Idolul din visul regal este o replică cerească la visul tuturor cuceritorilor. Idolul despoților antici, al cezarilor, al papilor și al tuturor odioșilor antici sau moderni este întemeierea unui imperiu universal, bine condus ( adică totalitarist !) în care să se reflecte binefacerile ideologiei lor și, desigur, să le eternizeze pomenirea. Nebucadnețar este primul împărat al „neamurilor” care a cucerit Ierusalimul. Odată cu el începe „vremea neamurilor” (Ez.30:3,10,Ier 27:5-8, Lc 21:24). „Coroana luată de la Israel a fost transmisă, în mod succesiv, împărăției Babilonului, Medo-Persiei, Greco-Macedoniei și Romei. Dinastia lui David a fost doborâtă și n-a mai fost restaurată după exil. Iisus, care avea dreptul la coroană, a amânat primirea ei.
 Observați legătura organică dintre imperiile istorice ale lumii. Mai multe, succesive, dar formând un tot cu chip omenesc, construit de mintea și mâinile omului („made in Babylon”), un idol cumplit care cere închinarea tuturor, cu fața sclipitoare și cu temelii de nisip… Este evidentă valoarea descrescătoare a metalelor componente. De la cap la picioare, de la aur la tinichea și la hârb, valoarea acestor imperii succesive, în fața cerului, este descrescătoare. Civilizațiile nu progresează în valorile esențiale apreciate de Dumnezeu. Crește, în schimb, duritatea de la aur la fier.
Capul de aur simbolizează Imperiul Babilonian (Caldeean) cunoscut in istorie sub numele de Regatul Noului Babilon, întemeiat de Nabucodonosor II. A durat circa 70 de ani (605-539 i.e.n.).
Pieptul și brațele de argint simbolizează Imperiul Medo-Persan, puterea unită a mezilor și a perșilor sub Cyrus cel Mare și urmașii lui. A durat între anii 539-333 i.e.n.
Mijlocul de bronz simbolizează Imperiul Greco-Macedonian (Imperiul lui Alexandru urmat de statele elenistice). A durat între anii 333-168~31 i.e.n.
Gambele de fier simboilizează Imperiul Roman (pagân), imperiul cezarilor până la Constantin cel Mare (313 e.n.).
Majoritatea comentatorilor antici, medievali și moderni sunt de acord cu această identitate simbolică a celor patru elemente de mai sus. Acest standard îl aflăm mai întâi la Hipolit de Roma (220), un presbiter sau episcop care a fost teolog și scriitor, lider al partidei rigoriste.
Picioarele (labele și degetele) de lut amestecat cu fier reprezintă Imperiul Creștin și statele moștenitoare, din timpul lui Constantin cel Mare și până la sfârșitul lumii. Constantin a fost primul cezar care a avut ideea de a contopi în furnalul politicii lumești cele două elemente: puterea de fier a statului roman și fragilitatea de lut a Bisericii care cocheta cu păgânismul și cu ideea convertirii lumii prin dominație politică. Pământul, ca element, este cel mai modest dar și cel mai util dintre toate elementele de mai sus. Din el iese pâinea cea de toate zilele și din el provine aurul, argintul, arama, fierul și pietrele prețioase. Dar ideea de a-l turna în furnal alături de fier pentru a scoate un aliaj nemaipomenit în speranța de a întări statul care era în declin, a fost o nerozie imaginată de Constantin, o acțiune care a subminat statul și a deturnat destinul spiritual al Bisericii.
Cele zece degete = „impărați” (v.42 a si 44 a). Divizare externă și pluralitate. Odată cu invaziile barbare care au creat state noi (creștine) pe teritoriul imperiului, unitatea pentru care luptaseră cezarii s-a dus pentru totdeauna. Odată cu victoria ortodoxiei în statul  roman, după moartea împăratului Teodosiu, hoardele barbare sunt dezlănțuite, granițele sunt trecute fără opoziție eficientă și apar noi state romano-barbare, mai întâi în Apus, apoi în Răsărit, creîndu-se o lume creștină europeană și transeuropeană, divizată, în ciuda eforturilor delor doua Rome de a menține unitatea. Evident, puterile care s-au succedat imperiului creștinat au fost mai mult de zece, de aceea, numărul zece trebuie luat ca simbol al pluralității, al divizării și nu ca o realitate istorică precisă. În plus, creștinătatea modernă cuprinde mai mult decât Europa. Regatele europene și-au făcut colonii peste oceane, dând naștere altor state creștine care au același drept de succesiune „spirituală” ca și cele formate în interiorul limes-urilor romane.
