Marea controversa. Conflictul final si victoria bisericii (Cap. 12-14)

vietii lui Iisus. În toate acestea se poate observa insistenta diavolului de a împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu si de a însela sau distruge pe Israel. Preocuparea lui Satan fata de Copilul care urma sa se nasca este de înteles daca citim v.5. Messia, ca împarat si judecator suprem, avea sa aduca pedeapsa asupra tuturor vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Lui (Ps 2:9, Apoc 19:15).
       Referitor la identitatea Copilului nu exista nici un dubiu. Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles ca este vorba despre Iisus Christos.
       Refugiul adevaratului Israel. Pustia este „locul ei [al Bisericii]” în lume (v.14), un „loc pregatit de Dumnezeu„. Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11 împreuna cu perioada de 1260 zile.
       Razboi în cer. Scenele din v.7-9 explica originea conflictului. Copilul nu este un oarecare rege evreu, este întruparea Fiului lui Dumnezeu, numit în VT îngerul Domnului sau Michael, comandantul suprem al tuturor îngerilor (Arhanghelul. Vezi si cele de la Dan. 10 si 12). V.17 care reprezinta culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce i se aratase într-o viziune, Ellen White spune:
„…Atunci Satan a aratat triumfator catre simpatizantii lui – care cuprindeau aproape jumatate dintre îngerii cerului – si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere locul în ceruri prin forta; forta contra forta… Atunci a avut loc un razboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali, s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer.” (The Story of Redemption, p. 18-19).
       Prin rebeliunea lor nebuneasca, nerusinata si ingrata, prin respingerea împacarii si staruinta în razvratire, aceste fiinte extraterestre rebele si-au sigilat soarta (Mat.25:41). Respingând autoritatea Domnului cerului si a legii Lui, ei au respins cetatenia cerului, au parasit cerul. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de faptul ca nu-si pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc, alegând autoritatea lui Lucifer. Prin mândrie a cazut Lucifer „ca un fulger din cer” (Prov 16:18, Lc 10:18) devenind „dumnezeul lumii acesteia” (2 Cor 4:4, Ioan 14:30) dupa ce a atras de partea lui si pe protoparintii omenirii (v. 9 face aluzie la Gen. 3).
       Termenul grecesc –diabolos înseamna dezbinator, calomniator, acuzator, bârfitor, adversar, un invidios care instiga la ura. În limba ebraica se numeste Satan si are în primul rând sensul de împotrivitor, adversar, potrivnic. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim 3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 – Domnul se aseaza ca împotrivitor – satan în calea lui Balaam).
       Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4). Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. Crucea care fost instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11). În cest mod, îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar, în lanturile întunericului” (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6), ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-31 !) pentru a desemna „întemnitarea” lui Satan pe aceasta planeta a rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o calamitate pentru „pamânt si mare” (v.9). Prin urmare el nu se afla înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului acestuia”. Temnita în care este aruncat Diavolul cu îngerii lui este lumea noastra (Apoc 18:2, 1 Petru 3:19-20, Is 42:6.7. 21-22.). El este „domnul puterii vazduhului” (Ef 2:2) demonii lui cei din Tartar locuiesc în atmosfera lumii noastre (Ef 6:12). Daca diavolul ar fi într-un iad real subteran, n-ar mai fi iad pe pamânt, iar crestinul n-ar avea de luptat cu el (Iacov 4:7, 1 Petru 5:8).
       Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe faze:
1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,
2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,
3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos, 4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul devine „pustiu si gol” – un abis (Apoc 20:1,
5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se pare ca abia la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).
6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).
       „Strigatul de pe cruce «S-a sfârsit!» a fost sentinta de moarte a lui Satan. Marea lupta s-a încheiat atunci, desfiintarea finala a pacatului ramânând astfel asigurata în mod definitiv.” (Marea Lupta 455.644-650)

     Mânia balaurului este aceeasi furie descrisa în v.12, cu aceeasi motivatie. Razboiul este cel început în cer (v. 7), desfasurat în timpul Evului Mediu (Dan. 7:25) si, în ultima faza, cel descris în Apoc 13:7, 16:14, 17:14. Capitolul 13 descrie în detaliu, modul în care va actiona balaurul prin intermediul puterilor politico-religioase pamântesti. În timpul sfârsitului (dupa anul 1798), Biserica spirituala, universala a lui Dumnezeu este înca prezenta. Satan a urmarit aceasta biserica, mai întâi pentru a nimici pe Messia, iar dupa înaltarea lui Messia, tinta atacului a fost Biserica. Acum, tinta atacului sunt ultimii reprezentanti ai Bisericii, ultima generatie de credinciosi. „Samânta femeii” (în ebr. zera – samânta = urmas, urmasi, posteritate) este Messia care trebuia sa zdrobeasca capul sarpelui (Gen 3:15), dar exista si o ramasita a urmasilor Femeii apocaliptice care au rolul de a birui pe balaur în felul în care a biruit Iisus. Ei sunt adevaratii crestini romani (Rom 16:20): biruitorii din Laodicea (Apoc 3:21).
       Poruncile lui Dumnezeu si marturia lui Iisus. „Legea si marturia” reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele spiritiste (îs. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive – recunoasterea tuturor celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei, care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) – se manifesta într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile darului supranatural al profetizarii. În ce priveste acest dar, Biblia nu spune ca este dat fiecarui membrual Bisericii, ci este daruit Bisericii prin aceea ca este dat unor persoane alese de Spiritul Sfânt. Noi recunoastem unele manifestari profetice sporadice în redesteptarile adventiste dintre anii 1840-1844, în persoane ca americanii William Foy si Hazen Foss, si în acea „epidemie a predicarii” (cum a numit-o presa timpului) aparuta printre adolescentii pietisti din Suedia. Dar într-un mod permanent si,

       Textul grecesc ar trebui tradus mai degraba cu „s-a asezat” decât cu „m-am asezat„. În acest caz, propozitia continua versetul
anterior: „Balaurul….s-a dus sa se razboiasca apoi s-a asezat pe nisipul marii”. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan

        Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan. Profetia aceasta este pe cale de împlinire. Întrebarea retorica pusa de cei ce se mira este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (Ex 15:11, Ps 89:6).
         Blasfemii pe capete, blasfemii în gura. Fiecare cap al fiarei (v-1) este o putere blasfematoare. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani – care erau în acelasi timp pontifi supremi ! – au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste triregnum ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului.”] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)
        In zilele noastre, Biserica Romana interpreteaza aceasta domnie întreita în niste termeni aparent mai modesti. Ioan Paul II nu poarta pe cap tiara. Dar aceste noi atitudini nu sunt decât chestiuni de suprafata. Vaticanul n-a renuntat la pretentiile lui traditionale asupra sensului acestui oficiu: papa este singurul cap legitim al Bisericii universale (Ef 4:15), singurul Vice-Christos. Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:

Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu” (Leon XIII – 20 iunie 1894)        „Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt.” (Chr. Marcellus – predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.       „Parintele si învatatorul tuturor crestinilor” (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2       „Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui.”(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)        „Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pamânt, cu deplina

putere de a lega si dezlega oile sale.” (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19        „Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman.” (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12        „Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau” (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13        La ceremonia încoronarii .”Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!” I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism” 1959. New York) Ev 1:6 „        „De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale”….”mai mare decât apostolii”…. „puietor de lege”…”Petre slavite” .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc” (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).

       Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii (” ex cathedra”), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt – si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata

Apoc.17	Apoc.13
Si se vor mira locuitorii pamântului al caror nume n-a fost scris în cartea vietii de la întemeierea lumii.	Si i se vor închina toti locuitorii pamântului [fiecare] ai carui nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

       Asemanarea dintre cele doua texte este izbitoare. Dar în cel din cap. 17 lipseste referirea la Mielul junghiat. Si totusi urmeaza expresia „de la întemeierea lumii„. Este dificil sa întelegem în cap. 17 „cartea vietii de la întemeierea lumii„, pentruca în textul grecesc ar trebui sa apara înca odata articolul definit: „cartea vietii cea [care este] de la întemeierea lumii”. Cum acest articol sau un pronume relativ lipseste, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii” si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise… de la întemeierea lumii”. Pentru consecventa ar trebui sa introducem aceeasi punctuatie si în cap. 13. În acest caz ne lovim, însa, de o dificultate teologica. Probabil ca dificultatea este determinata de ignoranta noastra. Nu stim prea multe din Biblie cu privire la aceasta carte a vietii. Ellen White nu pretinde ca ne-a spus totul despre acest subiect. Avem la îndemâna lumina mai mare a Bibliei pe care înca n-am cuprins-o. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5,
       Este interesant sa observam evenimentul din VT care sta la baza acestui pasaj: Ex 32:4-6.32. Cei ce s-au închinat chipului facut de pontiful Aron si-au pus în pericol numele lor din cartea lui Dumnezeu. Pontiful Aron a încercat sa mascheze si sa justifice aceasta idolatrie prin crearea unei noi sarbatori „în cinstea lui Iahwe (numele Domnului Christos în VT)”.
       Este interesant ca, în timp ce sabatul zilei a saptea este un exemplu divin al odihnei spirituale în Christos, caruia îi corespunde momentul astazi (Ev 4:7-11), apostazia lui Aron a creat o sarbatoare idolatra, tot în cinstea Domnului, al carei moment este mâine. Astazi este semnul ascultarii prompte, în timp ce mâine este simbolul amânarii, iar amânarea nu este decât o respingere mascata a invitatiei lui Dumnezeu. Or, ziua în care epistola lui Pavel se citea în Biserica era sabatul, însasi ziua care exemplifica aceasta odihna. Situatia este asemanatoare cu predica lui Iisus la Nazaret într-un sabat (Lc 4:16-21), când a zis: „Astazi s-au împlinit cuvintele acestea...” (In lucrarea sa „Odihna divina pentru neodihna omeneasca„, S.Bacchiocchi comenteaza legatura dintre sensul mai imprecis al lui astazi – acum, în zilele acestea – si sensul propriu si concret – chiar în aceasta zi care este sabat).
       Aceeasi idee pare confirmata de cuvintele v.9 („Cine are urechi sa auda!”) care sunt paralele cu textul din Ev 4:7 („Astazi, daca auziti glasul Lui…). In acelasi timp, acest apel se adreseaza bisericilor din partea Spiritului Sfânt, de sapte ori (cap. 2-3) iar în solia laodiceana este dublat (Apoc 3:20.22)

