Cine este cornul cel mic?

      Avem privilegiul sa facem înca un pas înainte în întelegerea marilor teme ale mîntuirii si ale planurilor divine cu aceasta lume, asa cum ne-au fost dezvaluite în cartea profetica a lui Daniel. In studiile noastre din aceasta carte am ajuns la capitolul 8 care, pe buna dreptate, a fost numit cheia întelegerii întregii carti. In capitolul 8 din care deja am aflat cîteva lucruri importante în prelegerea trecuta, ni se prezinta o viziune care are de a face atît cu timpul acela cît si cu timpurile noastre. In linii mari aceasta viziune respecta linia visului lui Nebucadnetar descris în capitolul 2 si al primei viziuni a lui Daniel cuprinsa în capitolul 7, adica linia succesiunii marilor imperii mondiale, însa prin detaliile pe care le aduce în plus viziunea din capitolul 8 conduce toate lucrurile spre adevaratul punct de convergenta al istoriei planului de mîntuire si anume Iisus Christos cu jertfa Sa ispasitoare de pe Golgota si cu lucrarea Sa mijlocitoare din Sanctuarul ceresc. In capitolul 8, dupa cum am vazut, ni se prezinta 2 animale domestice în plina lupta – un berbece si un tap. La un moment dat, ne spune profetia, „tapul s-a aruncat încruntat asupra berbecului, l-a izbit, i-a frînt amîndoua coarnele, l-a trîntit la pamînt, l-a calcat în picioare si nimeni n-a scapat pe berbece din mîna lui. Tapul însa, ne spune în continuare versetul 8, a ajuns puternic de tot, i s-a frînt cornul cel mare. In locul lui au crescut patru coarne mari în cele patru vînturi ale cerurilor. Dintr-unul din ele a crescut un corn mic care s-a marit nespus de mult spre miazazi, spre rasarit si spre tara cea minunata. S-a înaltat pîna la ostirea cerurilor, a doborît la pamînt o parte din ostirea aceasta si din stele si le-a calcat în picioare. S-a înaltat pîna la capetenia ostirii, i-a smuls jertfa necurmata si i-a surpat locul locasului sau celui sfînt. Oastea a fost pedepsita din pricina pacatului savîrsit împotriva jertfei necurmate. Cornul a aruncat adevarul la pamînt si a izbutit în ce a început”.
      Sa ne oprim aici si sa cautam sa vedem care este întelesul celor citite. De data aceasta, spre deosebire de celelalte descoperiri profetice dinaintea acestei viziuni, nu mai trebuie sa ne luam timp si sa reconstituim întregul adevar din fragmente, pentru ca sa tragem în final o concluzie cît se poate de dreapta. De data aceasta trebuie doar sa citim mai departe în acelasi capitol interpretarea pe care îngerul Gabriel a adus-o lui Daniel care cauta sa înteleaga ce-i fusese descoperit prin acea viziune. Explicatia îngerului Gabriel pare foarte clara si cu totul rezonabila. El spune la versetul 20: „Berbecele pe care l-ai vazut cu cele doua coarne sînt împaratii mezilor si persilor. Tapul însa, este împaratia Greciei si cornul ccel mare dintre ochii lui este cel dintîi împarat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frînt sînt patru împaratii care se vor ridica din neamul acesta dar care nu vor avea atîta putere. La sfîrsitul stapînirii lor, cînd pacatosii vor fi umplut masura nelegiuirilor, se va ridica un împarat fara rusine si viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însusi. El va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici si chiar pe poporul sfintiilor. Din pricina propasirii lui si izbîndirii vicleniilor lui, inima i se va îngîmfa. Va pierde pe multi oameni care traiau linistiti si se va ridica împotriva Domnului Domnilor, dar va fi zdrobit fara ajutorul vreunei mîini omenesti”.
      Deci stam din nou fata în fata cu istoria marilor imperii mondiale: Medo-Persia, Grecia, Roma, lista din care am observat ca lipseste Babilonia. In prezentarea precedenta am aratat care este cel mai plauzibil motiv al acestei lipse.
      Berbecele medo-persan deci, a cazut înfrînt datorita loviturilor puternice primite din partea tapului greco-macedonean, care avea în frunte un corn mare, o reprezentare a primului împarat al acestui imperiu, Alexandru cel Mare. Dar cînd tapul a ajuns foarte puternic, puternic de tot, i s-a frînt cornul cel mare. In locul acestui corn mare vedem cum s-au ridicat alte patru coarne mari. Se spune ca pe patul de moarte fiind, Alexandru cel Mare a fost întrebat de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui cui se gîndeste sa-i lase împaratia. Raspunsul lui Alexandru a fost: „Celui mai tare”. Si asa a si fost. Dupa moartea sa imperiul a fost transformat într-un imens cîmp de bataie pe care cei mai puternici s-au luptat între ei pîna cînd întregul imperiu s-a farîmitat, armatele s-au risipit, iar cetatile lui importante de odinioara au început sa cada în paragina. Asa cum am aratat si în alte prelegeri cînd ne-am ocupat de viziunea descrisa în capitolul 7, patru dintre cei mai puternici generali de altadata ai lui Alexandru cel Mare au împartit imperiul: Lisimac, unul din cei patru, a ocupat partea de nord a imperiului incluzînd Capadocia, Tracia si partea nordica a Asiei Mici; Ptolomeu a pus stapînire pe partea de sud a imperiului constînd din Cipru, Palestina si Egipt; alt general, Casandru, a pus stapînire epe Macedonia si Grecia; în timp ce Seleuc, al patrulea general a pus stapînire pe Babilonia, Persia si Siria. Acestea sînt deci, cele patru coarne mari despre care spunea profetia ca au crescut în locul cornului celui mare al tapului.
