Ne gasim cu studiul nostru la capitolul 11 din cartea lui Daniel, un capitol care, dupa cum vedeti, este atît de bogat în detalii! Comparat acest capitol de profetie cu alte pasaje profetice din Biblie, pe buna dreptate ne întrebam de ce a fost nevoie de atîtea detalii? Cine avea nevoie de ele si ce scop urmau ele sa îndeplineasca? Sa ne gîndim putin la doua exemple. Cred ca va aduceti aminte de acel moment din viata Domnului Christos dinaintea ultimei Sfinte Cine pe care a luat-o împreuna cu ucenicii Sai cînd, fiind înca departe de Ierusalim, Domnul a trimis pe doi dintre ucenicii Sai zicîndu-le urmatoarele: „Duceti-va în satul dinaintea voastra, în el veti gasi îndata o magarita legata si un magarus împreuna cu ea; dezlegati-i si aduceti-i la Mine. Daca va va zice cineva ceva sa spuneti ca Domnul are trebuinta de ei si îndata îi va trimite”. De ce a fost nevoie ca Domnul sa le precizeze totul dîndu-le atîtea detalii? Simplu. Pentru ca ucenicii Lui sa nu dea nicidecum gres în misiunea lor si însasi credinta lor sa sporeasca si sa se întareasca pe masura ce vedeau cum detaliile spuse de Domnul se împlineau. De altfel fiecare din cele patru Evanghelii reprezinta în sine o colectie extrem de densa de întîmplari, învataturi, personaje, dialoguri si fapte. Ce rol urmau sa slujeasca toate aceste patru colectii în cele din urma? Iata ce ne marturiseste chiar unul din evanghelisti, apostolul Ioan, în încheierea operei sale, la capitolul 20 cu verswetul 30 si 31: „Iisus a mai facut înaintea ucenicilor Sai multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Iisus este Christosul Fiul lui Dumnezeu. Si crezînd, sa aveti viata în numele Lui”.
Ca si în Evanghelii, tot asa si în profetie, multimea detaliilor pe masura ce aveau sa-si gaseasca împlinirea în decursul secolelor, ele trebuiau sa trezeasca atentia si sa sporeasca încrederea cititorilor profetiei în temeinicia Cuvîntului rostit de Dumnezeu. Locul la care ne-am oprit în prelegerea trecuta studiul nostru a fost versetul 14, care a descris cu mai bine de 300 de ani mai înainte traiectoria evenimentelor istorice care urmau sa aiba loc în Palestina ca urmare a conflictelor interminabile dintre împaratul de la nord, reprezentînd Siria, si împaratul de la sud, reprezentînd Egiptul. Intre cele doua regate din nord si din sud, se afla ca între ciocan si nicovala, tinutul Palestinei în care traia Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Pe tronul Siriei se afla atunci Antioh cel mare, iar pe tronul Egiptului Ptolomeu al V-lea, primul fiind un om politic ilustru, bun strateg si om calit în lupte, în timp ce cel de al doilea, împaratul Egiptului, era un copilandru. Dar acest fapt nu avea nici o importanta în ceea ce priveste siguranta si statornicia tronului Egiptului, atîta vreme cît în spatele acelui tron sta cineva mai puternic, Roma, care începuse sa se ridice la orizont ca putere mondiala. La anul 200 Î.Hr. Roma, care era aparatorul tronului Egiptului si a lui Ptolomeu al V-lea, a declarat razboi lui Filip al V-lea al Macedoniei care se unise cu Antioh împaratul Siriei la razboi împotriva Egiptului; iar pe Antioh îl obliga sa faca pace cu Egiptul. Versetele care urmeaza, versetele 15-35, sînt în sine o profetie cu privire la cea mai tragica experienta pe care poporul iudeu avea s-o traiasca în perioada de timp dintre anii 586 Î.Hr., cînd a avut loc distrugerea Ierusalimului de catre armatele babiloniene, si anul 70 D.Hr. cînd are loc repetarea distrugerii Ierusalimului de catre Roma. Si în toata aceasta perioada se pare ca cele mai negre pagini de istorie aveau sa fie acelea