timpurile vechi este de asteptat, chiar si fara influenta americana. America a fost aceea care a inspirat Europei, prin mijlocirea stângace a Revolutiei Franceze, ideile moderne de democratie, libertate si respect fata de drepturile omului. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam”, strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.
       Acesta este un vis urât, dar se va împlini. Profetiile neplacute trebuie considerate mai credibile (Ier 28:7-9). Cum se poate ajunge la o situatia atât de rasturnata în comparatie cu pretentiile actuale ale Americii? Mai întâi trebuie avut în vedere ca protetantismul american este de multa vreme într-o stare de criza. Apoi trebuie observat ca procentul actual al catolicilor în SUA este foarte ridicat. Învatamântul a fost separat de îndoctrinarea religioasa (potrivit constitutiei!) dar nu si de alte forme de îndoctrinare cu dogme si traditii de esenta umanista, anticrestina. Imoralitatea si violenta este foarte de ridicata în anumite clase, iar ocultismul este omniprezent. Gustul dupa senzatii tari, tematica satanista în muzica si film, înstrainarea tinerilor de valorile crestine traditionale, au facut din America ultimei generatii locul cel mai plauzibil al „începutului sfârsitului„. Deja s-au restabilit relatiile diplomatice dintre Casa Alba si Vatican (ceea ce America nu visase în deceniile anterioare !) si catolicismul are în America cel mai puternic front.[Ac.comentariu a aparut in 1994]. Când influenta curentelor pagâne, de inspiratie spiritista, va însela pe americani sa dea crezare mesajelor primite din „cealalta lume” prin intermediul fantomelor, atunci este deschisa calea pentru orice.
       America are deja o traditie de intoleranta mostenita de la maica ei, Marea Britanie. Statele federatiei americane pastreaza înca în constiinta lor politica, în legile lor, un articol special care cere respectarea duminicii de toti cetatenii. Numai Constitutia Federala este aceea care blocheaza aceste „blue laws” (legi albastre) care nu mai au (sau „înca nu au”!) putere. Dar ele erau cândva foarte serioase. Dintre toate statele catolice, Anglia a impus pazirea cea mai stricta a duminicii pe care a numit-o sabat. Reforma engleza care a dus la crearea Bisericii Anglicane, nu a schimbat cu nimic aceasta atitudine. Ba înca, influenta calvinismului puritan (cu acel accent pus asupra Decalogului si cu interpretarea poruncii a patra dupa marele filozof catolic Toma d’Aquino) a accentuat ideea sanctificarii duminicii. Calvinismul a fost în Occident principala forta a modelarii moral-sociale a oamenilor; cele mai frumoase aspecte ale sistemului capitalist (cultul muncii si al cinstei, prosperitatea materiala, gradul de civilizatie) fiind datorate calvinismului. Or, cele mai multe biserici americane sunt pur calviniste (prezbiterieni, congregationalisti) sau mostenesc doctrina calvinista (anglicani, baptisti, etc). Prezenta acelor legi albastre în constitutiile statelor federale s-a dovedit deja nefasta între anii 1870-1888, când guvernele voiau sa puna la punct progresul AZS, condamnând pe aceia care lucreaza duminica si tin sâmbata, sub motivul ca America este o „natiune crestina” si nu poate încuraja obiceiurile evreiesti. (Acest spirit nationalist-„crestin”, care a devastat Europa, sta si la temelia miscarii Ku Klux Klan, o organizatie americana aproape terorista, de tip fascist, care îsi manifesta ura fata de negri, catolici, imigranti si evrei. Asemenea voci de balaur se aud si în nenorocitul nostru „Est salbatic„).
       Ca reactie fata de acele izbucniri care pareau sa fie o declansare a ultimului conflict din Apoc 13, AZS au întemeiat la 21 iulie 1889 Asociatia Libertatii Religioase, Dar efectele legilor duminicale au continuat, o noua izbucnire având loc între 1892-1895. Dupa anul 1900 aceste tendinte au slabit, dar în generatia noastra au reînviat. In 1961 Curtea Suprema a emis patru decizii de lege duminicala într-o singura zi. Pe atunci majoritatea Statelor Unite aveau legi duminicale si numai 12 dintre ele aveau scutiri pentru sabatisti, în timp ce doua curti federale dadusera decizii contradictorii. Au aparut dispute între juristii americani cu privire la legalitatea legilor duminicale. Unii le considera ca având un caracter civil, altii le considera de origine si esenta religioasa, pentruca ele lovesc pe aceia care nu împartasesc convingerile majoritatii. Criza energetica din 1973 a determinat un nou val de interes pentru redresarea moral-religioasa a americanilor, trezire care întotdeauna este vazuta ca pornind de la obligativitatea sfintirii universale a duminicii. De aceea Dumnezeu pedepseste America, pentruca exista atâta neglijare a religiei, iar aceasta neglijare este încurajata de exemplul „anticrestin” al celor ce nu respecta duminica… într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se discuta cu întelegere despre „drepturile” homosexualilor si unde zeul suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala. Într-o tara în care toata lumea crede ca prosperitatea este semnul aprobarii divine, iar criza economica este dovada neplacerii lui Dumnezeu, cei ce sunt interpretati ca fiind cauza nenorocirii publice (profanatorii duminicii!) vor fi, cu siguranta, indicati ca tapi ispasitori. Acolo unde ultima generatie a primit pecetea destrabalarii si violentei, a satanismului si a placerii pentru o „cultura morbida„, saturata de animalismul si terorismul inspirat de muzica rock si de cacurghiile(nelegiurile) produse la Hollywood, inima omeneasca poate fi mult mai cruda decât la polul ateist al lumii, Si nu trebuie sa uitam ca pecetea americana se poate observa în toate tarile crestine (si chiar necrestine). Nimeni nu este interesat de valorile care definesc traditia americana (misionarismul protestant, cultul pentru drepturile individului etc), dar toata lumea maimutareste pe americani în ce este mai ridicol si mai daunator. Viciul dezgustator si ofensiv al fumatului, originar din America, a invadat Europa, ajungând în scurt timp pâna în Rusia Tarista, fara sa poata fi oprit de cele mai dure legi; cultul imoralitatii, al drogurilor si al unei muzici pentru care nu poti gasi epitete, are cea mai mare penetratie la scara mondiala. Pâna si obiceiul de a „rumega” si clefai guma „necurmat”, arata ca exemplul americanilor, în anumite domenii, poate afecta pe ultimul cetatean al lumii. Ce credeti ca se va întâmpla atunci când americanii vor renunta la principiul separarii bisericii de stat? Europa si celelalte parti ale lumii sunt intolerante prin traditie…
       Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în unire: balaurul ocultismului reînviat, fiara romana vindecata si falsul profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în spirit (Apoc 16:13-14). Babilonul apocaliptic este format din trei sectoare (Apocl6:19) . Ceea ce leaga aceste puteri apostate care, în mod natural se resping, este prezenta spiritelor rele (Apoc. 18:2-3). Pentru a ilustra ce mesaje aduc spiritele demonilor care se dau drept spirite ale mortilor, cu privire la aceste lucruri, vom cita câteva titluri si propozitii notate în graba dintr-o carte spiritista franceza care se poate gasi la Biblioteca Nationala (cota I 6686). În traducere, titlul ei este: „Clerul catolic, spiritismul si pacea universala prin evolutia morala a popoarelor” (J.L.P.Bonsens) :
    

„IV. Catehismul catolic în fata doctrinei spiritiste. V. Spiritismul este complementul crestinismului. Se recomanda Colegiului Sacru [al cardinalilor] sa reflecteze asupra dictonului biblic: «litera omoara dar spiritul da viata». 74. Toate popoarele vor accepta crestinismul prin intermediul spiritismului. 80 Credinta comuna între popoare va pune capat flagelului razboiului. 86. Sfârsitul flagelului razboiului prin spiritism. VI. 121 Care sunt puterile si institutiile ce pot influenta cel mai bine evolutia care conduce lumea la pacea universala? 1. Rolul Sfântului Parinte. Prima dorinta, fuziunea tuturor crestinilor. 126-127. Marele gând al unui papa de geniu va fi de a pune la punct o doctrina care sa fie în mod necesar acceptabila tuturor crestinilor. Este imposibil? Nu, fiindca pe de o parte adevarurile religioase demonstrate se impun tuturor, pe de alta parte Iisus este acceptat si venerat de toti. Aceasta doctrina comuna ar cuprinde: …. Evanghelia lui Iisus cu sacramentele necesare care decurg si cele zece porunci. Acestea ar forma un catechism pe care un misionar, într-un elan retoric, ar putea sa-l numeasca «Farul Romei luminând omenirea pentru a o conduce, secol dupa secol, la fericire, prin adevar; caci numai adevarul poate duce la fericire».”

  
Acest cult universal nu pare sa fie închinat în mod direct papismulni. Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta institutie „eterna”, te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei, acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea numelui fiarei sau a numarului numelui ei.

