Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice:
Explicația clasică a majorității tâlcuitorilor din trecut și din prezent – evrei, creștini și necreștini – este că acest corn reprezintă pe cel mai excentric, mai riguros și mai persecutor dintre regii elenistici. Antiochos IV supranumit Epifanes („manifestarea vibilă a lui Zeus” ), care apare ca un vlăstar al dinastiei seleucide din Asiria, un spirit educat la Roma, primul mare persecutor al evreilor dinainte de Christos. Această interpretare se potrivește cu o parte din cele indicate în profeție: face campanii în răsărit, spre Egipt și în Palestina ( v.9), totuși este lipsit de succes. Instituie un soi de cult universal al cărui zeu se proclamă el însuși, cerând inchinarea tuturor supușilor din imperiu, inclusiv a evreilor. Instituie un soi de inchiziție care să pedepsească pe evreii care nu se supun. Desființează serviciul divin dinTemplul de la Ierusalim și ridică pe altarul din curte propria statuie cu chipul lui Zeus. Interzice, sub pedeapsa cu moartea, serbarea sabatului, posedarea Scripturilor și alte aspecte ale religiei iudeilor.
Totusi raman aspecte importante care nu s-au implinit in evolutia istorica a lui Antioh: durata de 2300 de zile din v.14 nu corespunde cu niciuna din datarile istorice ale persecutiei lui Antioh; acest timp este legat de vremea sfarsitului ( vezi mai sus) nu de un rege antic; regele prevazut de profetie urma sa reuseasca in planurile lui de cuceriri si persecutii, ceea ce nu este cazul cu Antioh; sirianul a murit lovit de o boala, o posibila pedeapsa divina, dar sfarsitul inca n-a venit si Antioh e mort de peste 21 de secole… Se pare ca singurele elemente care indica spre Antioh ar fi ca Antioh este singurul persecutor istoric al evreilor care provine dintr-o dinastie elenistica asa cum cere viziunea si ca inlocuit jerrfa zilnica de la templu cu un cult al propriei personalitati divizate. In rest, celelalte fapte descriu mai bine pe Antichristul din cap.7 si din Apoc.13
În afară de această opinie clasică, unii comentatori creștini au identificat acest corn cu Islamul, deoarece este o putere politic-o religioasă orientală care sfidează atât iudaismul cât și creștinismul. Dar timpul apariției nu se potrivește, iar locul apariției nu spune mare lucru, deoarece nu există nici o continuitate politică între regatele elenistice și Islam.
O alta opinie clasică reprezentată de unii rabini medievali și de numeroși comentatori protestanți ( printre care și Savantul Sir Isaac Newton) este identificarea acestui corn cu Roma în ambele faze ( păgână și apoi creștină) ale evoluției. Astfel se justifică atât cuceririle mari din v.9 cât și persecuțiile și atacul âmpotriva templului, a poporului lui Dumnezeu, a adevărului, a lui Christos și a Sanctuarului Său ceresc. Această soluție se armonizează și cu profeția din cap.7. Singura problemă mai serioasă este că originea Romei nu se află în nici unul din cele patru „coarne” elenistice. Explicația dată de acești comentatori ( și continuată de majoritatea interpreților clasici adventiști, de la William Miller până astăzi) este că Roma intră în scena politică orientală prin cucerirea Macedoniei ( anul 168 î.e.n.), devenind moștenitoarea imperiului și a ambițiilor lui Alexandru cel Mare. Totuși, la data aceea Roma nu mai era „un corn mic”, era cel puțin la fel de puternică și stăpânea teritorii mai intinse decât cele patru regate elenistice ( care intre timp decăzuseră și se înmulțiseră). În plus, dacă Inspirația a intenționat ca Roma să fie văzută aici în prim plan, de ce este vazută ca o excrescență elenistică ? În principiu, se poate admite această explicație așa cum și cele zece coarne barbare răsar din capul fiarei romane în cap.7, deși ele sunt întemeiate de triburi venite de dincolo de hotarele imperiale. Totuși, Macedonia rămâne doar una dintre provinciile romane, Imperiul avandu-și matricea, izvorul și centrul la Roma, nu în lumea elenistică.
Încercări de a soluționa această problemă au apărut atât în trecut cât și ân teologia noastră actuală. Isaac Newton credea că soluția se află în a traduce „după unul din ele” în loc de „dintr-unul din ele”, dar traducerea este forțată și nu oferă un sens relevant. Un student de la Institutul Adventist Collonges sous-Saleve ( Pedro Felipe), a conceput ideea că aici Roma este văzută din punct de vedere religios, ca o moștenire a cultului zeificării regale din Pergam, argumentând pe baza cărții lui Hislop ( Cele două Babilonuri), că ritul babilonian a fost continuat în Pergam de către preoții caldeeni care s-au refugiat din fața lui Xerxe și că regele Pergamului, lasând moștenire Romei regatul lui, transmitea această tradiție de cult a zeificării împăratului. Teoria era pusă în legătură cu pasajul din Apoc.2:13. Deși soluția nu este lipsită de ingeniozitate, realitatea este că religia romană și cultul zeificării cezarilor, precum și pontificatul sunt anterioare relației cu Pergamul. Și chiar dacă Pergamul a încurajat cultul imperial, Roma a împrumutat și a moștenit la fel de mult și din Siria elenistică, ba chiar din Persia și Egipt.
