Capitolele 10-12 din Daniel reprezintă o ultimă viziune dată cu scopul de a prezenta mai detaliat profeția din capitolul 8 și de a face legătura dintre aceasta și toate celelalte anterioare. Următoarea schemă ne-ar ajuta să înțelegem structura acestei ultime părți care conține dezvăluiri profetice extinse în cadrul unei viziuni cu ființe cerești. Versetele din Dan.10:1 — 11:2a și Dan.12:4-13 reprezintă viziunea propriu-zisă, incluzând dialogurile. Partea centrală (cap. 11:2-45 și cap. 12:1-3) reprezintă profeția îngerului Gabriel.
Viziunea finală a lui Daniel. „Războiul stelelor” . „O mare nenorocire” (10:1), în textul ebraic apare ca „o mare luptă” (este folosit același cuvânt care în cap.8 este tradus cu oștire; el mai poate însemna și perioada de serviciu militar -, serviciul de la templu și, în mod figurat, ca perioadă de privațiuni). Observați sublinierea războiului dintre ființele cerești reflectat în conflictele pământești relatate în această profeție, precum și implicarea cauzei lui Dumnezeu și destinul pământesc al poporului sfânt. De data aceasta, Daniel declară căa înțeles. Ca și în cap. 9, Daniel se roagă și postește, ca urmare i se dau descoperiri care, în ambele cazuri, luminează profeția din cap.8. Dar în timp ce răspunsul vine prompt în cap.9, aici răspunsul întârzie 3 săptamâni. Gabriel, îngerul profet, arată că rugăciunea Iui fusese ascultată deja din prima zi, dar intârzierea se datorează unor impotriviri ale îngerilor rebeli care conduc puterile pământești (v. 12-13). Descrierea ființei din v-5-8 este prea asemănatoare cu descrierea lui Iisus din Apoc. 1 și Apoc.10 iar Gabriel ne spune că acesta este Michael, Arhanghelul (Comandantul Suprem al oștirilor cerești), singurul care poate veni in ajutorul lui Gabriel (Comandantul General)—Dan. 10:13.21.
Această viziune ne descoperă faptul că în spatele puterilor pământești vizibile, stau forțe extraterestre, bune și rele, care afectează în mod decisiv destinele lumii, dar că Dumnezeu ține totul sub control, favorizând pe cei ce sunt ai Lui și care se roagă Lui. Aceste „căpetenii” amintite de înger nu pot fi altceva decât ființe supraomenești implicate în acea „mare luptă” anunțată în v.1 pentru că Michael este numit la fel (v.13) și pentru că în NT se numesc, uneori, căpetenii ( Ef 1:20-23, 2:1, 3:10, 6:12, Col. 1:16, 2:15, Isaia 24:21-22, Mat 4:8-9, 2 Cor 4:4, Ioan 12:31). Este extraordinar de interesant faptul că o anumită putere mondială își are spiritul ei patron, după care scena lumii este ocupată de o altă putere politică, dirijată de un alt comandant extraterestru. Aceștia sunt nu numai împotriva forțelor conduse de Michael și Gabriel, ci par a fi în război între ei (v.l3.20.21). Spiritele de sub comanda lui Lucifer sunt unite numai împotriva cauzei lui Dumnezeu, în rest, ele sunt în conflict între ele, ceea ce se reflectă și în politica terestră.
Gabriel arată aici, într-o vorbire deloc ambiguă, că noua descoperire este cu privire TOT LA ACELE VREMURI îndepărtate (v.14). Textul ebraic sună, literalmente: „căci este încă o profeție referitoare la zilele acelea (vezi cap.8:26).” Aceasta este o dovadă în plus că profeîia din cap.11 este o explicație lărgită la cea din cap.8 și că acele 2300 de zile nu reprezintă puținii ani de persecuție din timpul lui Antioh Epifanes, nici cei câțiva ani de necaz din viitor pe care îi asteaptă fiuturiștii în legătură cu un Antichrist viitor. Dacă toată această lungă desfășurare din cap. 11, din timpul perșilor și până la timpul sfârșitului, reprezintă tot acele [2300] zile, înseamnă că perioada din cap.8 a fost corect interpretată ca fiind 2300 ani, din timpul perșilor Artaxerxe—457 î.e.n.) până în timpul sfârșitului (1844).
Cap. 11:2. Cinci monarhi persani. știind că Daniel primește această descoperire pe timpul lui Cyrus (cap. 10:1), următorii patru împărați persani au fost:
1. Kambyzes II ( 530-522 î.e.n.)
2. Gaumata( falsul Smerdis; 522 î.e.n.)
3. Darius I Hystaspes (522-486 î.e.n.)
4. Xerxes I cel Mare, numit Ahașveros (sau Asuerus) în Biblie ( Ezra 4:6 ; Estera 1:1; Ezra 4:5)
Bogăția fabuloasă a lui Xerxes este ilustrată în Estera capitolul 1 și în scrierile lui Herodot, care ne spune că Persanul strânsese o armată formată din 40 de națiuni, și atât de numerosă încât istoricii moderni nu pot să-l creadă pe Herodot. Ambiția lui Xerxes a fost aceea de a-i cuceri pe greci, lansând în acest scop războaie care s-au încheiat cu înfrângerile rușinoase de la Salamina, Plateea și Mycale (480-479). Perșii au părăsit planul cuceririi Greciei, dar grecii, popor destul de dezbinat până atunci, s-au trezit pentru a se uni contra inamicului persan, formând diferite ligi. În anul 338 î.e.n. grecii sunt uniți pentru prima dată într-un stat dominat de Macedonia, care în anul 337 î.e.n. proclamă” pacea generală” în Grecia și declară război Persiei.
cap 11:3-4. Alexandru Macedon și cei patru diadohi. Împărații care au domnit în Persia de la 465 la 330 î.e.n. nu mai sunt amintiți. Profeția se ocupă acum de trezirea spiritului de răzbunare și a ambițiilor greco-macedonene. Împăratul viteaz este Alexandru Macedon care în anul 336 î.e.n., la vârsta de 20 ani, devine rege și, după cucerirea Traciei și Iliriei, „linișteste” pe greci care nu se simțeau bine sub acest „protectorat”, apoi începe campania sa fulgerătoare, cucerind întregul Imperiu Persan, cu numai 35.000 de soldați. În anul 332 î.e.n. ocupă Ierusalimul fără luptă și promite libertate religioasă iudeilor de pretutindeni, cu condiția dependenței politice, după ce marele preot Iadua i-a arătat profeția care-l privea. Se spune că Alexandru impresionat, s-a plecat înaintea marelui preot, ceea ce a nemulțumit pe generalii săi.
După cea mai spectaculoasă campanie militară din istorie, acest bandit macedonean care abia împlinise vârsta de 33 de ani, la 13 iunie 323 î.e.n. a murit pe neașteptate, în culmea puterii monarhice, tocmai când încerca să facă din Babilon capitala unui imperiu gigantic. O noapte de beție a grăbit efectul malariei de care se îmbolnăvise. Figura sa legendară a rămas idealul militar al tuturor ambițioșilor, și blestemul manualelor de istorie, de la Cezar până la Napoleon și în continuare. Odată cu moartea lui s-a stins și unitatea acelui imperiu artificial. Guvernarea a fost preluată de niște regenți și, după o serie de războaie numite „luptele dintre diadohi”, s-au cristalizat patru regate conduse de niște generali ai lui Alexandru: Casandros, Lysimachos, Ptolemaios și Seleukos. Între timp, rivalitatea acestora a exterminat orice suflare din casa lui Alexandru, care ar fi putut pretinde diadema imperială. Mai târziu, divizarea a crescut, au aparut și alte regate elenistice, până când au aparut romanii și le-au înghițit pe rând.