     Nu este nevoie sa apelam la metode oculte, cabalistice pentru a descoperi semnul fiarei romane. Biblia vorbeste în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea. Era ceva analog stigmatizarii sclavilor. Si în zilele noastre se poarta semne religioase. Unii initiati hindusi au un semn pe frunte. Evreii ortodocsi poarta filacterii ca simboluri ale Legii (pe frunte si pe mâna) în timpul rugaciunii. Israel era oprit de Dumnezeu sa adopte practicile altor popoare cu privire la acest tip de semne (Lev 19:27-28, 21:5). Unele simboluri pagâne preluate si omologate de crestini au ramas pâna astazi, cu o semnificatie diferita, dar tratate cu aceeasi veneratie mistica. Ele slujesc un cult al superstitiei, un fel de magie alba în care se invoca numele lui Christos si ale sfintilor. Dumnezeu dispretuieste simbolurile care sunt venerate într-un spirit pagân, oricât de sigura ar fi provenienta lor crestina. El Si-a aratat dezaprobarea fata de practicile pagâne în poporul Sau, Israel (Ps 74:3-9, Ez 20:16, Is 57:8). În schimb, El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.
        Odata cu schimbarea datei vechiului Paste care se practica în rasarit, odata cu trecerea accentului de la comemorarea mortii la comemorarea învierii, sarbatorirea învierii nu s-a oprit la o data anuala, ci a început sa se practice saptamânal, în aceeasi zi în care romanii aveau ziua soarelui. La început nevinovat si mergând în paralel cu sabatul, fara sa-lînlocuiasca, acest obicei a intrat în competitie cu adevarata „zi domneasca„. Ziua întâi a fost numita „ziua Domnului” pentru diferite pretexte teologice (crearea luminii, circumcizia spirituala a zilei a opta si alte alegorizari deplasate, de inspiratie gnostica), iar sabatul a fost tot mai mult neglijat si dispretuit ca un semn distinctiv al evreilor, ca fiind semnul lui Cain etc. Mai întâi a fost transformat într-o zi de post, un fel de protest împotriva poporului evreu care l-a rastignit pe Christos, apoi a devenit o zi de cult particular. In schimb, inovatia episcopilor si teologilor avangardisti de la Roma a ramas ca zi de cult public în care toata atmosfera trebuia sa fie de bucurie (se interzicea îngenuncherea si postul!).
       Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. In spiritul sfatului apostolic din Romani 14, cinstirea învierii, în sine, nu putea fi interzisa. Dar ceea ce a fost permis a început sa devina obicei general, apoi lege obligatorie, concurând ziua lui Christos (Creatorul). Timp de câteva secole, sabatul Domnului a mai fost tolerat, pâna când Biserica a început sa-l condamne, iar duminica, ziua liturghiei publice, care fusese doar o zi de lucru în care se tinea o adunare de dimineata, a început sa primeasca o cinstire sabatica. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „venerabila zi a soarelui” (asa cum o numeste el), iar sinoadele din sec. VI vor sabatiza total duminica, poruncind si taranitor sa se opreasca de la lucru.
        Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine”, de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele ? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?
       Biblia este suficient de clara în aceasta privinta, deaceea ultimul test dat de Dumnezeu crestinatatii este respectul fata de legea Sa si fata de sabat. Exista ceva comun cu primul test dat omului (Gen 2:16-17). Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie rationalizata. Chiar daca toti pomii sunt pomi, unul a fost interzis. Întelegerea corecta vine în urma ascultarii. Nu este nevoie sa întelegem, mai întâi, toate motivele lui Dumnezeu, pentru a crede si a asculta.

 Ca argument în favoarea afirmatiei ca duminica este o inovatie a Bisericii Romane si nu a lui Christos sau a apostolilor, avem astazi si teza de doctorat a Dr. Samuele Bacchiocchi (acum profesor la Universitatea Andrews, USA) care a primit cele mai înalte distinctii ale Universitatii Gregoriene de la Vatican, dupa absolvirea sa în 1977. Disertatia sa (tiparita apoi de presa Vaticanului) cu titlul „De la Sabat la Duminica” dovedeste ca duminica nu-si are originea la Ierusalim sau în alta zona rasariteana, ci la Roma. Adventistul S.Bacchiocchi a fost primul protestant care a reusit sa intre la Universitatea Gregoriana. Studiile facute de el în acest domeniu al teologiei si al istoriei Bisericii sunt superioare tuturor lucrarilor care au fost scrise pâna acum în acest domeniu. Disertatia sa a ramas fara replica si ar merita tradusa în toate limbile. Acceptarea acestei lucrari de catre teologii romani si medalia de aur oferita absolventului de catre papa Paul VI sunt argumente clare ca papalitatea nu neaga acest fapt, ba chiar se lauda cu el, ca fiind un semn al autoritatii ei recunoscute, indirect, si de protestanti. Biserica Romana, a afirmat adesea ca duminica este semnul autoritatii ei. Cardinalul american Gibbons spunea în 1895:: „Duminica este semnul autoritatii Bisericii Catolice”. La fel raspunsese si Dr.Eck lui Martin Luther, la fel afirmase arhiepiscopul Fossa de Reggio la Conciliul din Trent în 1545 ceea ce se reflecta si în Catechismul doctrinal american al lui Keenan (1876, New York). Observati câteva afirmatii catolice din timpurile recente:

Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi.” (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)        „Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•” (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)        „Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt.” (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)

       TOTUSI, NOI NU sustinem ca crestinul constiincios care serbeaza duminica în cinstea învierii lui Iisus, sau ca datina bisericeasca, are „semnul fiarei”. Orice adventist trebuie sa stie sa-si masoare cuvintele si sentimentele în acest domeniu. Dumnezeu nu ne-a dat misiunea de a rani constiinta celor care nu stiu ce fac. Dar noi sustinem ca semnul fiarei este impunerea prin lege a sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertatii de închinare si dispretuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).
       Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica, asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev 23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau propriu, nu sabatul Domnului. Iisus a desfiintat sabatul fariseilor ca sa faca loc sabatului lui Dumnezeu — o zi în care Creatorul este celebrat ca Tata si ca Mântuitor. Nu interdictiile talmudice sfintesc sabatul, ci exemplul original al lui Christos la facerea lumii (Gen.2:1-4) si în viata sa pamânteasca. Cei care nu pastreaza sabatul în spiritul lui Christos, nu vor avea putere sa reziste persecutiei, ci vor primi semnul fiarei.
        Persecutia împotriva crestinilor disidenti va începe cu constrângeri economice (v.17) dar va ajunge în final pâna la varsare de sânge. Cei ce se mira ca în timpurile moderne s-ar putea petrece o asemenea barbarie, sa-si aminteasca de marile exterminari naziste care s-au petrecut „sub ochii nostri”, acum numai 50 de ani, fara sa fim prea alertati de ele.

