 Înainte de a studia capitolul 8 ( pe care-l vom pune în paralel, mai târziu , cu profeția din cap.10-12), fixăm pe scurt datele spectaculoasei profeții mesianice din cap.9.
70 de săptămâni = 490 ani, potrivit principiului „zi-an”. Numărul 70×7 este o aluzie la legea ceremonială a jubileului care, după 7×7 ani aducea un an de eliberare și reîmproprietăriri gratuite (Lev.25:3-4.8-9, Luca 4:16-021). Aici este vorba de un jubileu de zece ori mai mare. La începutul capitolului au fost amintiți cei 70 de ani de exil. Aici însă este văzut un exil de șapte ori mai lung și mai dureros, o captivitate a păcatului și neputinței până la venirea Mântuitorului făgăduit. Perioada de 490 ani a fost alocată poporului ales până la venirea lui Messia. Evenimentele descrise aici ca marcând âncheierea acestei perioade, evenimente ce țin de ultima săptămână din cele 70 sunt, în principiu, desființarea legală a păcatului odată cu atingerea culmii păcatului, odată cu ispășirea păcatului și cu oferirea dreptății veșnice. Deși sunt mulți interpreți care socotesc că Unsul din v.24 ar fi un alt personaj decât Messia, nu vedem cine ar fi putut implini cele profetizate în v.24 decât Christos.
Iisus și apostolii au recunoscut în această profeție timpul apariției lui Messia (Mc.1:15). Iosif Flaviu, a cărui referire la Iisus din Nazaret este controversată, recunoștea, totuși, că perioada celor 70 de săptămâni se încheie în primul secol al erei noastre (Ant.X.276 și Războiul.. VI,312-313). Vechii scriitori creștini au aplicat la Iisus Christos această cronologie profetică, deși nu toți au calculat la fel timpul. Printre vechii comentatori răsăriteni care au identificat aici timpul apariției Mantuitorului a fost și Teodoret de Antiohia, un discipol al lui Ioan Gură de Aur. Dintre teologii ortodoxi moderni, amintim pe Lopuhin, autorul Istoriei Biblice, tradusă în românește.
Potrivit versetului 24, venirea lui Messia avea să fie și o confirmare a tuturor profețiilor și, totodată o consacrare, o inaugurare a unui alt Sanctuar decât cel ce a funcționat până atunci. Expresia ebraică  – vălimșoah kodeș kodașim – până la ungerea celor prea sfinte”, se referă la inaugurarea unui sistem de mijlocire prin jertfa (Sanctuar, preoție, ritual) și nu doar la o persoană. Aceeași exprimare se află în Exod. 30:25-30 unde este vorba de „ungerea” unor lucruri ( Sanctuarul, obiectele lui, preoții) ca să fie „prea sfinte”. Este vorba despre inaugurarea și consacrarea unui întreg sistem. Sistemul vechiului legământ a fost consacrat prin ungere o singură dată, pe timpul lui Moise. Templul lui Solomon și al doilea templu n-au fost consacrate prin ungere ( deoarece ele continuau același sistem) ci numai printr-un ceremonial de sânge. Ungerea amintită aici nu poate fi decât inaugurarea și consacrarea Sanctuarului ceresc despre care vobește Epistola către Evrei și Apoc. 11:19. În Daniel 9, un templu este refăcut și apoi distrus în urma respingerii lui Messia ( v.17.26), dar în același timp se inaugurează un alt Templu, o altă preoție. Acestea nu pot fi la fel ca și cele pământești, deoarece ungerea aceasta reprezintă inaugurarea unui nou sistem.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Aici profeția indică punctul de pornire al celor 70 de septenale (7+62+1). Decretul de rezidire a Ierusalimului ar fi trebuit să fie dat de Cyrus (Isaia 44:28) dar Cyrus n-a îndrăznit să ofere nimic mai mult decât repatrierea iudeilor și rezidirea Templului. Darius n-a facut decât să confirme decretul lui Cyrus care „după legea mezilor și a perșilor nu se putea schimba” (vezi Ezra cap.1 si 6). Guvernul persan a eliberat pe iudei din prizonierat și le-a permis restaurarea religioasă completă, cu condiția supunerii față de imperiu în problemele de stat. Monarhii persani nu îndrăzneau să ofere și restaurarea cetăților, care implică o restaurare politică, natională, o recâștigare a independenței. Totuși, ceea ce nu s-a realizat prin puternicii monarhi de talia lui Cyrus, Darius și alții, a trebuit să se realizeze printr-un împărat mult mai slab și mai nestatornic: Artaxerxe I.