scrise sub domnia lui Antioh Epifanul. Pentru iudei Seleucia urma sa devina un fel de reeditare moderna a Babilonului antic. Ca si Babilonul de altadata, aceasta împaratie urma sa se poarte cu ura si cu spirit de opresiune fata de supusii ei iudei. Pe vremuri cînd iudeii faceau referinta la Babilon, ei numeau acea împaratie sau pe domnitorul ei, prin expresia „împaratul de la nord”. De aceea si Seleucia care s-a dovedit a calca pe urmele Babilonului antic în purtarea lui fata de Israel, este numit acum în profetie cu acelasi nume „împaratul de la miazanoapte”. Dar un fapt trebuie remarcat chiar acum. Incepînd cu versetul 16 expresia „împaratul de la miazanoapte” este parca înadins ocolita, urmînd ca sa apara din nou de abia în versetul 40 pentru o singura data, unde, ca toti împaratii de la miazanoapte de mai înainte, acest împarat este vazut cum se napusteste ca o furtuna, cu care, calareti si multe corabii, revarsîndu-se ca un rîu si înecînd totul în calea lui. Pe parcursul versetelor, de la versetul 16 la 40, în locul expresiei „împaratul de la miazanoapte”, apare pronumele personal la persoana a treia, acelasi pronume folosit în capitolele 7 si 8, care a facut referinta la Antihrist. Si stiti care este concluzia celor ce de-a lungul secolelor s-au ocupat cu interpretarea acestei profetii? Concluzia lor este ca desi cele cuprinse în aceste versete s-au împlinit cu Siria, noul Babilon din nordul Palestinei, în umbra faptelor acestei împaratii seleucide se proiecta de fapt acel Babilon spiritual la care Noul Testament urma sa faca mereu si mereu referinta ca fiind forta persecutoare a poporului lui Dumnezeu din vremea sfîrsitului. Despre noul împarat de la miazanoapte cuvîntul versetului 16 prezicea urmatoarele: „Va face ce va voi si nimeni nu i se va împotrivi”. Aceste cuvinte profetice devin ca un fel de marca asezata asupra puterii Romei imperiale care preia numele simbolic de „împaratul de la miazanoapte” si al Romei papale despre care în versetul 36 sta scris la fel: „împaratul va face ce va voi; se va înalta, se va slavi mai presus de toti dumnezeii si va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor„. Deci, întorcîndu-ne la versetul 16, acesta ne vorbeste despre noul împarat de la miazanoapte care se profila la orizont în persoana Romei în înclestarea armata cu actualul împarat de la miazanoapte de atunci, adica Siria, care înca nu parasise scena politica. Acest nou împarat de la miazanoapte urma sa înainteze biruitor si sa se opreasca în tara minunata, Palestina, nimicind cu desavîrsire tot ce-i va cadea în cale. In versetele care urmeaza, versetele 17-20, profetia continua sa scrie în avans istoria Siriei. Si aici avem din nou o serie de detalii profetice care au fost anuntate pe vremea lui Daniel si au fost confirmate din plin prin fapte patru secole mai tîrziu. Iata ce sta scris despre Siria, împaratul de la miazanoapte: „Isi va pune de gînd sa ia în stapînire toata împaratia lui”, adica împaratia Egiptului a lui Prolomeu al V-lea împaratul copil, „si facîndu-se ca are gînduri curate cu el îi va da pe fica sa de nevasta cu gînd ca sa-l piarda, dar lucrul acesta nu se va întîmpla si nu-i va izbuti. Apooi îsi va întoarce privirile înspre ostroave si va lua pe multe din ele, dar o capetenie va pune capat rusinii pe care vroia el sa i-o aduca si o va întoarce asupra lui. Apoi se va îndrepta spre cetatuile tarii lui dar se va poticni, va cadea si nu-l va mai gasi. Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasa parte a împaratiei, dar în cîteva zile va fi zdrobit si anume, nu prin mînie nici prin razboi”.