     Scena are loc în cer, dupa cum reiese din v.2. NT arata ca Muntele Sionului este în legatura cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptatorii sigilati din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt vazuti în ceruri, ca biruitori, aratând ca, în timp ce milioanele si miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul  lui Antichrist, vor exista multi credinciosi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Iisus si al tatalui Sau, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Si-l descopere în Ex.3: — Yahwe, „Cel ce era, este si va fi„. Noul Testament îl recunoaste aici pe Acela care este una cu Tatal, Creatorul si Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36^43 cu îs 6:1-3. 9-10).
       Numele lui Dumnezeu pe frunte este simbolul apartenentei (fiind numele de pe sigiliu) (dar si simbolul sfintirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamna a avea legea Lui scrisa în inima si manifestata în viata, din credinta si iubire. (Ioan.17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei rascumparati. Si primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt aparati de moarte (Ier 2:23).
       Aceasta ramasita a Israelului universal al lui Dumneze este în mod sigur formata din crestini, deoarece ei sunt împreuna cu Mielul (v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicatii asupra identitatii, vedeti cele de la cap. 7.
       Cântarea cea noua a biruitorilor (v.2-3) nu poate fi redata de nimeni din cer sau de pe pamânt, decât de ei, pentruca ei sunt singurii care trec prin „necazul cel mare„. Aceeasi cântare este numita în cap.15, „Cântarea lui Moise si a Mielului„, amintitnd de cântarea eliberarii de la Marea Rosie, cu ocazia iesirii din Egiptul devastat de plagi. Ea este cântata într-un sens general de mântuitii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, acesti 144.000, chiar daca printre ei pot fi multi evrei, sunt ramasita unui Israel spiritual. ( —kitharra = lira, harpa de mâna, nu alauta). Ei sunt rascumparati de pe pamânt [dintre cei vii] T. V. 595. Sunt crestinii de tipul Enoh si Ilie care au fost luati la cer prin translatie (mutare directa, în corp glorificat), crestini de tipul lui Iosua si Caleb care au intrat în tara fagaduita.
       Calitatile spirituale (v.4-5). În traducere directa, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „Acestia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindca sunt virgini„. Într-un asemenea context simbolic nu se poate ramâne la sensul propriu al acestor cuvinte. Este adevarat ca în timpurile noastre lumea a devenit un bordel, ca libertatea sexuala este cea mai cautata si mai proslavita libertate si cultul cel mai adorat de multime, asa încât n-ar fi de mirare ca Dumnezeu sa aleaga floarea castitatii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirma ca acea destrabalare „sacra” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfasurat în Valea Sitim, lânga Iordan, chiar la hotarul tarii fagaduite, va deveni o situatie predominanta înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-461). Totusi, la cei 144.000 se subliniaza virginitatea si nu doar castitatea. Si, pentru ca Biblia subliniaza sfintenia casatoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu sa aleaga numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai barbati, si nu uitati ca virginitatea este, prin excelenta, o calitate feminina! (vezi si Mat 25:1-13).
       Exista însa un fel al lui Dumnezeu de a ne numara si masura barbatia si virginitatea, la care poate sa aspire si cel mai decazut barbat si cea mai pacatoasa „femeie pacatoasa” care crede în Numele lui Christos spre iertare si biruinta, primind pe frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere sa se spuna: „ei sunt virgini pentruca nu s-au mânjit cu femei„. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit…pentruca sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinta a înfrânarii, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini si, deaceea nu s-au mânjit cu femei. Aceasta relatie nu pot s-o explic, din punct de vedere gramatical, decât în sensul ca aici Inspiratia intentioneaza o virginitate „a inimii”. În Biblie, este numita fecioara o cetate neînvinsa, necucerita, neînfrânta. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci si „fiica Babilonului” si „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (îs 47:1, Ier 46:11). Aceasta idee se poate lega atât de metafora sigilarii (unul dintre sensurile sigilarii fiind inviolabilitatea constiintei, a caracterului, a vietii) cât si de aceea a victoriei în aceasta ultima lupta.





       În mod evident, este subliniata puritatea spirituala. Femeile din aceasta imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cadere a israelitilor în idolatrie cu putin timp înainte de a intra în tara fagaduita, chiar la Iordan, la hotarele Canaanului. La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunostea adevarul dar iubea mai mult argintii, vrajmasii poporului lui Dumnezeu au desfasurat o sarbatoare

generoasa, „ecumenista”, la care au invitat si pe evrei. Femeile pagâne au fost acelea care i-au facut sa cada în pacat si multi au fost pedepsiti la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25 Num 31:14-18). Faptul ca aceasta tragedie istorica sta în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Exista si un alt element care subliniaza legatura: în ambele capitole din Numeri (25 si 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) si 12.000 (1000 x 12), adica exact factorii numarului 144.000 (vezi cap. 7:5 etc.).





       În contextul acestei scene profetice avem deasemenea un fals profet care pregateste o sarbatoare idolatra si care, asemenea lui Balaam (vezi si cap.2:14-16), face tot ce poate sa atraga lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii ?. Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singura femeie curata, dar mai multe femei usoare: Izabela, prostituata Babilon si fiicele ei (17:5). Într-un timp în care multi credinciosi vor fi ademeniti de bisericile prostituate ca sa se îndeparteze de legea lui Dumnezeu  si sa primeasca semnul fiarei, vor exista si unii crestini statornici, în ciuda tuturor farmecelor ecumeniste si spiritualiste inspirate de Balaamii moderni.
       Merita subliniata corespondenta dintre situatia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) si scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenta unui fals profet si a ispitelor reprezentate de „prostitutia sacra” a compromisului dintre religia curata si religiile false, dar si prezenta manei si a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijei lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui. (implicând principiile ceresti ale alimentatiei !), cât si un simbol al testarii credintei si ascultarii cu privire la porunca sabatului: Ex. 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusa greu la încercare credinta, prin acea restrictie economica din cap. 13:17 si printr-o lege duminicala universala. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O alta anticipare a acestei sigilari se gaseste în fagaduinta data biruitorilor din Filadelfia: cap. 3:12. Aceste corespondente între elemente din cele sapte scrisori si scenele ultimului act al marii drame arata, o data în plus, ca bisericile apocaliptice trebuie vazute nu numai ca biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci si ca reprezentând întreaga Biserica spirituala a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârsitul timpului).
       În constrast cu cei ce urmeaza fiarei în cap.l3:3 b, dupa textul grecesc, „acestia [cei 144.000] sunt cei ce însotesc pe Miel, oriunde merge El”. Participiul grecesc folosit aici arata ca ei umbla cu Iisus la timpul trecut, la prezent si la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): loan 1:36-37, 6:66, 12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Iisus, dintre toti mântuitii, fiindca au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut si Domnul lor.
       Astfel cei de pe urma vor fi cei dintâi în Împaratia lui Dumnezeu (Mat 20:1-16). Nu cei ce se lauda cu nasterea lor, ca fariseii care se fereau sa întâlneasca un pagân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umbla cu Mielul. Cei ce n-au alta virtute decât ca „s-au nascut în credinta si n-au fost membri ai altor biserici”, trebuie sa se mai nasca odata; singura lor sansa de a intra în ostirea celor sigilati este pe aceeasi cale ca si pacatosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000, tradeaza adesea laodiceanismul Bisericii.
       Versetul 5, în greceste este mai scurt: „în gura lor nu s-a gasit minciuna; ei sunt fara defect.” Ei sunt ca si Domnul lor (Is 53:9 u.p. 1 Petru 2:21-22, Tefania 3:11-13). Minciuna este tagaduirea adevarului, distorsionarea adevarului sau ascunderea lui în conditii în care aceasta prejudiciaza (Col 3:9, Iac 3:14). loan foloseste contrastul adevar-minciuna într-un sens profund care trebuie vazut si aici (loan 14:6.17, 17:17.19, 18:37-38, 3 loan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei ( – amomoi eisin = ei sunt fara defect; de la cuvântul momos = defect) ar trebui sa dea de gândit si sa determine un studiu serios al Bibliei pentru a întelege ce înseamna aceasta perfectiune morala si cum poate fi atinsa. Acelasi termen grecesc (cu sensul de fara defect, fara repros, ireprosabil) se foloseste referitor la jertfele ceremoniale (Num 6:14, 19:2), jertfa lui Iisus (1 Petru 1:19, Ev 9:14) si în alte cazuri (Ps 14:2, 17:24, Ef 1:4, 5:27, Col 1:22, 2 Petru 3:14, Fii 2:14.15, Iuda 24).
       Mesajul este clar. Spre deosebire de parerea populara care sustine ca nu depinde de noi ca sa fim numarati printre cei 144.000, Ellen White spunea: „Sa ne straduim cu toata puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, sa facem parte dintre cei 144.000!” 7 SDABC, nota aditionala la Apoc. 7).

