Imparatiile fiare si imparatia umana a lui Dumnezeu

        Fiind martor la invaziile barbare care au fost socotite de contemporani ca pedepse îndreptățite ale lui Dumnezeu, fericitul Ieronim scria: „Lumea romană se prăbușește… Se apropie Antichristul !” In primele secole a fost o unitate de înțelegere cu privire la identitatea fiarei a patra, și se credea că acest corn nelegiuit din Daniel 7 este identic cu Antichristul prezis de Ioan. Creștinii primelor secole nu doreau căderea imperiului, deoarece credeau că prăbușirea imperiului ar lăsa loc apariției lui Antichrist, cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu, după cum arăta Pavel ( 2 Tes. 2:7-8).
       Constituirea acestor zece regate se duce astfel până în jurul anilor 500, momentul în care, după profeție, trebuia să apară Antichrist. Dar să observăm care sunt caracteristice acestui corn care trebuia să apară:

1. Din mijlocul celor 10 coarne. Deci tot în Occident și într-o poziție oarecum centrală.      2. Înaintea lui cad trei din cele 10. Imediat după constituirea celor zece regate de mai sus, au fost distruse trei din ele: Regatul lui Odoacru ( între 489-493), Regatul Vandal ( 533-535) și Regatul Ostrogot ( 536-539). Prin urmare, odată cu smulgerea celui de-al treilea corn barbar care a fost Regatul Ostrogot, (536-539) trebuia să apară și cornul Antichrist. Nu întâmplător, aceste trei regate doborâte au trebuit să aibă această soartă pentru că afectau situația politică din Italia și Sicilia și erau state ariene (eretice) care stăteau ortodoxo-catolicilor ca niște spini în coastă .      3. Se deosebea de celelalte. Ne putem aștepta ca acest regat apărut în învălmășeala istorică creată de constituirea regatelor barbare, să fie de o altă natură și sa aibă o altă față decât celelalte.      4. Este un corn mic. Ne putem aștepta ca la apariția lui și, chiar pe parcurs, să nu fie o mare putere pământească.      5. Avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. O putere pământească mai slabă și cu un teritoriu mai mic, dar mai impozantă și mai impunătoare.      6. Cornul are ochi omenești. În timp ce restul coarnelor sunt oarbe, el le supravechează pe toate.      7. Are gura care vorbește cu trufie ( vorbe mari). Celelalte coarne sunt mute și oarbe. Acesta este supraveghetorul lor ( gr. – episkopos ) și totodată el le vorbește ( învață și poruncește ). Vorbele mari și trufașe pot reprezenta și pretențiile lui blasfemitoare ( Apoc.13:5).      8. Va intenționa să schimbe vremile și Legea. A schimba vremile ar putea însemna a detrona și încorona împărați, schimbând mersul politicii ( cf. Dan.2:21). Mulți traducători și interpreți cred că aici ar fi vorba de schimbarea sărbătorilor. Oricum, nu există dacât o singură putere istorică în creștinătate care a avut îndrăzneală să facă și una și alta. Schimbarea legilor civile n-ar fi mare lucru, dar aici este incriminată intenția de a schimba Legea divină. Și nu există decât o singură putere istorică ce a pretins că are acest drept de a schimba chiar și legile divine, deoarece ar fi primit de la Christos cheile autorității supreme. Dintre toate schimbările făcute, cea mai spectaculoasă este transferarea sfințeniei zilei a șaptea ( sabatul biblic) asupra zilei întâi a săptămânii și asupra altor sărbători create de oameni, sub pretextul cinstirii unor evenimente christologice: nașterea, moartea, și, în special, învierea lui Christos.       Cine a facut aceasta schimbare ? Cine a luptat cu tenacitate împotriva sâmbetei, fie că era susținută de evrei, de ereticii arieni, nestorieni și monofiziți, sau de cine știe ce sectă medievală ?