Si acum va invit sa cercetam împreuna faptele Siriei în lumina istoriei. Imparatul sirian Antioh cel Mare dîndu-si seama ca tronul Egiptului, desi ocupat de un copil, este totusi sub protectia Romei, se gîndeste sa foloseasca aceeasi stratagema pe care cu sute de ani mai înainte Ptolomeu Filadelfus o folosise împotriva lui Antioh Teos, împaratul Siriei. Acum se întoarce roata. Imparatul Siriei îsi da în casatorie fica dupa împaratul Egiptului. Personajele sînt diferite, circumstantele istorice sînt diferite, dar intentia este vadit aceeasi. Ceea ce spera Antioh cel Mare era ca prin fica lui Cleopatra, el sa lucreze la distrugerea Egiptului, împaratia de la miazazi. Dar nu va izbuti, spunea profetia. Si asa a si fost. Ajunsa pe tronul Egiptului, Cleopatra face cauza comuna cu sotul ei, cu Egiptul si cu toti vrajmasii tatalui sau. Daca nici aceasta manevra nu a reusit, Antioh cel Mare încearca o alta manevra de slavire a puterii economice si sociale a rivalului de la sud, prin luarea cu forta si mutarea unei mase de locuitori ai insulelor Mediteranei, înlauntrul teritoriilor Greciei. Dar Roma, protectoarea Egiptului, care prin cezarii ei deja intrase în gratiile stricatei împaratese Cleopatra, intra acum din plin în scena si la lupta de la Termopile, anul 191 Î.Hr., se aseaza în mod ferm si drastic împotriva manevrelor expansioniste ale împaratiei Siriei. Iar nu mai tîrziu de un an, în anul 190 Î.Hr. îl opreste definitiv prin lupta de la Magnezia. In ultima parte a versetului 18 avem descrierea acelui comandant roman care pune capat rusinii pe care Siria vroia s-o aduca Egiptului si o întoarce asupra capului Siriei. Siria devine vasala Romei. Versetul 20 ne descrie eforturile Siriei de a face fata pretentiilor Romei. Taxele impuse de Roma aveau sa duca Siria la poticnire, cadere si apoi imposibilitatea de a se mai ridica, exact asa cum anuntase versetul 19. Dupa versetul 20 urmeaza un alt grup de versete cu o noua serie de detalii profetice care aveau si ele sa fie confirmate de istorie. Cuvîntul proorociei divine anunta astfel: |
|
exact asa cum anuntase versetul 19. Dupa versetul 20 urmeaza un alt grup de versete cu o noua serie de detalii profetice care aveau si ele sa fie confirmate de istorie. Cuvîntul proorociei divine anunta astfel: „în locul lui se va ridica un om dispretuit, fara sa aiba putere împarateasca, dar se va ridica deodata si va pune mîna pe împaratie prin uneltire. Ostile se vor revarsa ca un rîu înaintea lui. Dar vor fi nimicite împreuna cu o capetenie a legamîntului. Dupa ce se vor uni cu el, el va întrebuinta o viclenie; va porni si va birui cu putina lume. Va intra pe neasteptate în locurile cele mai roditoare ale tinutului, va face ce nu facusera nici parintii lui nici parintii parintilor lui, va împarti prada, jafurile si bogatiile, va urzi la planuri împotriva cetatuilor si aceasta va tine o vreme”. Aceste versete ne descriu ascensiunea rapida si cu totul neasteptata a lui Antioh Epifanul la tronul Siriei, dupa ce Seleucus, fratele sau, dupa caderea tatalui lor de la tron a domnit timp de 11 ani. Dupa ce obtine din m[na Romei domnia asupra Iudeii, Antioh Epifanul scrie în istoria poporului iudeu cîteva dintre cele mai negre pagini ale existentei sale. Versetele în continuare, 25-27, sînt o descriere a manevrelor viclene ale lui Antioh Epifanul contra împaratului de la miazazi, iar de la versetele 28-35, descrie purtarea haina, nemiloasa a lui Antioh Epifanul cu poporul iudeu, cu sfîntul locas al templului. Aceste