    În contrast si în opozitie cu tripla alianta satanica din cap.12-13 (balaurul, fiara si falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, urmatoarele scene prezinta alianta a trei îngeri care cvanghelizeaza lumea cu Evanghelia cea vesnica, veche dar întotdeauna actuala, neschimbatoare. Ea este vestea buna ca avem un Tata plin de preaiubire si îndurare, care a dat pe Singurul Sau Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe vesnicie. Ea cuprinde acel har, deplin si adânc iertator, pe care nu-l putem explica dar îl putem primi prin credinta. Ea cuprinde acea atribuire a dreptatii vesnice si desavârsite a lui Iisus în dreptul celui care crede. Ea ofera împacarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fost judecat pe Calvar în locul nostru pentruca noi sa putem fi îndreptatiti la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toata frumusetea si gratia caracterului îndurator si sfânt al lui Dumnezeu, dar si slava Legii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu si oferirea unei ultime ocazii de har” pentru a scapa de mânia divina.
       Dupa scena ultimei avertizari apare scena revenirii lui Iisus, în care lumea este surprinsa împartita în doua mari recolte: lanul de grâu (cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) si via pamântului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata. Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31.
        Întreita solie îngereasca (14:6-13). Ultima avertizare a lumii este descrisa sub simbolul unor îngeri care zboara „prin mijlocul cerului„, la zenit. Nici un comentator nu asteapta niste serafimi cu

aripi de fulger care sa avertizeze lumea strigând printre nori. Toti vad aici interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti”, deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.






       Interpretii de-a lungul timpului au vazui în acesti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanti (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, si altii). Dar este destul de clar ca avertizarile lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desavârsirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.

     Multe manuscrise vechi grecesti omit cuvântul (un alt), spunând, în mod simplu: „Si am vazut un înger„. Oricum, în aceasta viziune a marii lupte, în ultimele scene, Ioan nu mai vazuse vreun înger. Evanghelia vesnica este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „alta evanghelie” (Gal 1:6-9, Ev 13:8). Evanghelia lui Pavel avea sa fie speculata si gresit înteleasa în timpul sfârsitului (2 Petru 3:11-18. 3-4). în realitate, apostolul n-a învatat nici evanghelia harului ieftin pe care o predica unii crestini care nu stiu ce spun, nici evanghelia moralizarii lumii prin masuri politice „crestine” (incluzând si revolutii !). Pavel include în Evanghelia sa fagaduinta noului legamânt pentru împlinirea integrala si spirituala a legii morale (Rom 2:13.16.26, 8:4, Ev 8:10). De altfel, acest înger care tine în mâna sulul Evangheliei, invita omenirea la pocainta fata de Dumnezeul Creator si Judecator, iar ceilalti doi îngeri care se alatura, rostesc — în spiritul aceleiasi Evanghelii — vestea (buna sau rea?) a caderii Babilonului si avertizarea cu privire la semnul fiarei…
       De fapt, cele trei mesaje ale îngerilor formeaza o singura predica evanghelica, o chemare la adevarata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Iisus (v. 12). Daca Legea Morala are un loc în Noul Legamânt, atunci ea nu poate fi doar porunca buna sau sfat bun . Ea este si veste buna, pentruca în Christos ea este fagaduinta. Cu alte cuvinte, vestea cea buna nu contine doar iertarea (achitarea) noastra si eliberarea de pedeapsa vesnica. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de pacatele si defectele de caracter, de a ne si face drepti (nu numai de a ne socoti drepti). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înteleasa si primita în toata plinatatea ei. Daca cineva scapa de fariseismul îndreptatirii legaliste si moraliste, sau de teroarea stradaniilor solitare pentru sfintire si desavârsire, adesea cade în cursa teologica a unei îndreptatiri ieftine si neputicioase pe care o predica unii evanghelici: îndreptatit = iertat si atât. Dar unde este acea eliberare de puterea pacatului prin locuirea Spiritului Sfânt despre care învata Pavel în Romani 8 si în alte locuri? Nu este cazul sa alegem între Lege si Evanghelie, nici sa le amestecam fara întelegere, ci trebuie sa întelegem relatia dintre ele asa cum o învata Biblia. Abia atunci vom vedea si experimenta frumusetea Evangheliei. Ellen White a scris:
       „Îngerul care proclama Evanghelia vesnica, proclama Legea lui Dumnezeu; caci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate dupa chipul si asemanarea divina.. Christos este atât legea cât si evanghelia.” (2SM. 106, Ms.32. 1896)
       „Christos a prezentat oamenilor lectii prin care sufletele lor erau aduse în comparatie cu legea lui Dumnezeu, nu într-o lumina legalista, ci în lumina Soarelui Dreptatii, pentru ca omul, privind, sa poata fi schimbat dupa chipul divin.” (3ST162, nov. 5, 1884)
       „Slava lui Christos este caracterul Sau si caracterul Sau este o expresie a legii lui Dumnezeu” (4ST443) „Legea si Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevarul nu poate fi prezentat asa cum este el în Iisus, fara a împleti aceste subiecte în armonie perfecta. Legea este evanghelia lui Christos acoperita; evanghelia lui Iisus nu este nimic mai mult sau mai putin decât legea definita, aratând principiile ei atotcuprinzatoare.” (RH27.05. 1890)





    „Vrajmasul a lucrat întotdeauna ca sa desparta legea de evanghelie. Dar ele merg mâna în mâna.”

     Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extrema, si totusi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea si a primului înger care tine Evanghelia Vesnica. Adevarata Evanghelie nu este aceea care-i lasa pe oameni sa piara în pacatele lor neavertizati, ci aceea care ia în consideratie pacatul si pedeapsa lui cu toata seriozitatea. Evanghelia spune ca Mântuitorul a fost pedepsit în locul nostru si a înviat ca sa ne ofere puterea învierii Lui, puterea biruintei asupra pacatului. În lumina acestei Evanghelii, tolerarea pacatului în viata personala sau în viata Bisericii este un fapt mult mai grav decât ceea ce se întâmpla în sectorul pagân al Babilonului. Prin solia celui de-al treilea înger, Evanghelia atinge culmea îndurarii lui Dumnezeu prin faptul ca, într-o generatie plina de apostazie si faradelegi, cu urgiile lui Dumnezeu stând gata sa se verse asupra ei, Cerul mai





gaseste resurse pentru a întârzia o clipa ziua mâniei, oferind înca o zi de har, împrumutata din vesnicie. Numele acestei zile este „astazi!”.
        Al treilea înger avertizeza lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) si al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicala „semnul fiarei„, marca si stigmatul Anlichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzita rostindu-se „cu glas tare” decât în urma unei redesteptari ca aceea descrisa în Apoc.10 si Apoc. 14:6-7 si odata cu împlinirea profetiei despre legea duminicala. Adventistii de Ziua a Saptea au prevazut si au avertizat prin voce si prin scris ca se va da o lege duminicala în SUA si apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o crestere a rolului Americii si Vaticanului pe glob, concomitent cu o crestere a presiunilor interne americane pentru o „crestinare” a Constitutiei. Ne îndreptam spre un nou „ev mediu„, incomparabil mai scurt si incomparabil mai dificil. Oricât ar parea de sectara, de fanatica si de stranie aceasta avertizare, ea trebuie data lumii cu orice pret, înainte de revarsarea dreptei razbunari a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea si din vinul mâniei lui Dumnezeu.
Avertizarea despre pedeapsa se refera la cele sapte urgii (Apoc. ÎS:1. 16:1.., 19:1-2) dar si la pedeapsa vesnica a pacatosilor (Apoc.20:10).