Cartea lui Ezra arată că primii ani ai lui Artaxerxe, înainte de venirea guvernatorului Neemia, iudeii se apucaseră de rezidirea Ierusalimului, ceea ce a trezit o puternică reacție adversă din partea guvernatorilor păgâni ai provinciei (Ezra 4:7-16). Ca urmare împăratul a ordonat oprirea temporară a lucrărilor, dar dușmanii evreilor au interpretat aceasta ca o permisiune de a distruge; au venit și au distrus zidurile și portile, dar după ce i-au oprit cu forța pe constructori i autorizează pe guvernatorul Neemia să continue lucrările de reconstrucție (Neemia cap.2). Întrebarea este, pe ce temei legal se apucaseră iudeii să rezidească Ierusalimul înainte de guvernarea lui Neemia? Este exclusă posibilitatea ca ei sa fi pornit la lucru fără autorizație imperială scrisă, din mai multe motive: a) relatările lui Ezra și Neemia arată că ei aveau motive să se teamă de a rezidi chiar atunci când erau în legalitate; b) împăratul nu a condamnat lucrarea lor ci i-a oprit temporar de la lucru ( dacă el nu le-ar fi dat deja o autorizație, acum ar fi fost obligat de situație să-i condamne la moarte pentru rebeliune și să le interzică pentru totdeauna reconstrucția, potrivit legilor persane).
 Singura autorizație de reconstrucție poate fi găsită într-un decret anterior dat de Artaxerxe in anul al 7-lea al domniei lui (457 i.e.n: vezi Ezra cap.7). Deși acel decret nu pomenește în literă de rezidirea Ierusalimului, libertățile largi acordate prin el implicau și reconstrucția cetăților. Potrivit textului orginal aramaic al decretului, Ezra trebuia „să cerceteze Iudeea și Ierusalimul” (Ezra 7:14), expresie care înseamnă a căuta binele Iudeei și Ierusalimului. Cu mijloacele financiare rămase, Ezra și iudeii aveau libertatea de a face ce vor crede de cuviință, potrivit cu voia Dumnezeului lor (Ezra 7:19). Ezra era împuternicit să conducă o restaurare civilă de mari proporții care includea instituirea unui sistem judiciar și a unui sistem de învățământ religios ( Ezra 7:25-26). În plus, referitor la acest decret, Ezra scrie plin de recunoștință și entuziasm că a văzut „mâna cea bună a Dumnezeului” lui și că Dumnezeu a mișcat inima lui Artaxerxe, încât acesta i-a dat tot ce ceruse ( Ezra 7:6.9.27-28). Și ce altceva putea să mai ceară Ezra, dacă singura nevoie era restaurarea civilă ?
Se poate că Ezra și împăratul au convenit să nu se consemneze în mod expres în document libertatea reconstrucției Ierusalimului, deoarece guvernul persan era deja confruntat cu niște revolte în provinciile învecinate cu Palestina și, oricâtă încredere ar fi avut în loialitatea lui Ezra și a iudeilor, o astfel de libertate ar fi scandalizat pe oamenii de încredere ai împăratului și ar fi creat precedente care să favorizeze pe rebeli. Dar este posibilă și o altă explicație: după cum decretul lui Cyrus este redat în două versiuni ( Ezra 1:2-4 și Ezra 6:2-5) – destul de diferite, deși unitare în esență – se poate că și decretul din Ezra 7 să fi fost redactat în două sau mai multe versiuni, potrivit cu împrejurările și necesitățile practice. Oricare ar fi explicația, este clar că reconstrucția Ierusalimului a început pe temeiul decretului din anul 457 î.e.n., cu mulți ani înainte de autorizația dată lui Neemia în anul 444 î.e.n. În Micul dicționar al lumii antice ( Ed. Albatros, Buc. 1986, sub titlul Ierusalim), Horia Matei recunoaște că orașul a fost înconjurat cu noi ziduri, „către 450 î.e.n.” ceea ce pare să fie între anii 460 și 450, destul de aproape de datarea nostră.