trei grupe de versete: 21-24, 25-27 si 28-35 au fost vazute si interpretate înca din vremea post apostolica si apoi de o întreaga pleiada de comentatori ai Evului Mediu si ai Reformatiunii ca fiind o descriere nu numai a lui Antioh Epifanul ci si a Romei. Asa a început si Roma traiectoria ei istorica, ca o natiune mica, neînsemnata, neluata în seama de nimeni, dar care prin diplomatie, viclenie, tratate false si stratageme de tot felul s-a ridicat deasupra tuturor popoarelor ca putere mondiala, a dat lovituri de moarte lui Israel ca natiune, lui Mesia, precum si templului. Antioh Epifanul a fost acel împarat care a asezat în templu cultul idolatru al regatului sau si a suspendat orice servicii religioase iudaice. Pentru fiecare iudeu templul era acum spurcat si pustiu. 200 de ani mai tîrziu flamurile Romei idolatre aveau sa fie arborate în curtile templului si focul avea sa puna definitiv capat tuturor serviciilor religioase de acolo. Antioh Epifanul, împaratul de la miazanoapte devine un fel de prototip al Romei imperiale, noul împarat de la miazanoapte de care va vorbi mai departe profetia. Dar, ca si cum acea ultima pîngarire a templului de catre Roma imperiala, acea urîciune a pustiirii asezate în locul Prea Sfînt, de care vorbise Domnul Iisus nu ar fi fost de ajuns, dupa alte cîteva veacuri cea mai mare parte a bisericii crestine, a templului viu al Domnului Christos, a fost invadata de practici pagîne, de învataturi stricacioase impuse prin puterea de data aceasta a Romei papale. Paralela pe care profetia o face între Antioh Epifanul, Roma imperiala si apoi Roma pagîna, papala, este atît de precisa si categorica încît toti parintii bisericesti ai primelor secole si reformatorii de mai tîrziu au vazut, în aceasta ultima parte a profetiei din Daniel 11, în persoana lui Antioh si a celor doua faze ale Romei personificarea lui Antihrist. Convingerea lor marturisita era ca aceasta putere se va dezvolta în ultimele zile ale istoriei în asa masura încît întreg pamîntul va stapînit de Antihrist si nimic nu va putea pune capat stapînirii sale sîngeroase decît ziua cea mare a lui Dumnezeu, ziua revenirii Domnului Iisus Christos. Barnaba, în cea de a 15-a epistola a sa, avea sa scrie despre vremea omului faradelegii pe care Fiul lui Dumnezeu îl va nimici atunci cînd va veni sa judece pe cei nedrepti. Si Irineu exprima ca punct al credintei crestine convingerea ca Antihrist pe care diavolul îl va înzestra cu toata puterea sa va veni nu ca un împarat neprihanit si legitim, supus al lui Dumnezeu, ci ca un conducator nesfînt, necinstit si nelegiuit, ca un apostat si criminal, ca un tîlhar concentrînd în persoana sa toata apostazia Satanei staruind sa afirme despre sine ca fiind Dumnezeu. Ridicîndu-se astfel deasupra oricarui idol întruchipînd toate falsitatile tuturor idolilor, înaltîndu-se pe sine mai presus de tot ce este Dumnezeu si în mod despotic asezîndu-se în templul lui Dumnezeu. Dar, acesta va fi în final nimicit de venirea Domnului Christos. Tot astfel a vorbit si Origene, Lactantius. Marele Augustin avea sa spuna mai tîrziu astfel: „Acela care citeste aceasta profetie, chiar daca ar fi pe jumatate adormit nu s-ar putea sa nu vada ca împaratia lui Antihrist va asalta în mod fioros, dar numai pentru o scurta vreme, biserica, înaintea ca ultima judecata a lui Dumnezeu sa instaureze vesnica domnie a celor sfinti”. Nu mai tîrziu de 350 de ani dupa ce Ieronim de Praga a scris astfel: „Poporul nostru, crestinii zilelor noastre considera ca toate