Lutul (în textul original, lut ars  – hasaf) combinat cu fierul reprezintă o divizare internă în cadrul statului roman, o dualitate politică, înainte de divizarea externă cauzată de învadatorii Germaniei. Invadatorii ( în mare parte creștinați și ei așezati pe teritoriul imperiului cu acordul Romei), au creat state romano-germanice în care populațiile s-au amestecat definitiv și în care s-a instaurat aceeași dualitate politico-religioasă: statul civil, romano-barbar, care voia să țină totul sub control, inclusiv biserica, și Biserica Creștină care voia să-și supună totul, chiar și ascultarea guvernelor pamântești. Istoria medievală a creștinității este o demonstrație perfectă a faptului că această prostituare a Bisericii cu împărații pământului nu este o combinație benefică, ci o situație divizivă. Prin Revoluția Americană și prin cea Franceză, cele doua elemente au început să se separe din nou, în tot mai multe state creștine, dar în generația noastră, ideea separării pierde iarăși teren. Ca să se implinescă profeția.
Interpretarea că lutul amestecat cu fierul reprezinta amestecul Bisericii cu Statul, se întâlnește pentru prima dată la John Wycleff în sec.XIV. În America Benjamin Gale, primul comentator al cărții lui Daniel (1788) și David Austin, un alt mare interpret (1794) au avut aceeași explicație. În Anglia, vederea aceasta a fost susținută de teologul anglican Thomas Scott pe la 1805. Pe continent, aceeași explicație a găsit teologul reformat elvețian Louis Gaussen prin 1837.
Piatra dislocată din munte simbolizează, în mod evident pe Domnul Christos ca Împărat venit de sus. Deși Augustin și alții au aplicat profeția la prima venire a lui Iisus ( pentru ca creșterea ei să reprezinte creșterea Bisericii Creștine universale cu centrul la Roma și pentru că se poate jongla cu acest joc de cuvinte: Piatra și Petru, potrivit exegezei catolice la Mat.16:18), istoria și Biblia nu confirmă această interpretare. La prima venire, Iisus a refuzat coroana și nu a permis urmașilor lui să guverneze lumea. În timp ce Piatra lovește idolul la picioarele de fier și de lut, îl sfărâmă și-l spulberă, indicând nimicirea tuturor puterilor pământești, Iisus a declarat că împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Biserica nu a desființat guvernele lumești ci, prin flirt și diplomație, prin favoruri imperiale, a devenit un stat în stat. Ea este reprezentată foarte bine de lut, și nu de piatra venită de sus.
Această Piatră este Stânca lui Israel, este Piatra pe care au lepădat-o zidarii lumii, zidarii imperiilor, preferând materiale mai nobile. Dar Dumnezeu a așezat-o drept temelie și cheie de boltă a împărăției Lui. Deși pare inferioară metalelor lumii, ea este Sursa tuturor metalelor. ba încă ea este Piatra Vie și Prețioasă ( 1 Petru 2:4).
Când Iisus va primi împărația, în ceruri, înainte de a reveni pe pământ, „piatra s-a dislocat din munte” și nu se mai poate face nimic pentru a impiedica impactul ei. Idolul este prea țeapăn, prea mândru pentru a se pleca în fața Tâmplarului din Nazaret. Dar Iisus a declarat ceva ce privește pe oricine are chip omenesc: „Cine va cădea pe piatra aceasta, se va zdrobi de ea, dar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Luca 20:17-18). Pentru statele de aur, de fier și lut ale lumii, profeția nu prevede nici o mântuire. Dar individului, pentru că acesta este, de regulă, călcat în picioare, Dumnezeu îi oferă șansa de a participa la împărăția veșnică a Pietrei, de a sta pe muntele Domnului. |
|