Ezra oferă chiar amănunte ale datării în cap. 7, încât se poate stabili astfel că decretul lui Artaxerxe a fost dat la 27 martie și caravana a sosit la Ierusalim pe la 23 iulie. Dar decretul nu putea fi publicat decât cu ocazia sărbătorilor din octombrie când iudeii din țară erau datori să vină la Ierusalim. Data precisă a publicării decretului este octombrie 457 î.e.n.
7 săptămâni = 49 ani, o perioadă jubiliară ( cf.Lev.25:8-10 etc). Nu este nevoie de a găsi un eveniment istoric corespunzător sfârșitului acestor „7 săptămâni”. Perioada este importantă în sine și fiecare an jubiliar avea importanță istorică. Menționarea acestei perioade subliniază că totalul de 70 de săptămâni trebuie înțeles ca un fel de jubileu al jubileelor și totodată că odată cu anul 457 î.e.n. începe cu adevărat restaurarea civilă a națiunii iudaice. Cercetările făcute de învățați în ultimii ani, care au descoperit anumiți ani jubiliari istorici din perioada intertestamentală sau de la începuturile erei creștine, confirmă o corespondență spectaculoasă între aceste jubilee istorice și datele profetico-istorice ale profeției din Daniel 9. Acest amanunt este de o importanță considerabilă în formarea interpretării acestei profeții.
Fundamentaliștii de astazi ( dintre creștini după evanghelie, baptiști și alții), aplică această profeție într-un sens dispensaționalist, rupând în mod straniu continuitatea celor 70 de săptămâni. Ei consideră că primele 7 și 62 de săptămâni sunt o continuitate până la Iisus Christos, în schimb ultima săptămână ar reprezenta două perioade de 1260 de zile ( trei ani și jumătate) de persecuții ale lui Antichrist în timpul strâmtorării viitoare care va fi o persecuție antievreiască. Domnul care va veni, din v.26-27, ar reprezenta pe Antichrist care va face un legământ cu mulți apostați, va desființa jertfele de la templu ( care, între timp, va fi fost rezidit !), și va impune inchinarea la propria statuie. Astfel se fac mai multe greșeli exegetice: se aplică v.27 la Antichrist, deși el este paralel cu cele anterioare, având același Personaj Mesianic în centru; apoi, se creează o prăpastie, o discontinuitate între cele 69 de săptămâni și săptămâna a 70-a, ceea ce este absurd. Teologul baptist J. Barton Payne , în cunoscuta sa Encyclopedia of biblical Prophecy ( p.388-389), arată că aceste 70 de săptămâni sunt o unitate care s-a împlinit prin Iisus. Aceeași poziție este susținută de Halley în Manualul Biblic care a fost tradus in românește de Doru Motz.
Primul jubileu din cele zece, între anii 457-408 a fost ultima perioadă a prezenței unor profeți printre iudei, în care timp s-au făcut ultimele reforme spirituale și s-a încheiat canonul biblic. Ultimele detalii istorice din Cronici, Ezra sau Maleahi ne duc până pe la anii 410 î.e.n.
„7 săptămâni și 62 de săptămâni”. Observați punctuația corectă în Biblia sinodală (ordodoxă) și în versiunea Cornilescu revizuită (GBV), deoarece aici nu sunt intenționați 49 de ani de la Artaxerxe până la Messia, ci 49 + 434, adică un jubileu și încă 62 de ani sabatici. Aceste 7+62 = 69 săptămâni de ani, deci 69×7=483 ani care încep cu decretul lui Artaxerxe (457 î.e.n) trebuie să ducă până la Messia Conducătorul. Este de remarcat faptul că aici nu se prevede data nașterii lui Messia, ci data apariției lui publice, în calitate de Conducător. La iudei, o persoană trebuia să aiba vârsta de 30 de ani pentru a ocupa o funcție publică importantă și Luca relatează că Iisus din Nazaret avea aproximativ 30 de ani la data botezului Său, adică atunci când Și-a început activitatea publică (Luca 3:21-23). Messia înseamnă Unsul Domnului ( Regele, Preotul sau Profetul) și Iisus a fost confirmat în această calitate cu ocazia botezului (Fapte 10:38). Nu întâmplător, după această dată, Iisus a început să predice: „S-a împlinit vremea! Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie !” (Marcu 1:15, vezi și trimiterea la Dan.8 !).