Războaiele siriene (11:5-20)
11:5. În acest punct începe veșnicul conflict dintre împăratul de la miază-noapte, dinastia Seleucizilor (cu capitala la Babilon , mai târziu la Antiohia Siriei,) și împăratul de la miază-zi, dinastia Ptolemeilor (cu capitala la Alexandria Egiptului), conflict ce formează țesătura întregii profeții. Seleukos Nikator, întemeietorul dinastiei seleucide, luptase ca general în armata lui Ptolemeu în timpul luptelor dintre diadohi. Dar, reușind să ocupe Babilonul, a devenit despotul unui imperiu mai mare decât al lui Ptolemeu. Mărul de discordie dintre cele două puteri a fost, la început, Koile-Syria, o regiune din nordul Palestinei. Iudeea, „Å¢ara Minunată” căzuse între hotarele Egiptului Ptolemaic (Egiptul Lagid). Începând cu această epocă, iudeii vor avea tot mai mult de suferit. În anul 320 î.e.n. Ptolemeu asediazî Ierusalimul și ia 100.000 de prizonieri. În Egipt trăiau deja cele mai mari colonii evreiești. însă dinastia Seleucidă nu se va lasă până nu va pune mâna pe Palestina, intenționând și anexarea Egiptului. Aici se potrivește proverbul african: „Acolo unde doi elefanți se luptă, iarba are de suferit.” Cele doua țări sunt identificate în v. 7-8 ca fiind Siria și Egiptul. În istoria biblică, regiunea dintre Siria și Babilon este numită”țara de la miază noapte” (Zah 2:6-7), iar Egiptul — „țara de la miază-zi” (Is.30:6-7)
11:6. După primele două războaie siriene care avuseseră loc între anii 274-253 î.e.n., pe tronul Egiptului se află Ptolemeu II (Filadelful), un despot care inaugurează o epocă a fărădelegilor, dar un despot luminat. Se spune că la dorința sa au început evreii alexandrini să traducă Biblia (Septuaginta). Făcând pe apărătorul drepturilor altor popoare și urmărind să-și slăbească adversarii prin alianțe, încearcă o „alianță perpetuă” cu Antioh II („Zeul„) regele Siro-Babiloniei. Alianța a fost pecetluită printr-o căsătorie a lui Antioh cu Berenike, fiica lui Ptolemeu. Dar intențiile regelui egiptean au eșuat. Răzbunarea Laodikei, soția legitimă a lui Antioh, a antrenat o serie de evenimente în care a pierit și Berenike și cei ce erau cu ea. (În loc de „tatăl ei” cum apare în traduceri aici, ar trebui citit „copilul ei”. Termenul ebraic se poate vocaliza diferit aici).
11:7- 8. Este vorba despre Ptolemeu III, fratele Berenikei. între anii 246-241 are loc al treilea război sirian în care Egiptul iese învingător. În urma unei campanii orientale, Ptolemeu reușește să aducă în Egipt chiar și idolii pe care-i capturase pe vremuri persanul Cambize, cuceritorul Egiptului. Pentru această faptă, Ptolemeu a fost supranumit —de popii egipteni și de prostime— „Binefăcatorul” (Euergetes).
11:.9-10. În anul 239, regele Siriei (Seleukos II) întreprinde o campanie contra Egiptului. Eșec total. Mai târziu, fiii lui (Seleukos III Keraunos și Antioh III cel Mare) au continuat ostilitățile față de Egipt. Antioh cel Mare a fost ultimul mare suveran seleucid, între anii 223-187. Acesta a inițiat al patrulea război sirian.
11:11-12. Este descrisă istorica bătălie de la Rafia (217 i.e.n.) în care au fost angajate de ambele părți forțe care erau colosale pentru acea vreme, inclusiv elefanții, a căror utilizare în război era o modă mai recentă, împrumutată de la indieni. Victoria a fost de partea lui Ptolemeu, însă a fost ultima victorie de partea Egiptului. Mândru ca un faraon, Ptolemeu n-a reusit să profite de victorie. Dupa ce a încheiat pace cu Antioh, s-a întors la orgiile lui. În drum a trecut și prin Ierusalim, intrând cu forța în templu. O legendă spune că ar fi fost alungat în mod supranatural.
11:13. Așa cum era de așteptat, Antioh cel Mare avea să se întoarcă. După 13 ani (204 î.e.n.), având o bună ocazie, deoarece murise Ptolemeu III și Egiptul era condus de niște regenți care reprezentau pe Ptolemeu V (un copil de 5 ani).
11:14. Odată cu acest moment, pentru Egipt începea numărătoarea înversă. Toate evenimentele concurau împotriva dinastiei Ptolemeilor. Părea o conjurație universală. Antioh cel Mare face alianțe cu alți puternici (între care Macedonia), iar în Egipt apar tulburări sociale (băștinașii încep să se rascoale) și regenții urzesc comploturi contra minorului Ptolemeu. Pentru ca situația să fie și mai gravă, un partid politic filo-sirian din Iudeea, găsește momentul să scuture țara de sub jugul Ptolemeilor , încrezându-se în puterea și bunăvoința „împăratului de la miază-noapte”. Expresia ebraică folosită pentru a-i numi pe aceștia (ben parit) mai este folosită și în Ez.18:10 și se referă la oameni violenți și stricați.
Mai mulți comentatori au văzut aici pe romani care intrau în scena politică a lumii elenistice cam în acel timp. Dar aici ni se vorbește despre unii care aveau să se ridice pentru a împlini profeția și a-și vedea opera politică năruindu-se în curând. Fiindcă Providența a lăsat ca necazurile iudeilor să vină de la cei în care s-au încrezut și cu care s-au aliat, neglijând alianța cu Dumnezeu (Vezi cum a privit Dumnezeu alianțele lor cu egiptenii, cu asirienii, cu babilonienii: Is. 30-31, Osea 7, Ez 16 etc). Acești derbedei sunt, într-un mod foarte evident, niște evrei filo-sirieni, trădători ai guvernării egiptene, iar căderea lor rapidă poate fi o referire la expediția de pedepsire pe care o va face imediat generalul egiptean Skopas, sau o profetizare a eșecului lor politic. Revoluția antisiriană și restaurarea adusă de Macabei avea să pună capăt curentului filosirian în aceeași generație, în timp ce romanii, „distrugătorii poporului ” lui Daniel, nu aveau să cadă atât de repede…
În noua conjunctură politică, evreii au deschis porțile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare, ajutând la alungarea garnizoanei egiptene. Ca orice cuceritor abil și diplomat, Sirianul părea mai binevoitor decât Ptolemeii care oprimaseră pe evrei. La cererea conducătorilor religiosi evrei, a scutit Iudeea de biruri pe timp de trei ani, a restaurat cetatea și le-a promis o guvernare autonomă în acord cu legea evreiască. A interzis să se aducă în Ierusalim carne de animale necurate. Poate că iudeii care trădaseră guvernarea egipteană iși imaginau că revolta lor va aduce cine știe ce eliberare minunată prevăzută de profeții, dar aveau să afle curând că își complicaseră și mai mult situația. Egiptenii au întreprins curând o expediție de pedepsire; în timp ce Antioh era ocupat pe alte fronturi, forțele egiptene recuceresc Iudeea și iau multă pradă.
11:15-16. Totuși, în urma bătăliilor de la Paneas și Sidon, forțele Egiptului conduse de generalul Scopas, pierd definitiv Iudeea. Astfel Antioh cel Mare, învingătorul Egiptului, devine stăpân pe Palestina, cea mai frumoasă provincie egipteană. Fraza „nimicind cu desăvârșire tot ce-i va cădea în mână” (v.16 b) ar putea fi tradusă mai bine astfel: „și toată va cădea în mâinile lui”.
11:17. În loc de a ocupa Egiptul prin forță, Antioh face un alt plan. Cere pace lui Ptolemeu V, oferindu-i pe fiica sa Kleopatra, prințesa de o rară frumusețe. Această subită dorință îi fusese inspirată de veștile foarte întemeiate despre progresele amenințătoare ale Romei. În același timp, Antioh spera să folosească pe fiica sa drept instrument al pieirii lui Ptolemeu. Dar planul n-a reusit; Kleopatra și-a iubit soțul și l-a pus în gardă asupra intențiilor tatălui ei.
Comentatorii care preferă să introducă mai devreme Roma în această profeție (vezi v.14 b.) observă că, după ce Pompei ocupase Palestina (v. 16), Cezar a intrat în Egipt încercând să controleze situația locală, arbitrând după obiceiul Roman („divide et imperat”) . Cu această ocazie se petrece episodul romantic cu Cleopatra [a VII-a]. Dar aplicația aceasta suferă de mai multe slăbiciuni. În primul rând, textul biblic nu se referă la un alt subiect în v. 17; dacă în versetul anterior a fost vorba de romanul Pompei, ar trebui și v. 17 să mențină acest subiect, ceea ce nu este cazul, fiindcă singura aventură a lui Pompei în Egipt a fost un refugiu dinaintea lui Cezar, care s-a încheiat cu uciderea lui de către egipteni. Dacă subiectul v. 16 a fost Roma ca putere politică, în v.17 este straniu să vorbim despre Roma ca putere, deoarece episodul se aplică mai degrabă la o persoană, evident alta decât Pompei (Și versetele anterioare și cele ce vor urma, se referă la indivizi reprezentanți ai unei puteri. Dacă totuși, introducem aici pe Cezar, trecând peste faptul că rupem în mod arbitrar continuitatea subiectului, Cleopatra nu a fost dată lui Cezar de către tatal ei (acesta murise de mult), ci ea se afla în conflict cu fratele ei care îi fusese desemnat ca soț prin testament, după obiceiul Ptolemeilor și, fiind ambițioasă după putere, a acceptat ajutorul „părintesc” și protecția lui Cezar.