Imaginea torturii fara sfarsit in foc si pucioasa si descrierea fumului arderii care se inalta in vecii vecilor, zi si noapte… este, in mod evident, o hiperbola. Contextul este simbolic (înger, semn, fiara, potirul mâniei prostituatei, potirul mâniei lui Dumnezeu, secera, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului, etc). Toate scenele din cap 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile vesnice sa fie o realitate literala? Babilonul a desfiintat poruncile lui Dumnezeu pentru a înalta inventiile proprii si, pentru a determina pe muritori sa îngenunche în fata acestor inventii omenesti, nu s-a multumit sa ameninte cu pedepse bisericesti si civile, ci a inventat sperietoarea cumplita a iadului vesnic în care diavolii îi fierb pe rebeli în smoala, miliarde si miliarde de ani, fara sfârsit. Originea satanica a teoriei este. evidenta, deoarece ea da demonilor rolul lor favorit de tortionari, în timp ce Iisus spune ca tocmai pentru ei a fost pregatit iadul (Mat 25:41). În spatele acestei scene profetice se afla imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7. Gen 19:24.28) tipul distrugerii altor cetati si tari , si al distrugerii finale. (Deut 29:23-24. îs 13:19, 34:9-11) Focul nestins al Gheenei (valea idolatriei si a gunoaielor din afara Ierusalimului) este pus în constrast cu permanenta sabatului (Is 66:23-24) , este pedeapsa pentru profanarea sabatului (Ier 17:27) . Cei ce resping odihna lui Dumnezeu care este ilustrata si confirmata saptamânal prin sabat, nu vor avea odihna nici zi nici noapte, mistuindu-se în compania fiarei al carei semn l-au ales (14:11). Nu întâmplator, cele sapte plagi sunt razbunarea Legii lui Dumnezeu (Apoc 11:19) si numarul de sapte al plagilor este o replica la saptamâna Creatiei.        Acest iad al pedepsei finale nu este în strafundurile vulcanice ale pamântului, cum îsi imagina antichitatea pagâna, ci este „instalat” în urma judecatii, înaintea îngerilor si înaintea lui Iisus (14:10). Va puteti imagina un rai în care sa predomine imaginea continua a torturarii pacatosilor ? Oare, cu aceasta scena se va delecta Mântuitorul, îngerii si sfintii, toata vesnicia? O asemenea pedeapsa care sterge diferenta dintre rai si iad, nu poate fi imaginata de o minte sanatoasa. A face din aceste imagini poetice, hiperbole si simboluri niste realitati literale este o adevarata crima umanitara si o insulta la adresa onoarei lui Dumnezeu. Biblia vorbeste despre pedeapsa istorica a Sodomei în limbajul unui foc vesnic, descrie pedeapsa Ierusalimului de pe vremea lui Ieremia print aceeasi imagine a focului vesnic, profetizeaza distrugerea Edomului si a lumii vrajmase lui Israel prin aceeasi imagine a râului sau a lacului de foc, smoala si pucioasa, la care se adauga un fum gros care se înalta în vecii vecilor fara sa se stinga vreodata… (Iuda 7, Ier 17:27, Is 34:9-11). Nu avem motive sa credem ca Dumnezeu S-a schimbat între timp. Fiul Sau a luat asupra Sa pedeapsa vesnica, pedeapsa meritata de pacatos. Dara pedeapsa lui Iisus a avut un sfârsit prin moarte, inseamna ca pedeapsa meritata de cei ce resping Jertfa înlocuitoare a lui Iisus nu poate fi mai infinit maj mare decat pedeapsa luata de Iisus asupra Sa. Dar tocmai de aceea este grozava „mânia Mielului” (Apoc 6:16-17). Nu exista chin mai mare decât al constiintei celui care vede cu ochii, aproape poate atinge vesnicia de fericire pe care a pierdut-o prin nebunia respingerii Evangheliei. Gândul ca pedeapsa este irevocabila si ca nu mai exista o.alta viata, un alt timp de proba, ca ai pierdut totul, pentru totdeauna, desi ti s-a oferit totul, în mod gratuit, pe un pret platit scump de Fiu lui Dumnezeu… este un gând pe care nici macar o imaginare anticipata nu-l poate suporta. Dar ce va fi atunci când constiinta se va trezi în fata sentintei definitive a Dreptului Judecator? Pedeapsa fizica va fi usoara fata de gândul despartirii pentru totdeauna de Dumnezeu, singurul izvor al vietii.

       Repetând aproape cu aceleasi cuvinte cele spuse despre „ramasita” poporului lui Dumnezeu în cap. 12:17, al treilea înger striga: „Aici e statornicia sfintilor…” (vezi cele de la cap. 13: 10 u.p.). Cartea lui Daniel îi numeste „sfintii Celui Prea Înalt” sau „poporul sfintilor” pe credinciosii care au rezistat Antichristului roman. Noul Testament îi numeste „sfinti” (dedicati, consacrati Lui Dumnezeu), pe membrii bisericilor crestine. Dumnezeu a ales ca semn distinctiv, ca marca a adevaratei sfintiri, sabatul (Ex 31:13-18), tocmai pentru faptul ca adevarata sfintire consta în ascultarea de legea Creatorului, de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17) si nu în exercitiile mistice si mecanice ale ceremoniilor