O soluție destul de răspândită astăzi este cea a Dr. William Shea care consideră că un aparent dezacord gramatical în textul original s-ar explica prin intenționarea unei formule chiastice care ar face ca originea cornului „din unul dintre ele” să nu se refere la cele patru coarne, ci la cele patru vânturi ( puncte cardinale) – vezi v.8 u.p. și 9 a. Dar un corn ieșind din aer printre alte coarne care nu obișnuiesc să răsară decât din capete de animale, nu inspiră încredere. Explicația necesită mai multe explicații decât oferă.
În această schiță de comentariu propunem o soluție practică ce va deveni tot mai evidentă pe masură de ce va observa desfășurarea profetică a capitolului 11 ( care este o explicație lărgită a cap.8). Nu intenționăm o prezentare dogmatică sau controversialistă, nici să înlocuim cu orice preț, prin aceasta, soluția tradițională. Dar întrucat soluțiile noastre sunt ridiculizate de alți creștini și întrucât soluția oferită de evanghelici și de alți teologi nu ne dezavantajează cu nimic, am putea considera că acest corn care pare să fie în prim plan, și cu oarecare timiditate, Antioh Epifanes, iar în plan secund și cu mai mare forță, pare să fie Antichristul profetic al viziunii din cap 7 si 2 Tes. 2, este și Antioh și Antichrist în același timp. Aceasta nu este o soluție originală; în timp ce unii creștini cred că profeția s-a consumat o dată cu Antioh, alții cred că privește numai pe un Antichrist care încă nu a venit. Dar există mulți exegeti care cred că acest corn este în prim plan Antioh și, ca explicație secundară, Antichristul viitor. Așa cum Emanuel din Is.7:14 este în primul rând un prunc cu identitate mai obscură și contemporan cu Isaia, și în aplicație secundară ( văzută și de Isaia și de Matei) este Messia. Dar în timp ce teologii neadventiști se referă la Antioh ca un tip al unui Antichrist exclusiv viitor, noi avem avantajul că, din capitolul 7, cunoaștem identitatea istorică a Antichristului. Dacă vedem în acest corn atât pe Antioh Epifanes ( educat la Roma !) cât și pe următorii soli ai Romei – cezarii și pontifii romani- înțelegerea tradițională a profeției este pastrată în esență. Avantajul acestei soluții nu este numai practic. Capitolul 11 indică în mod evident necesitatea de a vedea în această putere ( numită acolo „împăratul de la miază-noapte”, începând cu versetul 21) pe Antioh Epifanes, dar și pe Antichristul istoric, Papalitatea, împăratul Babilonului apocaliptic.
Această propunere nu este o descoperire originală. Multă vreme am fost împotriva acestei soluții destul de neobișnuite și care dă aparență de slabiciune ( dar și cele șapte scrisori din Apocalipsa sunt adresate unor biserici cu o dublă aplicare: contemporană cu Ioan și profetico-istorică!). Dacă luăm în serios ceea ce spunea Domnul:”După roadele lor îi veți cunoaște”, am putea identifica după faptele lor pe aceia care aparțin acestei dinastii luciferice care este spiritul Romei. Primul venit este Antioh Epifanes, apoi au venit cezarii care erau și pontifi și zei, apoi au venit pontifii care se voiau cezari și se simțeau zei. Și cine știe cine va mai veni ? N-ar fi de mirare ca încoronarea acestei lungi dinastii spirituale să fie făcută de apariția vizibilă a însuși spiritului luciferic care a patronat Roma și, venind, să pretindă că este însuși Christos, pentru a confirma pretențiile și opera istorică a vicarului său !
Asemenea evreilor contemporani cu Antioh, Iosif Flaviu a recunoscut în acest corn pe Antioh Epifanes, în timp ce alți învățați evrei au aplicat acest simbol la Imperiul Roman ( „împărăția lui Titus”). Vechii scriitori ai Bisericii, deasemenea, au fost împărțiți cu privire la interpretarea acestui simbol. Este interesant, totuși, că Hipolit și Ieronim, cei mai mari comentatori ai profețiilor din antichitatea creștină, care recunoscuseră locul Romei în cap.2 si 7, au fost de acord cu Iosif Flaviu și cu Porfiriu că acest corn din cap.8 și împaratul persecutor din cap.11 reprezintă pe Antioh Epifanes. Dar, spre deosebire de Iosif și de Porfiriu, Hipolit și Ieronim văd în Antioh Epifanes doar un tip al lui Antichrist. |
|