O întrebare decisivă pe care ar trebui să și-o pună întotdeauna cercetătorii profeției, este aceasta: „Ce semnificație spirituală a urmărit Inspirația, profetizând un anumit eveniment? Ce rol joacă acel eveniment în directa relatie, cu destinul cauzei lui Dumnezeu pe pamânt din timpul acela? Ce legătură are episodul istoric la care facem aplicație, cu poporul lui Dumnezeu? Dacă încercăm să răspundem la aceste întrebări, putem observa ușor că, aplicând la Cezar versetele 17-19 și la Augustus v. 20 (așa cum fac comentatorii noștri clasici), ne îndepărtăm de spiritul și de logica profetico-istorică a profeției din cap. 11. În schimb, dacă ne gândim la exactitatea uluitoare a împlinirii versetelor anterioare în cazul războaielor siriene, se ridică o întrebare tulburătoare: Care va fi fost reacția iudeilor contemporani care citeau aceste profeții? Cum le vor fi interpretat ei? Trăind această istorie pe viu, este imposibil de crezut că n-ar fi văzut că sub ochii lor se împlinesc în detaliu și în perfectă succesiune cronologică, cuvintele acestei profeții. Ar trebui să ne întrebăm: Daca aș fi fost un iudeu credincios (în acel timp, locuind la lerusalim sau în Alexandria, cum aș fi aplicat aceasta profeție? În acel timp lipsit de glorie din istoria iudeilor, în acele zile despre care istoria biblică tace, în care a lipsit o călăuzire profetică vie în afară de Scripturi, a urmări profeția era singura șansă de a înțelege sensul timpului. Acei credincioși în aparență atât de defavorizați, au avut totuși această unică favoare de a putea vedea, timp de mai multe generații, împlinirea celei mai spectaculoase profeții rostite în limbaj clar, obișnuit. Nici un simbol, nici o ambiguitate. Ar fi, oare, înțelept ca —forțând logica gramaticală și profetică— să descoperim astăzi, noi interpretări pe care părinții noștri spirituali din acel timp nu le-ar fi putut accepta?
11:18. În aceste împrejurări, Antioh cel Mare pune stăpânire pe o serie de regiuni maritime: coastele Asiei Mici, Hellespontul, Tracia și insulele Eubeea,Samos, Rodos. Termenul ebraic 
– iyim tradus de unii cu „ostroave” înseamnă „ținuturi de coastă”, nu numai insulele. (Vezi traducerea lui Cornilescu la Gen 10:5). Deoarece aceste zone aparțineau unor aliați ai Romei, romanii au privit acțiunea lui Antioh ca pe un afront, ca pe o insultă adusă onoarei lor care, pentru a subjuga pe nesimțite popoarele, făceau pe apăratorii drepturilor lor. Generalul Lucius Cornelius Scipio a spălat această rușine învingându-l pe Antioh cel Mare într-o serie de bătalii istorice. Prin pacea de la Apameea, Sirianul a fost silit să plătească Romei și aliaților ei despăgubiri enorme, ceea ce avea să ducă la ruină și declinul statului seleucid.
11:19. Având nevoie disperată de bani, Antioh se întoarce în provinciile lui pentru a colecta pe orice cale cei 15.000 de talanți datorați Romei. O asemenea „vizită de lucru” nu putea fi decât o expediție de jaf. Incercând să-și însușească tezaurul unui templu al lui Bel din Elimaida, marele monarh și-a pierdut viața, lăsând urmașilor la tron o situație de loc încântătoare. Căderea lui Antioh cel Mare a fost o adevărată pierdere, deoarece după el avea să urmeze…”potopul”.
11:20. În locul lui a domnit Seleukos Filopator (187-175 î.e.n.). Continuând politica tatălui, trimite pe ministrul Heliodor la Ierusalim, unde se zvonea că există un tezaur imens ce ar putea fi acaparat. Simeon, administratorul templului trădează tezaurul (se pare că el a stârnit interesul sirienilor pentru acest tezaur, spunând că mărimea lui întrece necesitățile, 2Mac.3), în timp ce marele preot Honia III (Oniaș) se împotrivește. Fără să se intimideze, pagânul intră cu forța. Nu este clar dacă planul lui Heliodor a reușit, fiindcă a întâmpinat opoziția serioasă a iudeilor. Istoriografia legendară vorbește chiar de o minune care l-ar fi împiedicat pe sirian. În orice caz, la întoarcere, acest trimis al regelui pune la cale otrăvirea lui Seleukos pentru a-i lua tronul.
În interpretarea noastră tradițională, la care ne referim mai sus, se aplică acest verset la Octavian Augustus, primul împărat roman. El a inițiat o serie de recensăminte care să asigure impozitele în toate provinciile, inclusiv în Palestina. Domnia lui a fost, totuși, relativ lungă și nu se poate spune că în câteva zile a fost zdrobit. A murit de batrânețe așa cum rar se intâmplă purtatorilor de coroane.
Domnia lui Antioh Epifanes, tipul lui Antichrist (v.21-31)
Comentatorii noștri tradiționali văd în versetele următoare, diferite faze din istoria imperiului roman, mai întâi păgân și apoi creștin. Unii văd aici cruciadele medievale. Spațiul nu ne permite o tratare a tuturor interpretărilor apărute asupra acestor versete. Ne propunem să continuăm cu consecvență aplicația la regii sirieni așa cum apare, fără nici un dubiu, din contextul literar și istoric. Prezența lui(Antioh) cel puțin în inima lui Daniel 11, daca nu și în cap.8, este atât de evidentă încât comentatorii necredincioși sunt convinși că profeția nu putea fi scrisă decât în timpul acestui rege excentric… Învățatul antic Porfiriu, adversarul iudaismului și creștinismului a fost primul necredincios care a luat această atitudine, sau poate a fost un continuator al atitudinii tradiționale a înțelepților Tyrului (Ez.28:3).
Din teama de a nu încuraja concluziile preteriștilor, care ar putea fi mai periculoase, din punct de vedere teologic, decât erorile fiuturiste, mulți istoriciști protestanți, inclusiv milleriții și AZS, au căutat să evite cu orice preț prezența lui Antioh IV în cap. 11 sau cel puțin în cap. 8. Dar teama nu este întotdeauna cel mai bun sfetnic. În încercarea de a se opune aplicației profetice la Antioh, comentariul lui CM. Maxwell (de altfel cel mai frumos dintre comentariile noastre la Daniel.) susține că a vedea pe Antioh Epifanes în Daniel nu poate fi o aplicație corectă, deoarece aceasta este o interpretare veche, iar Gabriel spune că înțelegerea profeției avea să aibă loc în timpul sfârșitului (Dan.8:26, 12:4.9). Dar îngerul n-a spus că toate aspectele profeției sunt pecetluite până la sfârșit ci doar durata de timp (cât va mai dura până când va interveni Judecata lui Dumnezeu?). Celelalte elemente sunt explicate în mare parte de către înger. Însăși pecetluirea despre care se vorbește în versetele amintite, nu se referă la faptul ca n-avea să se facă nici un progres în înțelegerea profețiilor lui Daniel până în sec. XIX, ci la faptul că profeția, oricât ar fi fost de importantă pentru curiozitatea lui Daniel, el avea ca primă datorie aceea de a asigura păstrarea ei nealterată până în timpul sfârșitului. Este foarte semnificativ ceea ce ne spune același autor (CM. Maxwell) cu privire la această aplicație:
„Cea mai populară interpretare a fost întotdeauna aceea că inima capitolului (v.21-39) se ocupă cu Antioh Epifanes… Josephus, faimosul istoric iudeu, susținea această interpretare în primul secol al erei creștine. Este posibil ca ucenicii lui Christos să fi înțeles la fel [sublinierea noastră, op.cit. p.278].” Maxwell arată că Iisus a corectat părerea lor tradiționalistă în profeția Sa din Mat.24:15, aplicând profeția la romani și nu la Antioh, cum crezuseră ei. În comentariul de față se exprimă convingerea că indicația Domnului Iisus din Mat. 24 nu a fost o combatere a înțelegerii tradiționale, ci o nouă aplicație și nici măcar ultima aplicație posibilă a tipului Antioh. Deoarece Antichristul roman, papalitatea, avea să fie aplicația specială a profeției, așa cum reiese clar din Dan.7 și din explicațiile adiționale din Dan. 12.
