus a făcut la Cruce o ispășire deplină pentru păcatele altora, luând asupra Sa judecata lui Dumnezeu. Această ispășire va fi în totul terminată când judecata cea dreaptă se va întoarce împotriva celor vinovaț‏i de moartea lui Iisus, împotriva tuturor celor ce au respins harul lui Dumnezeu.

 
Viziunea cornului luciferic si a duratei misterioase (Cap.8)