       Dar, sa vedem acum cine este cornul cel mic despre care aflam în versetele 9 si 10 ca s-a ridicat dintr-unul din cele patru coarne, ca s-a marit nespus de mult spre miazazi, spre rasarit si spre tara cea minunata, si s-a înaltat pîna la ostirea cerurilor. Cine este acel corn mic despre care se mai adauga în versetul 25: „se va ridica împotriva Domnului Domnilor”? Foarte multi comentatori de ieri si de azi, au vazut si continua sa vada în imaginea acelui corn mic o descriere a lui Antioh Epifanul, cel de al optulea împarat din dinastia împaratilor Seleucizi. Dar, de ce tocmai acest împarat, este întrebarea. Pentru ca în aceasta viziune, spun acesti comentatori, se fac niste referiri foarte clare cu privire la activitatea antireligioasa, antiiudaica a acelui corn mic, activitate împotriva capeteniei ostirii, împotriva jertfei necurmate, împotriva locasului cel sfînt si împotriva adevarului. Citim aceste detalii privind faptele cornului mic, întrebarea pe care si-au pus-o apoi comentatorii a fost: „Care împarat dintre toti împaratii care au urmat lui Alexandru Macedon ar fi putut împlini aceste caracteristici si fapte?” Si mergînd din aproape în aproape s-a ajuns la Antioh Epifanul. In unele privinte interpretarea aceasta contine ceva adevar. Acest împarat, ce-i drept, s-a ridicat dintr-unul din cele patru regate în care a fost împartit Imperiul Greco-Macedonean si chiar spre sfîrsitul acelui imperiu care se apropiase deja de clipa cînd mîna de fier a Romei cauta sa puna stapînire pe el. Apoi evolutia lui Antioh pe arena lumii este de la nesemnificativ pîna la puternic. Mai departe, directiile în care s-au îndreptat campaniile sale militare, cu tot prapadul care le-a urmat, par sa respecte si ele directiile indicate de profetie. Apoi, despre el se stie ca a pus mîna pe împaratie prin minciuna si viclenie aruncînd adevarul la pamînt; deci, înca un amanunt profetic împlinit, dar mai ales purtarea sa fata de natiunea lui Israel ramîne cea mai puternica dovada ca el, Antioh Epifanul ar fi cornul cel mic. El a chinuit pe Israel, a pîngarit templul si s-a ridicat pîna si împotriva lui Dumnezeu, Domnul Domnilor. Din scrierile istoricianului iudeu Iosif Flavius, cît si din cartile apocrife ale Bibliei, cartile Macabeilor, aflam pe larg de faptele abomidabile ale acestui împarat. El a facut tot ce i-a stat în putere ca sa impuna cu forta cultul pagîn al lui jupiter, identificîndu-se apoi pe sine cu un zeu si încercînd astfel sa-si stabileasca un cult personal de închinare. Cu un zel neobosit si cu încapatînare, el a cautat sa extermine orice alt fel de închinare si în special închinarea înaintea lui Iahve la Ierusalim. Si ca o proba a culmii acestei lupte împotriva poporului iudeu, împotriva templului, a jertfelor de acolo si împotriva lui Dumnezeu, aproape niciunul din comentatori nu uita sa mentioneze si aceasta proba de netagaduit: Antioh Epifanul a intrat în templul din Ierusalim si l-a spurcat, aducînd ca jertfa un porc, stropind cu sîngele acestuia de jur împrejur, peretii templului. Daca în aceste detalii lucrurile se potrivesc într-o oarecare masura, totusi, la o analiza mai atenta, Antioh Epifanul este pe nedrept privit si condamnat ca fiind cornul cel mic. Va invit sa ne oprim putin pentru a nota cîteva fapte importante care comentatorilor de ieri sau de azi în mod sigur ca le-au scapat din vedere atunci cînd s-au gîndit sa interpreteze cornul cel mic din viziunea lui Daniel, în primul rînd viziunea prezinta o succesiune de împaratii într-o considerabila ascensiune în putere. Despre berbecul care reprezinta Medo-Persia, sta scris ca era puternic. Despre tapul care reprezinta Grecia, sta scris ca devenise foarte puternic. Insa despre acea putere împarateasca simbolizata prin cornul cel mic se spune ca devenise nespus de puternica. Acum sa ne gîndim: se poate aseza aceasta afirmatie despre puterea cornului cel mic în dreptul lui Antioh Epifanul care nu s-a ridicat nici macar la însemnatatea si puterea lui Cirus sau a lui Alexabdru Macedon? Ce-i drept, despre Antioh se poate spune orice, numai ca a fost nespus de puternic, aceasta nu se poate spune niciodata. Aceasta ma face sa