Alfred Vaucher a încercat o variantă care să evite dubla aplicație. A mers pe cursul istoric al evenimentelor până la v.31. văzând în v.21-31 acțiunile lui Antioh Epifanes, după care în v.32 a trecut brusc la romani, justificând această trecere prin exemplul din v.3 (unde se face o trecere bruscă de la Xerxe Ia Alexandru. Deși este discutabilă exegeza unei schimbări bruște a subiectului în v.32, observațiile lui Alfred Vaucher asupra v.21-31 sunt concludente în favoarea aplicației profeției la Antioh Epifanes.
Autorul acestui comentariu crede că înțelegerea pe care au avut-o cei mai mari comentatori creștini din antichitate (Hipolit și Ieronim) era corectă deoarece se întemeia pe cea mai bună exegeză a Vechiului și Noului Testament Dan. 11 și 2 Tes.2) și pe cele mai bune informații din istoria interpretării: scrierile macabeene, Iosif Flaviu etc. Nu suntem siliți să alegem între Antioh și Roma. Cornul acesta este Antioh, dar acțiunile lui au prefigurat apariția Romei și a lui Antichrist, cornul din cap.7. Este și Antioh și Roma. Să dăm, așadar, Romei ce este al Romei și lui Antioh ce este al lui Antioh! Dar mai întâi să lăsăm pe Gabriel să ne spună exact ce era scris în cartea adevărului (10:21).
11:21. Observați cu atenție limbajul în care este descris acest „om disprețuit” care nu avea mare putere politică, dar avea o șiretenie rară. Comparați v.21-24 cu Daniel 8:9.23.25. Începând cu acest verset, dacă se urmează cu consecvență aplicația istorică de mai sus, este prevăzută apariția lui Antioh IV, fiul cel mai mic al lui Antioh cel Mare, un suveran care a avut mai puțină putere decât tatăl lui, dar a avut o viață foarte spectaculoasă și o domnie foarte bogată în evenimente care il caracterizează ca fiind primul mare persecutor din istoria iudeilor. După înfrângerea lui Antioh cel Mare la Magnezia, mezinul a fost lăsat ca ostatic la Roma, ca garanție a plătirii datoriilor de război. Timp de 14 ani, acesta a avut ocazia unică a specializării în subtilitățile tipice diplomației romane. Pe la anul 177 î.e.n., fratele său Seleukos, regele Siriei, cere romanilor repatrierea lui Antioh, trimițând în loc (ca ostatic) pe propriul său fiu Demetrios, moștenitorul legitim al tronului.
Fiind eliberat, Antioh se aventurează prin Atena unde, jucând rolul unui adevărat grec, este ales magistrat șef. Auzind însă că fratele lui (Seleukos) a fost ucis, în anul 175 î.e.n., se grăbește spre Antiohia, fără avertizare. Tronul aparținea de drept lui Demetrios care acum era ostatic, dar era ocupat în fapt de Heliodor. Prin intrigi și alte măsuri teatrale, Antioh reușește să ajungă la domnie. Flatând pe regele Pergamului pentru a-i obține sprijinul, trimițând soli la Roma cu promisiunea achitării datoriilor de război, flatând pe sirieni pentru a-l accepta, Antioh ajunge suveranul „împărației de la miază-noapte”. (Termenul ebraic tradus de Cornilescu prin „uneltire” înseamnă „lingușiri”). Este descris ca un om care dorea să fie popular, intrând prin piețe și cârciumi, bând cu netrebnicii și cântând cu ei cântecele lor josnice. Oamenii sănătoși la minte nu puteau decât să disprețuiască pe un asemenea aventurier.
11:22. Încă de la urcarea pe tron a acestui Antioh IV, a izbucnit din nou conflictul cu Egiptul. Neînțelegerea a pornit de la dreptul asupra provinciilor Palestina, Coelesiria și Fenicia: pe care egiptenii le pretindeau ca zestre a reginei Kleopatra (vezi.v 17), pe care o promisese tatăl ei și rămăsese neplătită. Deoarece Antioh (fratele Kleopatrei) refuza să cedeze aceste provincii, egiptenii au pornit cu armate împotriva lui. Antioh se năpustește asupra lor și îi bate în apropiere de muntele Kassios. Acum era ocazia de aur a Sirianului, fiii Kleopatrei fiind în lupte dinastice.
Domnia lui Antioh a debutat in Iudeea cu o incercare de elenizare fortata. Antioh IV, care era un mare elenist, a fondat multe cetati grecesti in imperiul lui, a avut ideea, destul de neobisnuita pe vremea aceea, de a eleniza toate popoarele din imperiul lui care se dezagrega. O singura limba, o singura religie, un singur popor! Prea multa diversitate! Printre evrei existau destui partizani ai acestui proiect, destui oportunisti, lingai carieristi si apostati in patura conducatoare si printre politicienii care doreau sa parvina (vezi „derbedeii” din v.14). Curentul elenizant deja isi adusese roadele in Ierusalim si in alte parti din Iudeea. Credinciosii care s-au opus acestui curent de apostazie s-au numit hasidim (evlaviosi – 
). Preotii erau deasemenea divizati, unii fiind elenisti, altii credinciosi ai Legii. Marele preot Honia III, liderul partidei hasidice, a fost asasinat in anul 172 i.e.n. din ordinul lui Antioh, dupa ce fusese inlaturat din preotie de fratele sau Iesua (zis Iason), un elenist care fagaduise lui Antioh ca va continua cu mai mult zel-elenizarea iudeilor si va oferi mai mult tribut daca i se da lui functia de mare preot. Iason insa a fost inlaturat curând, deoarece un alt nelegiuit (Menelaos) a fagaduit mai mult Sirianului decât el. Este destul de natural ca marele preot, reprezentantul spiritual al poporului lui Dumnezeu si, totodata recunoscut ca etnarh (lider national) de catre autoritatile imperiale, sa fie numit „o capetenie a legamântului”. In incercarile sale de a-si asigura dominatia asupra Egiptului, Antioh avea nevoie de loialitatea evreilor si vedea in arhiereul iudeu Honia o influenta mai mare decât personalitatea sa.
Comentatorii care introduc Roma în versetele anterioare, văd în v.21-22 pe cezarul Tiberiu. Cele scrise se potrivesc acestuia în multe privințe. Căpetenia legământului din v.22 este vazută ca fiind Domnul Christos, executat de guvernatorul roman Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Dar este foarte important să observăm că textul nu spune „Căpetenia” ci „o căpetenie” și această pomenire a morții lui Iisus într-un cadru atât de nepotrivit și nepregătit, în relație cu războaiele lui Tiberiu, este cel puțin stranie. Fără a fi dogmatici la asemenea probleme, trebuie să dăm totuși, mai mare atenție amănuntelor care privesc pe Domnul Christos.
V.23-28. Este descrisă în continuare desfășurarea conflictului dintre Antioh și Egipt. Pionier al spiritului Romei în Orientul Apropiat, Antioh intervine în luptele interdinastice din Egipt, pentru a da un ajutor dezinteresat nepotului său Ptolemeu VI. cu puțină armată, pentru a nu trezi bănuielile nepotului, se face stăpân pe Memfis și declară război lui Fyskon care domnea în Alexandria. Antioh obișnuia să împartă prăzile cu cei ce-l susțineau. Asemenea lui Nero mai târziu, împrăștia bani supușilor pentru a câștiga popularitate. În v.25-27 este descrisă a doua campanie a lui Antioh contra Egiptului, din anul 171 î.e.n. Jucând rolul de protector și tutore al nepotului nedreptățit, se proclamă regent al Egiptului. Fyskon este bătut la Pelusium în urma unei trădări manevrate de Antioh, și ai cărei actori au fost miniștrii lui Fyskon, Lenaios și Eulaios.
Nu trebuie, totuși, să credem că între unchi și nepot ar fi fost o armonie perfectă. Acești doi împărați, de la miază-noapte și miază zi, reprezentau interese opuse. Nepotul înțelegea intențiile unchiului, dar se făcea că nu pricepe. În aparență aliați impotriva lui Fyskon, cei doi căutau să se înșele reciproc. Deoarece ostilitățile lor contra lui Fyskon n-au avut un succes decisiv, s-a ajuns la negocieri. Egiptenii nu mai voiau continuarea războiului, iar Antioh se temea de intervenția romanilor (Deja Fyskon și soră-sa Kleopatra II trimiseseră ambasadori la Roma care, însă, aștepta cu răbdare ca cei doi rivali să-și macine reciproc forțele…). Finalul v.27 arată că Dumnezeu este în control deplin asupra istoriei. Dacă Antioh ar fi cucerit Egiptul, Iudeea ar fi fost, poate, elenizată. Dar pentru dușmanii poporului Lui, Dumnezeu a pregătit alți dușmani care să le stea în coaste.