9. Va persecuta pe sfinții Celui Prea Înalt. Care putere aparută în acest timp a fost principala autoritate, a considerat libertatea religioasă ca pe o blasfemie și a zdrobit orice normă a ortodoxiei biblice sub compresorul unei „ortodoxii” tradiționaliste și al unui absolutism care a condamnat ca eretici pe toți cei ce nu recunoșteau pretinsa autoritate ? Care a fost instituția cea mai reacționară și mai sistematic persecutoare din istoria lumii ? Cele zece coarne persecută, pentru că ele sunt succesoare ale Romei, dar principalul succesor, cel mai mic și, în același timp, cel mai impozant și mai pretențios, este cornul Antichrist. El privește și vorbește. Ceilalți execută. Cine este autorul moral al marilor persecuții și măceluri dezlanțuite în și de către creștinătate ? Să se observe că prima fiară are aspect de leu, dar în final o inimă de om. A patra fiară este reprezentată de o putere monarhică ce are ochi de om, gură de om ( și încă ce om !), dar inima este de fiară…      Sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de „trei vremi ( ani) și jumătate”. Această periodă repetată de mai multe ori în Daniel și Apocalipsa, își are ca model tipic cei trei ani și jumătate de secetă și persecuție izabelică din timpul lui Ilie (Luca 4:25). Mai este cunoscută ca 42 de luni sau 1260 de zile ( vezi trimiterile).        În primul mileniu creștin s-a crezut că această durată este de trei ani istorici și jumătate. Primul cercetător care a înțeles că perioadele profetice trebuie interpretate după principiul „zi-an” (Ez. 4:6) a fost starețul italian Gioacchino da Fiore ( Ioachim de Floris), un prereformator. Acest mod de calculare a timpului profetic a devenit standard printre adepții mișcărilor antipapale; valdenzi, wiclefiți, husiți și toți protestanții de după Marea Reformă din sec XVI. Fiind vorba de o putere care se naște din Imperiul Roman și dispare abia la venirea impărăției lui Christos, durata ei nu poate fi de numai 1260 zile. Și nici o persecuție de trei ani și jumătate n-ar fi importantă în perspectiva unei viziuni profetice atât de impunătoare. În mod evident, de la timpul răsturnării ostrogoților ( cel de-al treilea corn arian) trebuie să numărăm 1260 de ani care ne vor duce, în mod semnificativ, la acțiunile antipapale din urma Revoluției Franceze. Poate cea mai spectaculoasă previziune a unui interpret biblic a fost aceea a lui Drue Cressener, un protestant englez care, in anul 1690 ( cu un secol inainte de implinire !) a înțeles că începuturile Statului Papal ar trebui căutate în timpul eliberării Italiei de ostrogoți cu ajutorul armatei împăratului Iustinian. Luând acest timp ca punct de pornire, el a conchis că perioada trebuie să se încheie înainte de anul 1800. După el au fost doar puțini care au făcut aceeași aplicație istorică, dar începând cu anul 1798, odată cu umilirea Papalității de către armatele franceze, majoritatea interpreților protestanți au recunoscut că cei 1260 ani s-au încheiat. De atunci a devenit standard poziția că această perioadă se intinde între anii 538 – 1798.

       Anul 538 este momentul eliberării Romei ( după eliberarea posesiunilor bisericești din sudul Italiei) și începutul domniei papei Vigilius pus de Iustinian și Teodora și numit drept „cap al tuturor sfintelor biserici”. În același timp, este momentul când se recunoaște o anumită autonomie guvernării papale, punându-se astfel bazele primului stat papal care va fi confirmat în anul 554 prin actul numit Pragmatica Sancțiune a lui Iustinian. Între aceste două date, papalitatea a dus un adevărat război împotriva tuturor dizidenților, începând cu războaiele antiariene, cu convertirea și supunerea populațiilor necreștine sau vechi-creștine din Occident și terminând cu grozăviile inchizițiilor de tot soiul și ale tuturor cruciadelor și războaielor duse împotriva necatolicilor. Nu putem spune că toți vrăjmașii Romei au fost „sfinții Celui Prea Înalt”, dar pe adevărații sfinți ea i-a zdrobit odată cu ceilalți vrăjmași ai ei, pentru că ea n-a putut concepe niciodată sfinți care să recunoască pe cineva Mai Înalt decât Suveranul Pontif.
       Anul 1798 este momentul în care armatele Franței revoluționare intră în Vatican și desființează practic Statul Papal, deoarece pontiful nu recunoaște ordinea de stat din Franța care fusese principalul sprijin al papalității. După câteva inființări și desființări succesive ale Statului Papal, în care timp revoluțiile au măturat din Europa și din alte zone catolice supremația bisericii, în anul 1929, printr-un concordat special, guvernul lui Mussolini recunoaște din nou acest stat straniu, după care evoluția lui va urma un progres rapid și o schimbare de tact radicală.
       Se pare că primii care au identificat cornul Antichrist cu papalitatea istorică au fost o serie de „eretici” care făceau opoziție Romei. Dar prima personalitate care a recunoscut acest adevăr a fost arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg la conciliul din Regensburg în anul 1240. De atunci, aceasta a devenit poziția standard a tuturor necatolicilor occidentali. John Wiclef și Walter Brute în Anglia; Jan Hus, Savonarola și valdenzii pe continent, au avut aceeași înțelegere. Cu oarecare oscilări inițiale, Luther a ințeles la fel:
                 „Nu [mai] susțin că Mohamed este Antichristul; acesta acționează destul de grosolan și un diavol negru e ușor de recunoscut. Însă papa, aici, aproape de noi, este adevăratul Antichrist, al cărui diavol este frumos, elevat, subtil și strălucit„.
     Aceeași poziție a fost o învățătură oficială a tuturor protestanților până în sec.XIX. Regele James I – Iacob I al Angliei, Joseph Mede, hughenotul Jurieu, Cocceius, savantul Sir Isaac Newton, Loius Gaussen și mulți alți învățați occidentali au văzut în acest corn antichrist, papalitatea romană. Este semnificativ, în acest context, modul în care cardinalul american Newman a înțeles să ia apărarea papalității, arătând că nu există neutralitate în ce privește atitudinea cuiva față de oficiul papal: „Cel ce vorbește ca vicar al lui Christos trebuie să fie ori adevăratul Lui ambasador, ori Antichrist. Și dacă nu este un ambasador numit, atunci nu poate fi altceva decât Antichrist… Nu există o poziție de mijloc între Vice-Christos și Antichrist” (L.E.Froom. Profhetic Faith of Our Fathers, IV 668).
       Judecata divină. Cea mai bună motivație a enumerării și identificării acestor patru fiare și a excrescențelor lor politice sau religioase este de a ne aduce înaintea adevărului solemn că, după aceste fiare, în mod exact după timpul dominației speciale a cornului fiarei a patra, urmează judecata divină. Timpul ei exact este dezvăluit în cap. 8, dar aici se dau niște indicii importante. Judecata începe după timpul supremației cornului mic și înainte de instaurarea Împărăției Mesianice ( v.21-22,25-26). Chiar după ce ce începe judecata divină, cornul mic își continuă blasfemiile și comportamentul specific ( v.10-11). Și fiarele anterioare au fost judecate la vremea lor, dar sentința a cuprins doar luarea stăpânirii lor, nu și a vieții sociale, culturale, etc (v.12). După triumful perșilor, Babilonul n-a pierit dintr-o dată. La fel s-a întâmplat și cu celelalte imperii universale.
       

