Instalarea papei ca judecător suprem și imun în creștinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus, a avut loc în anii 507/508. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Redăm mai detailat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii.
       Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului și o parte din senat au dorit un papă energic și autoritar care să reprezinte cât mai bine poziția Bisericii Romane și interesele naționale ale poporului italian care se forma. În acest scop au votat pe diaconul sardinian Symmachus, un nou convertit din pagânism, ale cărui ambiții continuau pretențiile papei Gelasius (492-496) care afirmase principiul că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, și că papii au primit coroana nu de la puteri pământești ci de la Christos. Dar majoritatea din senat și o minoritate a clerului au ales, în aceeasi zi, pe prezbiterul Laurentius care avea să domnească – ca „antipapă” – între anii 498-507, concomitent cu Symmachus.
Competiția dintre cele două partide a antrenat și arbitrajul regelui ostrogot Teodoric și o serie de sinoade sau, mai bine zis, sesiuni ale sinodului roman care au avut loc între anii 501-502. Întrucât Symmachus fusese acuzat de anumite abuzuri teologice, morale și materiale, laurențienii sprijiniți de Teodoric, ceruseră judecarea lui Symmachus de către conciliul general, la care se hotarâse să ia parte și un revizor regal. Svmmachus însă, sprijinit de o majoritate eclesiastică și de personalități ale Bisericii din Galia, Italia și Alexandria, a rezistat oricărei încercări de a fi cercetat cazul său, afirmând că nici un papă n-a fost judecat vreodată de sinoade sau regi, că autoritatea papală este, superioară oricărei judecăți omenești
La 23 oct. 501, sinodul întrunit pentru a-l judeca pe papă, conchide că o asemenea judecată nu ține de autoritatea omenească, numai Dumnezeu ar putea judeca pe un papă. Văzând că nu se poate rezolva cazul, laurențienii au recurs la violență, iar Laurențius a reușit să se instaleze in Lateran – vechiul palat al cezarilor pe care Constantin cel Mare îl cedase episcopilor de Roma cu ocazia mutării capitalei imperiale. În cele din urmă, Symmachus s-a declarat de acord cu un sinod care să judece cazul, cu condiția eliminării reprezentantului autorității regale.
După câteva sesiuni de tergiversare, la 15 sept. 502, episcopii adunați în sinod au declarat că ei nu pot judeca pe
papa, deoarece nu a existat nici un caz în care un ocupant al „Sfântului Scaun” să fi fost judecat de către alți episcopi. Ei au facut apel la clericii laurențieni să se supună lui Symmachus. O nouă sesiune a sinodului, la 23 oct.502, cunoscută în istorie sub numele de Synodus Palmaris, a pus punct acestor dispute, hotarând că papa nu poate fi judecat de nimeni. Symmachus a fost declarat liber de orice acuzație și reinvestit cu toată autoritatea papală. Toată proprietatea Bisericii a fost pusă sub administrarea sa și s-a hotarât ca toți episcopii care i se vor supune să fie scutiți de pedeapsă. Documentul a fost semnat de 75 de episcopi italieni, inclusiv de cei din Milano și Ravenna. A urmat încă o sesiune în bazilica Sf. Petru, cu ușile închise, la 6 nov 502, unde Symmachus a prezidat sinodul, proclamând nevinovăția sa și dând, în ciuda lui Teodoric, un nou edict referitor la administrarea moșiilor și tezaurului „sfântului Petru”.