Comentatorii care introduc Roma în versetele de mai sus, susțin că, după ce în v.22 este vorba despre Tiberius, profeția se referă la Roma în general, astfel încât în v. 23-24 ar fi vorba de politica generală a Romei, o vreme din v.24 ar fi un an profetic (360 ani), v.24-27 ar descrie bătălia de la Actium (31 î.e.n.) dintre Augustus și Antonius, cu triumful lui Augustus. Dar toate aceste lucruri se petrecuseră cu două generații înainte de Tiberiu care a fost identificat de acești comentatori în v.21. Iar trecerea aceasta de la un subiect care reprezintă un individ, la un subiect care reprezintă o putere dinastică, înseamnă a introduce prea mult arbitrar în interpretarea textului profetic. Iarași revenim asupra întrebării noastre: Cum ați fi înțeles corect această profeție, dacă ați fi apucat epoca lui Antioh cel Mare și a lui Antioh IV ?
Descrierea din v.28 se referă la persecuția lansată de Antioh împotriva iudeilor și care poate fi citită cu lux de amănunte în orice carte completă de istorie a evreilor, în Istoria lui Iosif Flaviu, în volumele de istorie a evreilor scrise de Simon Dubnov și, la îndemâna tuturor, în cărțile Macabeilor din scrierile necanonice. (Acestea sunt scrieri istorice obișnuite, nu povești, dar nu sunt scrise de profeți și nu pot fi canonice. Pentru cunoașterea istoriei evreilor dintre cele două testamente, ele sunt, însă, indispensabile). Rivalitatea dintre doi arhierei i-a dat lui Antioh ocazia de a interveni în Ierusalim. Auzind că evreii jubilaseră primind un zvon fals că Antioh ar fi murit în Egipt, aflând că ceruseră de curând sprijinul Romei, Antioh s-a îndârjit și mai mult împotriva acestui popor pe care nu-l putea manevra cultural și politic. Religia evreilor îi stârnea antipatie prin austeritatea și îndărătnicia ei de a nu ceda păgânismului, ceea ce era cu totul opus caracterului lui. Antioh IV dezvoltase cultul împăratului pe care-l moșteniseră seleucizii de la Alexandru și pe care acela îl împrumutase de la perși și egipteni. Excentricul sirian se proclamase Theos Epifanes. (Dumnezeu manifestat vizibil) și își ridicase statui pretutindeni, cerând închinarea tuturor, ca test al loialității politice. Cei ce disprețuiau pe acest Antioh Epifanes, l-au poreclit, foarte poetic, „Epimanes” (Nebunul).
Forțele lui Antioh au intrat în Ierusalim într-un sabat (așa cum făcuseră și alți invadatori mai înainte și cum aveau să facă mulți alții mai târziu) din anul 169 î.e.n. transformând cetatea într-o baie de sânge. Masacrul condus de generalul Apollonius, a lăsat 40.000 de morți. Cam tot atâția au fost luați sclavi. Cifrele sunt enorme dacă le raportăm la acele timpuri. Furios, a intrat în templu ca să-l jefuiască, luând obiectele sfinte și tezaurul secret, după care s-a întors la Antiohia.
11:29-30. În anul următor, Antioh a condus o a treia campanie împotriva Egiptului, care a fost și ultima deoarece Romanii (numiti aici Kitiim și in Septuaginta chiar Romani), au intervenit, implinind astfel vechea profeție a lui Balaam despre cucerirea Orientului Apropiat de către un ultim vrăjmaș al lui Dumnezeu (Num.24:23-24). Cuvântul tradus aici prin „corăbii” are nu numai sensul de flote, ci și de „sălbatici” (barbari, locuitori ai pustiului, fiare). După victoria asupra Macedoniei, flota romană, navigând spre Egiptul care ceruse ajutor romanilor, va deveni stăpână pe situație în problema orientală.
Proiectele lui Epimanes nu se realizaseră. Cei doi frați rivali din Egipt se împăcaseră, din afară venea Roma. În cea mai frumoasa parte a imperiului, un popor încăpățânat îi sfida divinitatea. Furios, Sirianul aruncă masca de protector și pretinde părți din Imperiul Egiptean. Ambasada romana, în frunte cu Popilius Laenas i-a prezentat lui Antioh decretul Senatului care îi ordona să cedeze imediat și să se retragă necondiționat, sub amenințarea că va fi declarat „dușman al Romei”. Cu toată exasperarea, „zeul” a trebuit să se încline și să se retragă.
Furios de umilirea sa și urând religia iudeilor, la întoarcere Antioh își varsă toata mânia împotriva poporului care nu simpatiza cu proiectele sale și nu-l recunoștea ca zeu. Natura acestei persecuții a nedumerit pe mulți învățați, deoarece politeismul fusese, în general, tolerant, iar elenizarea nu era aplicată de Antioh în egală măsură, tuturor popoarelor din imperiul său. Adevărata explicație o putem găsi în spatele acestor evenimente, în cap. 10 unde sunt descrise forțele extraterestre care dirijează evenimentele politice și militare ale lumii. Principala țintă a adversarului invizibil era poporul care moștenea credința față de Dumnezeul Creator.
Din nefericire, Antioh a găsit mulți evrei de partea sa în această operă de deziudaizare. Cu sprijinul acestor apostați, și-a continuat campania de convertiri, proclamând desființarea religiei iudaice, interzicând sabatul, circumcizia, posedarea Scripturilor și alte aspecte religioase distinctive, sub pedeapsa cu moartea. A instituit un sistem inchizitorial condus de funcționari sirieni și sprijinit de oficiali evrei apostați.
11:31. Generalul Apollonius a fost trimis din nou cu o armată de 22.000 de oameni și cu ordinul de a ucide pe nesupuși și a captura pe femei și copii. Generalul a venit la Ierusalim prefăcându-se că are gânduri pașnice. A așteptat sabatul și, în momentul în care evreii erau adunați la templu în sabat, a ordonat din nou un masacru general. Sirienii au retras Ierusalimului privilegiile și Ierusalimul a fost transformat într-o cetate siriană în care nu puteau intra decât păgânii și apostații. Ritualul de la templu a fost oprit și pe altar a fost ridicată statuia lui Zeus având chipul lui Antioh. Nu puțini iudei s-au supus păgânizării, unii de teama morții, alții fiind atrași la păgânism prin metode mai dulci de cucerire a conștiinței. , , .
leronim face o remarcă interesantă aici: „Cu privire la iudei, ei nu aplică aceasta [v.31] la Antioh Epifanes, ci la romani, despre care este vorba mai sus: «Vor veni niște corăbii, adică niște italieni sau romani, și el va fi umilit». Mult timp după ce romanii vor fi venit în ajutorul lui Ptolemeu și vor fi amenințat pe Antioh se va ridica Vespasian și brațele lui și sămânța lui (adică Titus) se vor ridica împreună cu armata sa și vor murdări sanctuarul.” (Citat de Migne în Patrologia latina, XXV, col. 569). Învățatul se referise la faptul că termenul ebraic se poate citi fie zeroa (braț), fie zera (sămânță, urmași).
11:32-33. Au existat întotdeauna oameni care să fie gata să moară mai degrabă, decât să-și calce conștiința. Dar statornicia legalistă și moralistă, întemeiată numai pe respectul de sine și pe voință nu poate fi durabilă. În schimb, cunoașterea de Dumnezeu este viață veșnică. Ea provoacă atașament față de Dumnezeu și fidelitate. Statornicia adevărată este aceea care vine din cunoaștere și încredere. Ea nu este doar defensivă, ci și ofensivă. Ei „vor face mari isprăvi”.
Înțelepții din acest verset sunt comparați în cap.12:3 cu stelele cerului ca și în cap.8:10. Credincioșii statornici au fost întotdeauna buni misionari. Prin exemplu și predicare, ei au învățat pe mulți dreptatea lui Dumnezeu. Istoriografia macabeeană relatează acte de curaj ale unor martiri. Alții s-au refugiat în locuri sălbatice. La aceștia se referă Pavel în Evrei 11:37-38, după cât se pare (cf. 2 Mac. 5:27, 1 Mac 1:51-64). Dacă ați fi trăit în acel timp, ați fi avut curajul să mai pastrați sabatul și alte semne ale credincioșiei față de Dumnezeu ? Ce carte biblică ar fi fost mai
pasionantă de studiat în acel timp, dar și mai periculos de păstrat ? De ce a ordonat Antioh distrugerea Scripturilor? Este imposibil ca să nu-i fi spus nimeni ce scrisese Daniel. Este o minune că această carte și tot Vechiul Testament a ajuns până la noi.