Judecata este intervenția lui Dumnezeu împotriva fiarei Antichrist și în favoarea sfinților Lui. Antichristul s-a proclamat pe sine judecător suprem al tuturor oamenilor, iar sfinții adevărați au fost condamnați ca eretici. Dumnezeu intervine și aduce la judecată cazurile tuturor, mai întâi ale „celor din casa Lui” (cf.1 Petru 4:17-18) pentru a stabili în fața întregului univers, în fața îngerilor, care sunt sfinții Lui. Modul în care Dumnezeu va pedepsi pe Antichrist este descris aici pe scurt în vers.11 și în Noul Testament, în special în Apocalipsa, mai pe larg. Pe credincioși îi interesează în primul rând aspectul că judecata impotriva fiarei începe cu cei ce s-au consacrat lui Dumnezeu, cu cei care și-au avut numele scris in cartea vieții, deoarece este necesară reabilitarea și împuternicirea lor ca judecători înainte de a fi pedepsită fiara (1 Cor.6:2-3, Apoc.20:4, Ob.1:21). De aceea, nu doar cei răi vor fi judecați, ci și creștinii buni, de fapt toți oamenii ( 2 Cor.5:10, Ecl.12:13-14, Rom.2:5-6, Mat.25:31-32). Dumnezeu nu cercetează cazurile oamenilor pentru a ști El Insuși cine este și cine nu este drept (Iov.34:23-29,Ps.139:1-12), ci pentru a fi evidențiată dreptatea Lui în fața întregului univers (Rom. 3:4). Cu această ocazie a „judecății de cercetare” vor fi șterse unele nume din cartea vieții ( Apoc.3:5, Ex.32:32-35, Ps.69:28). Cei ce n-au fost credincioși până la moarte, nu vor primi „cununa vieții” veșnice (Apoc.2:10). Cei ce au cedat persecutorilor sau ispititorului, din frică sau fiind ademeniți, cei ce au murit nefiind sfințiți și curățiți de păcatele și defectele lor morale, vor avea aceeași soartă ca și Antichristul. Totuși, fiecare va fi judecat după faptele lui.
       „Fiul Omului”. După împărățiile fiare urmează împărăția personificată printr-un personaj descris aici ca un Om. În fața curții de judecată descrisă în v.9-10, El este chemat în mod special, este adus într-o procesiune cerească ( „cu norii cerului”, v.13-14). Pentru că împărăția cuvenită Lui constă în primul rând din suflete pentru care a murit, El este chemat să preia inventarul acestor suflete, domeniul uman al împărăției Lui, „bucată cu bucată”, după care este încoronat ca Suveran al Intregii lumi, primind coroanele tuturor imperiilor care au existat, inclusiv coroana cedată de Adam lui Lucifer. Dumnezeu este Judecătorul Suprem (1 Petru 2:23) dar El a dat Fiului Său toată autoritatea de Judecător, pentru că este reprezentantul oamenilor, singurul Mijlocitor: Ioan 5:22.26-27, Fapt 10:42, Rom 14:10, 1 Tim 2:5-6. În justiția iudaică, judecătorul era din oficiu aparătorul celui acuzat și avea rolul de a apăra pe acuzat până când reușea să-i dovedească nevinovăția sau până când era copleșit de dovezile vinovăției acuzatului și era astfel silit să pronunțe sentința împotriva lui.
       In urma judecății divine, sfinții primesc împărăția odată cu Domnul lor. Ei nu sunt doar reabilitați și achitați. Judecata este întoarsă în favoarea lor și odată cu reabilitarea primesc titlul de preoți și împărați împreună cu Christos. Ziua judecății este cea mai bună zi a celor ce s-au consacrat lui Christos. Astfel vestirea judecății este o veste bună, este Evanghelia vesnică (Apoc.14:6-7). Între Judecată și Evanghelie există o legatură strânsă pe care orice om trebuie s-o cunoască (Rom 12:16, 1 Petru 4:17).