romano-bizantine, nici în exaltarile emotionaliste întâlnite în falsele treziri protestante sau perfectioniste. Sfintenia nu este o psihoza sau un spasm care-l scutura pe omul lui Dumnezeu, nici un fluid divin contagios ai carui agenti sunt preotii. Sfintenia nu este o vraja care sta în apa, în lemne vechi, în oase, cârpe si lumini, nici chiar în aur si diamante. Adevaratul crestinism si adevarata sfintenie este definita aici ca fiind tinerea (pazirea sau pastrarea) a celor doua principii fundamentale: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Isus — Legea si Evanghelia. Acestea sunt cele mai vechi si întotdeauna actuale. Sanctuarul mozaic ilustra tocmai aceste doua mari principii. Pe de o parte, Decalogul asezat în locul cel mai sfânt, ca temelie a tronului lui Dumnezeu, în asa fel încât toate ceremoniile care se faceau priveau relatia cu aceasta Lege. Pe de alta parte, posibilitatea jertfei înlocuitoare si a serviciului preotesc (ambele reprezentând slujba unica a lui Christos), continua varsare de sânge si tamâiere, indicau credinta în Mielul lui Dumnezeu care iarta pacatul.
       De regula, în textul ebraic al VT, cele zece articole ale Decalogului nu se numesc porunci si nici lege. Ele se numesc „cuvintele legamântului” , „marturia” sau „legamântul„. Prin Lege, evreul întelegea întreaga descoperire data de Dumnezeu prin Moise, iar porunci erau numite toate cele poruncite de Dumnezeu în Tora (Legea), indiferent daca erau în Decalog sau numai în cartea Legii. În mod deosebit, când Biblia vorbeste despre porunca se refera la principiul fundamental al iubirii si ascultarii sau la fiecare porunca în parte (Deut 6:1-9 ebr.: porunca, nu poruncile. 1 Ioan 3:22-24). Acest lucru subliniaza ascultarea fata de toata vointa descoperita a lui Dumnezeu. Dar contextul din Apoc. 14, (care se refera la chestiunea sabatului) precum si cazuri ca acela în care Iisus vorbeste tânarului bogat (tipul laodiceanului— Lc. 18:20) arata ca Ioan se gândeste aici la cele zece porunci ale legamântului (cap. 11:19). Daca în vechiul legamânt ele erau doar pe table de piatra, în noul legamânt ele apartin Evangheliei Vesnice, fagaduintei lui Christos de a le grava în inima, pe frunte si pe mâna.
       „Credinta în Iisus” ( – pistis Iesu) este o constructie genitivala care, din punct de vedere gramatical, se poate traduce si „credinta în Iisus” si „credinta lui Iisus„. Este adevarat ca Iisus ne-a lasat un exemplu si o învatatura de urmat, o credinta a lui Iisus, în contrast cu credintele lumii. Totusi, credinta pazita de El a fost împlinirea vointei Tatalui, ascultarea perfecta de poruncile lui Dumnezeu; si acest lucru se afirma în prima caracteristica a sfintilor. Nu poate exista, însa, o adevarata sfintenie luând pe Iisus doar ca exemplu de credinta traita. Iisus nu este doar Lege. El este si Evanghelie. Aproape peste tot în NT credinta este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeste credinta pentru ca ea cere în primul rând credinta si ofera totul numai prin mijlocirea credintei personale în Christos. În Fil. 3:9, Pavel reda tot la genitiv ( ) = pistis Christu, lit. credinta lui Christos) ceea ce traducatorii redau cu credinta în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinta aceea care duce la îndreptatire. (NIV spune „remain faithful io Jesu’s = ramân credinciosi lui Iisus. Luther a tradus: „den Glauben an Iesum”= credinta în Iisus). Daca trebuie, totusi, sa întelegem expresia în sensul de „credinta lui Iisus„, de ce sa nu staruim mai mult asupra termenului credinta care nu înseamna fapte si porunci. Însusi Iisus a trait prin credinta în Dumnezeu si a deschis astfel pentru pacatos o cale de împacare cu Tatal prin credinta în „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii„. Dupa cum El a trait prin Tatal, tot asa trebuie sa traim si noi prin Iisus (Ioan 6:29.57.69) . Este foarte probabil ca Ioan vorbeste aici despre acelasi principiu evanghelic pe care-l expune în prima lui epistola si în Evanghelie (1loan 5:10-13). (De fapt prima lui epistola vorbeste foarte mult si de poruncile lui Dumnezeu, în contrast cu învatatura antichrista…)
       Daca începutul soliei primului înger a fost între anii 1830-1844 si cel de-al doilea s-a alaturat în vara anului 1844, solia celui de-al treilea înger este identificata de noi cu misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Acest mesaj se alatura celor doua anterioare si sunt prezentate împreuna în evanghelizarea noastra. Al treilea înger striga cu glas tare, zburând în zenit împreuna cu ceilalti doi si formând emblema noastra actuala. A treia faza a Miscarii Adventiste de la 1844 a fost patrunderea printre adventistii milleriti a unei noi învataturi biblice careia înainte nu-i dadusera importanta. Chiar înainte de dezamagire, una din comunitatile adventiste în frunte cu pastorul ei Robert Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma interventiei unei surori baptiste de ziua a saptea (Rachel Preston). Dupa dezamagirea de la 22 oct. 1844, pastorii milleriti John Preble, Joseph Bates si altii au publicat aceasta doctrina. O mica parte dintre adventisti au primit-o ca fiind o reforma necesara înaintea revenirii lui Iisus si un test universal pe care l-au înteles în legatura cu Apoc.7 si Apoc. 13-14. Cei mai multi adventisti au respins sabatul si au început sa lupte împotriva celor ce au sustinut poruncile lui Dumnezeu. Dar. în timp ce „adventistii de ziua întâi” n-au progresat, ba înca s-au scindat în mai multe grupari—dintre care unele au pierit deja iar altele s-au transformat radical, alterând Evanghelia (de ex. studentii Bibliei, martorii lui lehova) adventistii sabatistii, care nu numarau atunci nici o suta de persoane, reprezinta astazi o forta spirituala care încercuie globul.
       Îngerul a| treilea n-a început sa strige cu glas tare de la 1844. Intre anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconstienta a mortilor. Spiritul Profetiei). Pe la anii 1860-1863 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventista de Ziua a Saptea, pentru a se distinge de ceilalti adventisti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sanitare. Evanghelizarea adventista era limitata la Statele Unite si abia spre sfârsitul secolului încep marile misiuni externe. Un eveniment crucial în formarea teologica si reformarea spirituala a miscarii adventiste a fost descoperirea si proclamarea adevaratei întelegeri a doctrinei îndreptatirii prin credinta, solia lui Jones si Waggoner care au fost sprijiniti în primul rând de Ellen White, cu ocazia Conferintei Generale de la Minneapolis în 1888.. Aceasta lumina respinsa de unii (chiar dintre vârfuri) si neînteleasa de multi, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Din nefericire, multi au preferat sa se învârteasca în continuare în jurul muntelui favorit, privind ca pe ceva straniu aceasta bataie a lui Iisus la usa Bisericii. Timpul marii strigari a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptatirii prin credinta în Iisus. Dar realizarea deplina a profetiei se aplica Ia timpul revarsarii în fapt a „ploii târzii” a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profetia din Apoc. 18:1. Zborul îngerului al treilea a facut progrese, pentru ca el reprezinta sfânta lucrare a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplina a Spiritului Sfânt (conditionata de primirea dreptatii lui Iisus) si atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger sa apara sus, în zenit, stralucind pamântul ca soarele si fiind auzit bine de toti locuitorii pamântului.