11:34. O revoltă armată inițiată de familia unor preoți hasidimi care făceau parte din familia Hasmoneilor, din cetatea Modein, a fost semnalul luptei antisiriene care a cuprins toată țara. Răscoala a fost condusă de preotul Matatia și, mai târziu, de fiul său Iehuda zis Makabi, întemeietorul dinastiei sacerdo-regale a Macabeilor. Scrierile rămase din acele timpuri și tradiția iudaică laudă aceste fapte eroice ale eliberării în care a fost vazută intervenția lui Dumnezeu. Pentru cei ce cred că profeția a fost scrisă după aceste evenimente, avem o întrebare foarte serioasă: De ce scriitorul nu a arătat o mai buna apreciere a faptelor de arme ale hasmoneilor ? De ce nu se pomenește aici de curățirea și inaugurarea templului de sub Iuda Macabeul, dacă relatarea a fost scrisă după evenimente? Această eliberare strălucită a fost, totuși, un ajutor puțin pentru cauza lui Dumnezeu, fiindcă la apărarea cauzei sfinte în timp de persecuție nu se prea găsesc amatori, dar la victoria social-politică a credincioșilor dau buzna toți oportuniștii. Deaceea, orice rezolvare politică sau militară a problemei religioase este imperfectă, compromițătoare și un prea mic ajutor pentru cei înțelepți. Dinastia Macabeilor avea să se corupă și ea, ajungând la putere, să confunde preoția cu regalitatea și să se împotmolească în conflicte de familie în care aveau să fie invitați romanii să arbitreze. Și romanii nu puteau refuza asemenea invitații.
La 25 Kislev (decembrie) al anului 165 î.e.n., după recucerirea Ierusalimului, templul a fost curățit de spurcăciunile idolatre aduse de sirieni și s-au adus din nou jertfe Domnului. Evenimentul se sărbătorește până astăzi sub numele de Hanuka (Inaugurare). Domnul însuși participa la asemenea ocazii publice tradiționale (loan 10:22). În acest timp, Antioh era în război cu parții în Orient, unde a și murit în urma unei boli necruțătoare pe care evreii au socotit-o răzbunare divină. Domnise doar 11 ani pe care-i închinase tainei fărădelegii, dezvoltând un model politic de la romani și pentru romani… Persecuțiile lansate de el au fost nemaiîntâlnite până atunci și sunt tipice pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole și milenii. Totuși ele au durat numai trei ani (decembrie 168— decembrie 165). Autorul cărții Macabeilor, care a fost contemporan cu aceste evenimente și care face mereu referire la profeția lui Daniel, acolo unde se cere, nu încearcă nicăieri să aplice vreuna dintre perioadele profeției din Daniel la persecuția Iui Antioh, așa cum fac unii comentatori creștini sau raționaliști. Acest amănunt este foarte semnificativ.
Comentatorii tradiționali aplică v.28 la două triumfuri romane: în urma bătăliei de la Actium (31 î.e.n.) și după înfrângerea iudeilor și distrugerea templului din anul 7O.e.n. Versetul 29 este aplicat la mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, interpretare destul de „ocultă” (nimeni nu poate vedea cum este acest fapt o împlinire a acestui verset. Corăbiile din v.30 sunt invadatorii barbari, iar subiectul (el) este cezarul roman, oricare ar fi el. Ultima parte a versetului 30 s-ar referi la alianța făcută între imperiul pagân și creștini, iar în v.31 este văzută instalarea papalității în locul preoției Domnului Christos. V. 32-33 s-ar referi la creștinii statornici din timpul persecuțiilor romane (păgâne și medievale), iar ajutorul puțin din v.34 ar fi Reforma protestantă urmată de persecuțiile lansate de Contrareformă până la 1798.
Alfred Vaucher îl vede în v.21-30 pe Antioh, iar in v. 31 schimbă brusc subiectul trecând la romani, printr-o diferită traducere a unei prepozitii ebraice. După care, în v.31 se referă la Roma, păgână, apoi papală și, în versetele următoare (32-35), are aceeeași vedere ca și alți tradiționaliști.
11:35. „Căderea” din acest verset este efectul sabiei. Nu numai purtătorii de arme sau cei amestecați într-un conflict pur politic aveau să sufere persecuție, ci și înțelepții, adică adevărații închinători ai lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu urăște intoleranța și a promis răsplătiri meritate tuturor persecutorilor, El a îngăduit ca persecuția, să rămână ca un mijloc de curățire, spirituală. Dacă în cărțile traditionale ale evreilor se accentuează curățirea templului de la Ierusalim de idolii păgânilor, profeția lui Daniel vorbește de curățirea unui templu ceresc (8:14) și a caracterului celor înțelepți.
Cheia aplicației tipice Antioh-Antichrist
V.11.35 b „…până la vremea sfârșitului„. Această expresie este de o mare importanță, este cheia înțelegerii profeției despre Antioh din cap. 11. Inspirația profetică urmează aici o metodă cerească, îngerească, de dezvăluire a viitorului, așa cum se poate întâlni și în alte locuri. Descriind ororile și persecuțiile lui Antioh, profeția se oprește asupra lor, fără a promite o victorie apropiată asupra lui sau o curățire a templului din Ierusalim. Se stăruie în final asupra acțiunilor pustiitorului și asupra statorniciei celor credincioși în contrast cu trădătorii, apostații și oportuniștii. Se amintește de nevoia ca poporul lui Dumnezeu să fie curățit, curățit, curățit… până la vremea sfârșitului. Atât de mult trebuiau să dureze persecuțiile lui Antioh? Vremea sfârșitului este amintită și în v.4(), unde vedem că ea nu reprezintă un punct final al timpului, ci un segment final în care se petrec o serie de evenimente, o încleștare finală dintre puterile politice adverse, în care poporul lui Dumnezeu este din nou și pentru ultima dată amenințat. În Dan. 12:4, vremea sfârșitului este de asemenea, un segment final de timp, în care cartea lui Daniel va fi mai bine înțeleasă. În. Dan 12:4 vremea sfârșitului este inaugurată. de sfârșitul perioadei de persecuții care a fost amintită în..cap.7 (cei 1260 ani până la 1798), și se încheie odată cu ultimul asalt al vrăjmașului asupra poporului lui Dumnezeu. Dan. 12:13 arată limpede că sfârșitul, deci încheierea vremii sfârșitului, reprezintă timpul învierii morților. Ce a intenționat inspirația prin această imagine a lungirii persecuției lui Epimanes timp de secole după secole și chiar milenii, „până la vremea sfârșitului„? Oricât de neobișnuit ni s-ar părea, dar este evident că aici Inspirația a văzut în Antioh (împăratul de la miază-noapte și persecuțiile lui, un tip al tuturor persecutorilor până la sfârșit și, în special, un tip al marelui persecutor (Fiara-Antichrist) din viziunea capitolului 7. Această înțelegere poate da și soluția identificării cornului din Daniel 8. Mulți comentatori recunosc că aici Antioh este un tip al lui Antichrist și că în versetele următoare este descris în mod exclusiv Antichristul. Însă de regulă, Antichristul este privit ca o apariție încă viitoare. Întrebarea este: După exactitatea profeției din Dan. 7 și după o istorie oribilă de peste o mie de ani de persecuții „creștine” care au fost de zeci de ori mai grozave decât cele ale Romei păgâne, încă nu se înțelege clar cine este Antichristul ?
Acest mod de aplicație dublă sau multiplă a unei profeții se poate întâlni și în alte locuri biblice. Vorbind despre profeția din v.31, Iisus (deși cunoștea istoria evreilor) aplică această profeție la viitor (Mat.24:15, Le 21:20). Prin aceasta Iisus ne învață să vedem profeția despre cornul din cap. 8 si 11 ca pe o aplicație dublă sau multiplă. Chiar și previziunea din Mat.24 care este prezentată în termenii unei profeții condiționate, are prin forța împrejurărilor o aplicație dublă. Persecuțiile descrise în v.30-31 nu s-au sfârșit cu Antioh. Ele s-au reeditat odată cu ostilitatea Romei față de creștinism și iudaism. Mai important încă, ele s-au reeditat la scară mare și pe timp îndelungat în timpul supremației papale. Puținul ajutor din v.31 coincide în era creștină cu epoca lui Constantin cel Mare care a dat toleranță și avans politic creștinismului, și cu aspectul politic al Marii Reforme din sec. XVI.
Antichrist, noul împărat de la miazănoapte
11:36-39. „Împăratul..” Prezența articolului hotărât în textul original este semnificativă. Nu este vorba de un împărat oarecare pe care trebuie să-l căutam. Este vorba de același împărat despre care s-a vorbit anterior și care în v. 40 este numit din nou „împăratul de la miază-noapte„. însă acum nu mai poate fi Antioh, deoarece lucrurile, scrise aici și mai ales în v.40-45 (referirea la timpul sfârșitului!), nu s-au împlinit în istoria lui Antioh oricât am forța textul. De altfel, în manuscrisele ebraice descoperite la Marea Moartă, iudeii sectari de la Qumran (esenienii), aplicau aceste ultime versete la un conflict final, și nu la Antioh. (Scrierile eseniene conțin, printre altele, și Sulul Războiului dintre „fiii luminii” și „fiii întunericului”).