În tot acest timp, Symmachus rămăsese în locuința episcopală de pe lângă bazilica Sf Petru (care va deveni, mai târziu, palatul Vatican). Disputa a mai durat circa patru ani de lupte furibunde între cele două partide, în care timp s-au dat pe față moravuri tipic medievale. Printre principalii suporteri ai lui Symmachus sunt: diaconul Ennodius, secretarul arhiepiscopului de Milano, ultimul reprezentant al vechii școli de retorică devenit apoi episcop și ambasador; arhiepiscopul Caesarius de Arles, reprezentant al papei în Galia, un mare promotor al sabatizării totale a duminicii; Avitus de Vienna, deasemenea arhiepiscop din Galia; Dioscorus din Alexandria, cleric și diplomat care va deveni papă, mai târziu. Acești oameni, sanctificați în tradiția catolică, și-au folosit autoritatea și influența, în calitate de reprezentanți ai bisericilor din ținuturile lor și ca diplomați, insistând pe lângă rege pentru recunoașterea lui Symmachus. Nu pare întâmplător faptul că episcopii din Galia l-au sprijinit pe Symmachus în același timp în care anumite vârfuri ierarhice galicane, ca episcopul Remigius din Reims (și acesta sanctificat!) osteneau întru „conver-tirea” unui alt pagân, regele Clovis (Chlodwig, Clodovec) al francilor. Prima dovadă a creștinării acestui prinț supranumit „noul Constantin”, a fost începerea unei campanii militare contra ereticilor vizigoți care stăpâneau cel mai intins și mai tare stat germanic (Spania și Galia de sud). Cu ajutorul neprețuit al clericilor catolici care nu sufereau administrația vizigotă, francii au învins definitiv pe vizigoți în anii 507-508, ceea ce a făcut din Clovis protectorul Bisericii și aproape un împărat al Apusului. O ambasadă de la Constantinopol a conferit lui Clovis titluri și demnități consulare, recunoscându-i calitatea de apărator al intereselor Imperiului și Bisericii. Această victorie a însemnat intemeierea primului stat catolic, adică papist: „Francia”, „fiica cea mai mare a Bisericii”, supraputerea medievală, originea Sfântului Imperiu Roman. În același an, Clovis a proclamat legea salică prin care, între altele, se reglementa situația Bisericii de tip medieval.
Intre Clovis și ierarhia catolică galicană, pe de o parte, și între această ierarhie și Symmachus, pe de altă parte, au existat legături. Papa Symmachus a instituit beneficiile eclesiastice și acest lucru s-a realizat mai întâi în Galia Deasemenea, noua liturghie romană care a apărut cam în același timp, s-a generalizat mai intâi în Galia-Francia. (în comparație cu vechea liturghie de origine bizantină, messa romana este mai scurtă, sunt scoase lungile mulțumiri pentru binecuvântările divine și este omisă epicleza—invocarea Spiritului Sfânt). Dogma jurisdicției supreme a papalității, care tocmai triumfase în Roma pe la anii 506-507, este lansată acum în primul stat care se oferise să susțină cu sabia interesele Bisericii. Deaceea se poate susține că anul 508 reprezintă instaurarea jurisdicției supreme și a idolatriei papale în creștinătate, cel mai elaborat și mai apologizat cult al personalității. Afirmarea dogmei supremației papale în sinoadele din anii 501-502 și în disputele care au continuat in Roma până la anii 506-507, a fost urmată de victoria definitivă a partidei symmachiene care a reprezentat triumful dogmei supremației papale în Roma. În același timp, războiul lui Clovis contra vizigoților a făcut loc controlului papal în toată Galia prin întemeierea Franței, primul stat catolic, în anul 508. Astfel anul 508 reprezintă o importantă piatră de hotar în istoria Bisericii, marcând începuturile supremației papale și inaugurând era războaielor religioase ale Bisericii catolice.