lucrurile scrise despre Antihrist se vor împlini în timpul din urma”, un alt barbat de seama al lui Dumnezeu, Luther, avea sa scrie astfel: „Aceasta profetie se aplica în întregime asa cum toti comentatorii sîn de acord în mod anonim, lui Antihrist care, în ceea ce priveste persoana fizica poate sa fie oricine altcineva, dar în ce priveste spiritul nu este decît papalitatea care oprima din punct de vedere corporal si distruge si persecuta biserica Domnului”. Cliford, un interpretator al profetiei care a urmat epocii lui Luther, avea sa lase scrise despre acelasi pasaj din ultima parte a capitolului 11 din Daniel urmatoarele: „Ceea ce se spune aici despre împaratul de la miazanoapte întrece cu mult si în toate dimensiunile masura lui Antioh. Ca despre acest tiran seleucid si vrajmas al poporului iudeu este vorba în primul rînd în acest pasaj profetic, se poate vedea de la prima citire, însa legatura dintre Antioh si împaratul de la miazanoapte care urmeaza dupa el si care nu e altul decît puterea Romei imperiale pagîne si a Romei papale, nu poate sa scape unei lecturi mai atente. Asa cum între Cir, robul lui Dumnezeu si Domnul Iisus, Robul Domnului, se face o paralela în profetia lui Isaia, si asa cum Domnul Iisus face o paralela între distrugerea Ierusalimului de catre romani si acele evenimente ale sfîrsitului lumii, tot asa aici este o vadita paralela între Antioh Epifanul si Antihrist. Iata cum din aproape în aproape îngerul Gabriel a descris profetului Daniel evenimentele de pe arena lumii de la epoca împaratiei persane pîna la epoca Romei si epoca finala a istoriei. Ce este demn de remarcat este faptul ca atît în epoca domniei lui Antioh Epifanul cît si în epocile de mai tîrziu ale Romei si ale sfîrsitului cînd Antihrist se va arata în toata puterea nelegiuirii, Dumnezeu nu a dus niciodata lipsa de martori adevarati si credinciosi. Versetul 32 si 33 ne spun astfel: „Dar aceia din popor care vor cunoaste pe Dumnezeul lor vor ramînea tari si vor face mari ispravi. Inteleptii poporului vor învata pe multi. Unii vor cadea, pentru o vreme, loviti de sabie si de flacara, de robie si de jaf. Curînd se va ridica din nou Antihrist”. In Apocalips 13 este prezentat sub forma unei fiare care va urla, care va încremeni întreg pamîntul, va pune în cumpana mintile si inimile tuturor încît toti se vor întreba: „Cine se poate asemana cu fiara si cine se poate lupta cu ea?”  Atunci, în acele zile care nu sînt deloc departe de noi Dumnezeu va avea martori credinciosi care, coste oricît ar costa, vor alege sa stea de partea lui Dumnezeu în ascultare deplina de legea Sa si vor face pentru Dumnezeu si cauza adevarului Sau cu adevarat „mari ispravi”. Oare vom face si noi parte din acesti martori ai lui Dumnezeu din ultimele zile? Sa ne pregatim iubiti cititori pentru acele timpuri. Sa trecem mai întîi în tabara poporului lui Dumnezeu, în tabara celor cu adevarat credinciosi cauzei Sale. Si zi de zi, prin trairea voiei divine sa ne întarim si sa sporim credinta si bunavointa noastra de a lupta de partea adevarului. Si la aceasta sa ne ajute Domnul pe noi toti. Sa fim ai lui azi. Iar mîine, sa fim oamenii pe care El sa conteze si cu siguranta ca atunci cînd Domnul va veni El ne va lua împreuna cu toti cei mîntuiti în vesnica Sa împaratie. Aceasta este dorinta mea pentru mine si pentru dumneavoastra toti. Dumnezeu sa asculte si sa împlineasca prin harul si puterea Sa si aceasta dorinta a noastra în numele marelui nostru Domn si Mîntuitor Iisus Christos. Amin!
|
|