Acest împărat este cornul acela teribil din cap.7 si 8. O cheie a interpretării o avem și în expresia „împăratul de la miază-noapte”. Dacă „țara de la miază-noapte” este numele Babilonului în geografia biblică (vezi comentariul de la v.5-6) și dacă însuși regele Babilonului este văzut ca un tip al lui Lucifer (Is. 14), atunci nu este de mirare că Apoc. 17:5.18, ca și 1 Petru 5:13 numesc Roma = Babilon. Faptul că Babilonul din NT este Roma, este recunoscut de teologia catolică și de majoritatea interpreților. Întrebarea este, la ce s-o fi gândit Ioan când a văzut în viziune această prostituată imperială și s-a mirat foarte tare. Dacă era vorba de Roma păgână, ce era de mirat în acea scenă profetică ? Și dacă legăturile cu împărații pământului, încriminate ca prostituție, privesc politica imperiului păgân, ce este nelegitim în aceste alianțe? Dar dacă este vorba de Biserica întemeiată de Christos și coruptă prin identificare cu Roma păgână, atunci totul se explică.
Profeția ne silește ca acum, în aplicarea secundară a profeției, să trecem din domeniul natural în cel spiritual, de la geografia istorică la geografia apocaliptică, de la Israelul național la Israelul spiritual. Astfel Babilonul apocaliptic își are sediul la apus de Palestina, nu la miază-noapte sau răsărit. Dar direcția geografică nu mai are nici un sens, pentrucă nici Israelul lui Dumnezeu de astăzi nu se poate găsi într-un loc geografic precis.
În v. 36 este descris Antichrist, împăratul Babilonului apocaliptic, adică Papalitatea cu pretențiile ei istorice blasfematoare și cu eternitatea ei nelegiuită cu care se fălește. Papalitatea este o instituție care a trădat creștinismul original, religia trăită de primii creștini romani și care s-a impus ca o autoritate divină prin afișarea și obligativitatea celibatului (v.37). Doctrina supremației papale a fost cel mai clar exprimată de Grigore VII în(sec.XI. „Dumnezeul cetățuilor” sau „zeul puterii” din v. 38-39 este, puterea politică sprijinită de, sabie. Acesta este adevăratul Dumnezeu al papalității. De dragul acestui zeu, s-au adunat tezaure imense, fiindcă acest Moloh înghite mai mult decât toti ceilalți zei la un loc. Papalitatea a favorizat pe cei ce, au favorizat-o, promovând pe suporterii ei politici, atât în ierarhia bisericească (unde procedeul simoniei, al cumpărarii oficiilor bisericești, a fost practica obișnuită) , cât și în fruntea regatelor creștine. Recunoașterea suveranității absolute a papei era criteriul suprem al promovării, iar îndoielile asupra acestui punct erau fatale, într-un timp în care feudalismul era regimul administrării pământului și societății, când papa însuși era un mare feudal, când biserica deținea pământuri pretutindeni, versetul 39 se putea aplica în mod literal. Dar cele mai spectaculoase împliniri s-au petrecut la scară continentală sau globală. Papalitatea trata Europa ca pe moșia sa. Mai mult, după descoperirea Americii, papa a hotarât împărțirea ei între Spania și Portugalia (1493).
Ultimul conflict intre Babilon si Egipt, ultimul necaz al lui Israel si eliberarea
11.40. „Împăratul de la miază-zi„. Dacă Babilonul apocaliptic este Roma și — în sens cumulativ și progresiv— Biserica aliată cu pagânismul și orice mai poate intra într-o asemenea combinație, atunci Egiptul apocaliptic trebuie să fie o putere opusă. Potrivit profeției din Apoc. 11:13, Egiptul apocaliptic este locul în care se ridică „fiara din abis” la sfârșitul celor 1260 de ani profetici (deci „la vremea sfârșitului”…). Or, evenimentele prevăzute în Apoc. 11 reprezintă ridicarea secularismu-lui, anticreștinismului (ateismului) modern odată cu Revoluția Franceză. Aceasta este, puterea politică «și spirituală care se opune în același timp, falsului creștinism și creștinismului biblic.
Cu câțiva ani înainte de revoluția roșie, Ellen White scria: „Anarhia caută să măture orice lege, nu numai divină, ci și umană. Concentrarea de bogății și putere, vastele combinații ale claselor mai sărace pentru apărarea intereselor și pretențiilor lor, spiritul de neliniște, de încăierare și vărsare de sânge, diseminarea mondială a acelorași învățături care au dus la Revoluția Franceză, toate acestea tind să implice întreaga lume într-o lupta similară cu aceea care a convulsionat Franța” (Education 228). Aceste cuvinte ne fac să vedem o legătură directă între Revoluția Franceză care a inaugurat această era a secularismului și anticreștinismului, și apariția uriașului bloc comunist în frunte cu supraputerea sovietică opusa blocului occidental care apară tradiția creștină.
Puterea anticreștină (armata republicana franceză) a dat „rana de moarte” papalității în anul 1798 (vezi Apoc. 13) dar această „împungere” va fi răzbunată. Babilonul apocaliptic avea să-și ia revanșa. În anul 1929 a fost restabilit Statul Papal. Noile orientări în politica religioasă și globală a papalității și a Bisericii Romane au făcut să crească prestigiul Vaticanului. În linii generale, în timpurile noastre, Babilonul și Egiptul apocaliptic, cei doi împărați din acest verset au fost reprezentați de cele două blocuri politice mondiale: lagărul comunist și lagărul capitalist. Dacă între anii 1790-1970 forțele ateiste sunt în progres, în lumea modernă ultimele manevre subterane ale Vaticanului și ale forțelor occidentale au reușit să submineze bastioanele ateismului și să obțină rezultatele politice, spectaculoase, la care, suntem martori toti în ultimii ani. Egiptul este invadat de Babilon. (O importanță semnificativă a acestei interpretări a v. 40-45, este că ea a apărut în teologia noastră înainte de anul 1980 !)
11:41. Ca și Antioh pe vremuri, în campania sa împotriva Egiptului apocaliptic, Antichristul roman (împăratul de la miază-noapte) va găsi ocazia potrivită să persecute pe poporul Iui Dumnezeu. Dacă nu ești aliat cu Babilonul, poți fi interpretat ca fiind partizan al Egiptului, și invers… Persecuția aceasta este descrisă în Apoc. 13. Este trist că mulți din poporul lui Dumnezeu vor cădea. În același timp este de mirare că Edom, Moab și Amon, cei mai răi vecini ai lui Israel, cărora nici un profet nu le-a prezis ceva bun, sunt salvați. Aceștia nu mai există astazi, ei simbolizează pe unii care au fost vrajmași ai cauzei lui Dumnezeu (ca și Pavel) și care se vor întoarce la El și vor fi salvați din mrejele Babilonului ecumenic.
11:42-43. Progresele Babilonului apocaliptic, ale fiarei Antichrist vor fi tot mai mari, până când tot pământul se va mira, urmând fiarei (Apoc. 13:3.7.8). Libienii și Etiopienii sunt vecinii Egiptului și cucerirea lor ar fi însemnat în antichitate cucerirea celor mai îndepărtate zone geografice cunoscute. Evident nu va trebui să ne uitam pe o hartă, ci să înțelegem că Babilonul apocaliptic va reuși să controleze toată economia și politica Egiptului apocaliptic
11:44-45. În timp ce forțele Babilonului sunt ocupate cu prădarea Egiptului, sosesc niște vești de la răsărit și de la miază-noapte. Din răsărit vine îngerul sigilării în Apoc.7 și tot de acolo vin împărații care vor surprinde Babilonul (Apoc. 16). Tot dinspre răsărit vine Domnul Christos (Mat 24:27). La miază-noapte de Egipt este, mai întâi Ierusalimul care are, în partea nordică, templul — palatul lui Dumnezeu (Ps.48:2). Un răspuns asemănător ne dă și Isaia (cap. 14:13 c). Se poate înțelege, totodată, că împăratul Babilonului în campania egipteană, este înștiințat despre mișcări de rebeliune care au loc în propria sa țară. Ideea este în acord cu Apocalipsa. Aceste vești implică ultima avertizare adusă de îngerii din Apoc. 14. Puterea ultimei evanghelizări globale, va zdruncina Babilonul apocaliptic. Asemenea lui Antioh care se năpustește asupra evreilor în momentul în care intervin romanii, Antichristul va lansa o ultimă persecuție, descrisă în Apoc. 12:17, Apoc.13:13-17, Apoc. 16:13-16.