În timp ce Clovis iși continua opera de cucerire a altor regate vecine, păgâne sau eretice, pentru a lărgi împărăția Christosului lui, Symmachus a acționat și în răsărit, mai întâi trimițând împăratului o scrisoare plină de invective în care-l mustra pentru ideea de a fi conciliant cu partida politico-religioasă a ereticilor monofiziți. Împăratul răspunde printr-un Apologeticus. Nemulțumit, pontiful scrie clericilor din provincia Illyricum. Ca din pământ (nu se știe de ce tocmai atunci !), izbucnește istorica răscoală a lui Vitalian începând din Illyricum. Generalul Vitalian, erijându-se în apărător al credinței ortodoxo-catolice, însoțit de Iustin și Iustinian (viitorii împărați suporteri ai papalității!) cu o armată păgână de huni și bulgari, a reușit să depopuleze Tracia, în drum spre Constantinopol, și să sfârtece 65.000 de semeni creștini, până când a obținut satisfacerea pretențiilor papale: recunoașterea christologiei de la Calcedon (pe care o formulase papa Leon) și reinstalarea episcopilor care o susțineau. Împăratul Anastasios, umilit și muribund, a semnat acordul acesta pe care-l va perfecta Iustin în anul următor (519), când episcopii răsăriteni vor fi invitați să semneze supunere necondiționată față de jurisdicția supremă a papei.
Iustinian, nepotul lui Iustin, coregent și apoi împărat, va sprijini în continuare papalitatea, în speranța de a reface granițele Imperiului Roman prin anihilarea regatelor barbare care susțineau un alt soi de creștinism decât cel catolic. Între anii 531-538. Iustinian ultimul împărat roman și primul împărat bizantin, a cărui legislație a stat la baza Evului Mediu, a recunoscut în mai multe documente oficiale (existente până astăzi în faimosul său Corpus juris civilis), papalitatea romană, ca fiind „capul tuturor sfintelor biserici. Prin războaiele sale occidentale, în care va mătura regatele vandalilor și ostrogoților (535-539), și prin așa numita Pragmatica Sancțiune, (pe care o va confirma în anul 554), Iustinian va lăsa papei autonomie teritorială și o guvernare teoretic supusă Bizanțului, dar practic independentă. Această fondare a primului stat papal a fost posibilă numai după înlăturarea ostrogoților și eliberarea teritoriilor papale în anul 538. Având pretenții „spirituale” atât de înalte, care erau tot mai recunoscute și mai disputate în Biserică, această dinastie pustiitoare simțea nevoia de putere, independență și bogăție, pe care numai crearea unui stat le putea asigura. Timp de 1260 de ani de la 538 și, respectiv, 1290 de ani, numărând de la 508, această prezență luciferică, dezgustătoare, această”fantomă a lui Petru încoronată cu diadema vechilor cezari” a pustiit lumea prin intrigi, arhierezii, decrete și războaie, care nu urmăreau altceva decât asigurarea propriei supremații. În anul 1798, aceeași sabie franceză va da o lovitură atât de puternică papismului și Statului Papal, încât contemporanii aveau să creadă că această putere a pierit pentru totdeauna.
Izbucnirea Revoluției Franceze în 1789 a antrenat forțe mai abisale care au început așa-numita descreștinare. Biserica Catolică, principala putere religioasă din Franța, care se bucurase de cele mai mari drepturi și privilegii, a fost trecută pe aceeași treaptă cu celelalte confesiuni și persecutată din cauza refuzului clerului de a recunoaște guvernul revoluționar. Deoarece clerul catolic avea jurământ de supunere absolută față de o putere de stat din afara granițelor Franței (Statul Papal) și pentru că Revoluția se voia europeană nu doar franceză, Franța revoluționară a procedat la anexarea teritoriilor papale de la Avignon în 1791. În anul 1797, papa Pius VI este silit de către generalul Bonaparte să cedeze partea nordică a Statului Papal și să dea o impresionantă despăgubire de război. Dar acesta n-a fost decât începutul durerilor. Dupa 9 ian. 1798, puterea temporară a papilor a fost lichidată, iar la 15 feb. 1798, Statul Papal a fost înlocuit de Republica Romană, o creație a armatelor franceze, de acum imperiale. Pius VI a fost luat prizonier, în ciuda stăruințelor sale de a fi lăsat să moară în Roma. „Vous pouvez mourir partout!” (Puteți muri oriunde!) i-a răspuns generalul Berthier.