Comentatorii noștri clasici sunt divizați asupra identității împăratului de la miază-noapte din v.36-39 etc. Unii au introdus Revoluția Franceză în v-36 și pe Napoleon, implicând conflicte legate de problema orientală (Imperiul Otoman). James White a văzut în împăratul de la miază-noapte de aici, papalitatea. R.A. Anderson rămâne la geografia literală și spune, asemenea multor fundamentaliști protestanți ca împăratul de la miază-noapte este Rusia. Unii văd aici acel „Armaghedon” clasic al Orientului Apropiat, alții văd aici Armaghedonul apocaliptic, figurat. Ellen White, referindu-se la v.30-35, ne asigură că istoria se va repeta și că scenele finale (v.40-45) se vor succeda repede.
Punctul culminant din v.45 este momentul în care Antichristul, după ce s-a făcut stăpân pe Egipt și pe țările din sud, după ce va fi inundat Iudeea apocaliptică, va asedia „Ierusalimul” ei care va rămâne astfel că pe vremea lui Ezechia, singura palmă de pământ palestinean neocupată de invadator. Dacă vrajmașul pune mâna pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanți ai lui Dumnezeu care sunt în viață), atunci speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu, în Ierusalimul apocaliptic. Acesta este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu trebuie să intervină. Aici textul ebraic folosește, referitor la înfrângerea vrăjmașului, aceeași expresie care în cap.9:26 și Ps.22:11 se referă la Messia: „și nimeni nu-i va veni în ajutor„.
Intervenția lui Dumnezeu, învierea și răsplătirea finală a lui Israel
cap. 12:1. Strâmtorarea aceasta este cauzată de asediul din versetul anterior pentru poporul lui Dumnezeu, dar poate fi cauzată de alte elemente în ce privește starea generală a lumii (vezi Apoc. 16). Referirea la cartea vieții și la salvare este în directă legătura cu profeția lui Isaia 4:3-6 și Apoc. 13:8.
Voievod este un cuvânt de origine slavă care înseamnă conducător în război. Noul Testament ni-L prezintă pe Michael ca fiind Comandantul Suprem al îngerilor loiali care luptă împotriva rebelilor conduși de marele dragon Lucifer (Ap. 12:7-9). El este Arhanghelul (grec. comandantul îngerilor) care venise să-l învieze pe Moise (Iuda 9, Deut 34:5-6). Acesta nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, singurul care în Biblie este numit Arhanghelul ( 1 Tes 4:16) iar în Vechiul Testament, îngerul Domnului. În acest caz este vorba de Solul special al lui Dumnezeu, nu o creatură ci Unul care cere închinare și este numit, în același timp Dumnezeu. (Zah 3:1-2, Ex 3:2-6,14. Ios 5,13-15). În calitate de înger păzitor al lui Israel (Dan 10:21, Gen 48:14-16, Is 63:9). În această calitate intervine în favoarea poporului Lui în cel mai critic moment al istoriei.
Ziua aceea, se referă la momentul descris în cap. 11:45, când poporul lui Dumnezeu este asediat de oștirile împăratului de la miază-noapte (Antichristul, împăratul Babilonului apocaliptic). Este clipa în care salvarea din mâinile vrăjmașului se confundă cu calitatea de adevărat israelit. Care este Israelul salvat aici? Simplu: cei scriși în cartea vieții indiferent de naționalitate și care n-au trădat principiile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise, prin profeți, și pe care Ie-a confirmat, exemplificat și implinit prin Iisus Christos (Rom 2:25-29, Gal 6:16).
12:2.Biblia ne spune că toți vor învia la sfârșit (Ioan 5:28-29), dar fiecare la rândul cetei lui (1 Cor 15:22-24. La începutul mileniului apocaliptic vor învia cei drepți, iar la sfârșit vor invia cei răzvrătiți, pentru pedeapsa finală: Ap 20:4-5) De ce aici înviază numai unii (mulți, nu toți) din ambele categorii? Este o înviere specială, cu puțin timp înainte de apariția lui Iisus ca eliberator, cuprinzând pe persecutorii principali ai Lui și ai poporului Lui (Mat 26:63-64, Ap 1:7, Mat 25:40) și pe cei care au așteptat revenirea lui Iisus începând cu sfârșitul perioadei din v. 12. Această favoare specială se face de acum încolo acelora care au crezut și trăit solia celor trei îngeri din Ap 14:13, vezi și v. 6-12)
12:3. Acești înțelepți au fost descriși anterior în cap. 11:32-33. Ei sunt oameni din popor care au luminat pe alții prin cunoaștrea de Dumnezeu, de aceea vor străluci și în veșnicie (1 Cor 15:40-44, Mat 13:43).
12:4. Această poruncă repetată de a sigila profeția (8:26) ne arată că profeția din cap. 11 a fost o nouă prezentare, mai lărgită, a celei din cap.8. Marea profeție a celor 2300 de zile-ani a început să fie înțeleasă cu mai multă exactitate și a devenit o preocupare specială a cercetătorilor Bibliei abia în perioada 1800-1847, în special în mediile protestante americane și occidentale. De atunci au început să apară în lume Societățile Biblice, societățile misionare și puternice mișcări religioase interconfesionale de tip adventist (vezi comentariul de la Apoc 3:7).
Finalul viziunii din cap. 10. Răspunsuri adiționale la întrebarea „Până când?”
12:5-6. Aceste două personaje sunt în afară de Michael și Gabriel descriși în cap. 10, la începutul acestei viziuni. Cel ce răspunde aici, ca și în cap. 8:14, este un comandant superior lui Gabriel, deci nu poate fi decât Michael. Îngerii numesc „minuni” isprăvile războinice, persecuțiile și trădările descrise în cap. 11.
12:7. Michael-Christos jură solemn că sfârșitul este sigur, dar că trebuie să treacă mai intâi acele vremi ale persecuției papale pomenite (vezi comentariul la cap. 7:25) care s-au încheiat în anul 1798. Apoi trebuie să vină marea strâmtorare, necazul amintit mai sus care vine în momentul în care lumea lui Antichrist va recurge la „soluția finală” pentru Israelul spiritual al lui Dumnezeu.
12:9-10. Aspectul cronologic al profeției (termenele exacte ale profețiilor lui Daniel și, în special, modul în care cele 2300 zile-ani se raportează la ele, au fost descoperite între anii 1800-1843. Problema înțelegerii temeiurilor acestui ultim mesaj de avertizare al lui Dumnezeu nu este, în primul rând, una de capacitate intelectuală, ci morală. Cei răi nu vor înțelege. Înțelepții care vor înțelege sunt persecutații din cap. 11:33-35. Pentru ceilalți, profeția timpului sfârșitului rămâne o carte pecetluită. Apocalipsa (cap. 10) descrie cum același Arhanghel (Christos), la vremea sfârșitului, proclama tuturor locuitorilor lumii, prin slujitorii Lui, cele scrise în cartea care acum este deschisă și jurând că nu va mai fi nici o vreme (conf. trad. sinodale), deoarece toate vremile profetice au trecut. Urmează doar ultima avertizare a lumii care provoacă pe vrăjmașii lui Dumnezeu la ultimul atac împotriva slujitorilor Evangheliei veșnice.
12:11. Instalarea papei ca judecător suprem și imun în creștinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus, a avut loc în anii 507/508. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Redăm mai detailat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii. 
[Detalii]
12:12. Prelungind perioada din versetul precedent, ajungem la anul 1843 când a luat naștere prima mișcare de tip adventist. Fericirea specială dată mai întâi acelei generații poate fi împărtășită astăzi oricui studiază profeția și se întoarce la Dumnezeu. (Vezi comentariul de la Apoc.10).
12:13. Morții nostri dorm (v.2). Daniel se va trezi abia la sfârșit pentru a-și primi răsplata pentru serviciile pe care le-a adus lui Dumnezeu și nouă. Morții nu sunt răsplătiți imediat după moarte (Evrei 11:39-40) ci la judecata de apoi.
Ultima și cea mai lungă profeție a lui Daniel a arătat cum puterile lumii se vor bate până la sfârșit pentru moșteniri și granițe și pentru alte orgolii și obiective terestre. Dar Biblia spune că nu fiara va învinge, ci Mielul , Domnul domnilor și Împăratul împăraților.(Ap. 17:13-14). Nu s-a rostit nici o fericire pentru cei puternici. Nu belicoșii vor moșteni pământul, ci oamenii blînzi, adică cei răbdători, pașnici, toleranți și non-violenți (Mat.5:5).