In anul 1799, Napoleon favorizează alegerea lui Pius VII în speranța că acesta va coopera cu interesele sale imperialiste. Ca și Iustinian, Napoleon voia să intemeieze un imperiu uriaș, folosindu-se și de influența papală. Dar un papă nu este chiar omul potrivit să slujească unui interes superior intereselor papale. Pius VII a fost chemat să-l încoroneze pe Napoleon, dar soldățoiul a luat repede coroana din mâna papei și, în mod public, și-a îndesat-o pe cap cu propriile mâini. În zadar papa a cerut înapoi Avignonul, Bologna, Ferrara… Napoleon n-avea de gând să restaureze măreția Statului Papal. Iritat de anumite „greșeli” politice ale lui Pius VII, Napoleon a intervenit din nou în Italia și a separat ducatul Romagna de „coroana apostolică”, anexându-l Imperiului. În anul 1809, Napoleon a dat un decret de deposedare care prevedea anexarea întregului teritoriu papal. Roma a fost declarată cetate imperială, liberă, iar papei i s-a permis să locuiască în ea ca… pensionar. Orgoliul caracteristic al papilor a făcut opoziție, ceea ce l-a determinat pe împărat să folosească forța. Într-o noapte, un batalion a înconjurat Vaticanul. Pius VII, tremurând, este smuls și târât prin Italia de forțele imperiale, până în Franța. Încercând să evadeze, este prins din nou și ținut într-un arest blând la Fontainebleau. În 1813 Napoleon aranjează un concordat cu papa, dar îl revocă imediat. Odată cu căderea lui Napoleon însă, în 1814, Pius VII va fi reinstalat ca și ceilalți monarhi europeni. Vaticanul, lovit în repetate rânduri, va deveni cea mai reactionară putere politică și spirituală din sec. XIX. Papii din această perioadă obișnuiau să-și trimită toate trăsnetele împotriva societăților biblice, împotriva libertăților republicane, împotriva oricărei afirmări a libertății de conștiință, a separării bisericii de stat, etc.
În aceste condiții, autoritatea temporală a papilor va deveni o problemă centrală a Europei secolului trecut. În anul 1831, marile puteri protestează față de atitudinea papalității care era privită ca o relicvă, tolerată din motive politice și psihologice, a unor vremuri apuse. Prin reacționarismul ei, papalitatea își înstrăinează tot mai mult supușii. Singurul sprijin al ei era Austria. Argumentul favorit: administrarea independentă a unei biserici mondiale este imposibilă fără o suveranitate temporală, deaceea este necesar Statul Papal. Revoluția din 1848 determină o reacție puternică a papei față de aceste manifestări „lumești” care redau oamenilor drepturile naturale, îndeosebi libertatea religioasă. Pius IX procedează ca orice papă medieval, proclamă în 1859 dogma „imaculatei concepțiuni”, după care, în 1860 expune dogma puterii temporale și, în Conciliul Vatican I, in1870, proclamă solemn, pentru prima dată în mod oficial în Biserica Catolică, dogma infailibilității papale. Dar puterile europene dezaprobă această mascaradă interminabilă și, în septembrie 1870 Roma este ocupată din nou și Statul Papal desființat „pe veci”. De la acea dată, papalitatea va intra într-un fel de grevă diplomatică, refuzând să iasă din Vatican. În această perioadă, papa este numit „prizonierul de la Vatican„.
Situația politică a papalității începe să se refacă prin concordatul din 1929 dintre papa și guvernul lui Mussolini. Deși statul papal contemporan este mult mai mic decât a fost vreodată, influența diplomatică, puterea politică și admirația universală chiar din partea vechilor adversari, este mult crescută. În mod paradoxal, Vaticanul pare să facă astăzi o politică în favoarea libertăților pe care ieri le condamna. Dar dogma jurisdictiei supreme și a infailibilității acestui oficiu au rămas în picioare, pentru a asigura continuitatea, garanția instaurării unui nou totalitarism mondial și a unui nou val de persecuții. Profeția ne promite că aceea va fi ultima zi a papalității.

Instalarea papei ca judecător suprem si imun