În ce an istoric a avut loc botezul lui Iisus ? Luca precizează ca Ioan Botezătorul a început să boteze în anul al 15-lea al cezarului Tiberius (Luca 3:1-2) și descrie botezul lui Iisus ca având loc cu această ocazie. După calculul roman folosit de istorici, anul al 15-lea al lui Tiberius ar fi anul 29 al erei noastre, nu chiar atât de exact cum cere profeția. Dar dacă ținem seama de faptul că Luca a folosit sursele palestiniene pentru a-și data evenimentele, atunci trebuie să calculăm după obiceiul local din acea perioadă și anume: a) după metoda antedatării, care cere calcularea timpului de la urcarea pe tron până la anul nou calendaristic ca fiind un an întreg de domnie și b). după anul calendaristic iudaic care începe toamna. Tiberius s-a urcat pe tron la 19 august în anul 14 e.n. Perioada din august până în octombrie este socotită, după acest sistem, ca primul an de domnie. De la data anului nou ( 1 Tisrei ) din octombrie anul 14 și până la data anului nou ( 1 Tisrei) din octombrie anul 27 e.n. avem încă 13 ani. Dacă botezul lui Iisus a avut loc dupa 1 Tisrei, deci după anul nou în octombrie anul 27 e.n., acest eveniment este, după calculul palestinean, în anul al 15-lea al lui Tiberiu. Datarea este semnificativă și pentru faptul ca Iisus, care era galilean, venea în Iudeea, la Ierusalim, numai de sărbători. O asemenea ocazie era potrivită și pentru Ioan Botezatorul care chema mulțimile la Iordan, în Iudeea. Faptul că creștinii sărbătoresc botezul lui Iisus la o anumită dată nu trebuie să ne deranjeze cu ceva. Este lucru cunoscut și recunoscut de teologii ortodocși și catolici că datarea acestor sărbători comemorative este cel mai adesea convențională, nu științifică.
 Anul 27 al erei noastre este exact împlinirea a 483 de ani ( 7 + 62 septenale) de la decretul lui Artaxerxe din anul 457 î.e.n. Un calcul superficial ar descoperi o diferență de un an. dar această diferență dispare dacă ținem seama de inexistența anului „0” (zero) în cronologia istorică. În astronomie, unde sunt necesare calcule matematice exacte, se transformă anii istorici in ani astronomici după cum urmeaza: anii 1,2,3,4,5 etc, ai erei noastre sunt numiți +1, +2, +3, +4, +5 etc. iar anii dinaintea erei noastre sunt numiți cu 1 mai puțin, pentru a include anul zero, astfel încât anul 1 î.e.n = 0; anul 2 î.e.n = -1; anul 3 î.e.n. = -2 ș.a.m.d. Deci anul 457 î.e.n. va fi, in limbaj matematic, anul – 456 ( minus 456). Adunând 456 ani dinainte la cei 27 ani ai erei noastre până la botezul lui Iisus, avem exact 483 de ani, cât cere profeția. Împlinirea este mai mult decât spectaculoasă.
O importantă dilemă populară este și aceasta: Cum se face că Iisus avea cam 30 de ani cu ocazia botezului Său din anul 27 „după Christos ” ? Fiindcă se știe că anii erei noastre încep cu nașterea Domnului. Realitatea este ca era creștină a fost calculată de Dionisius Exiguus la câteva secole după nașterea lui Christos și stabilirea ei conține o greșeală de calcul, o diferență de aproape 5 ani ! Toți cercetătorii recunosc că Irod cel mare, care dorea să ia viața Pruncului Iisus, a murit în aprilie anul 4 înainte de Christos. Or, Evanghelia relatează că Irod era în viață la nașterea lui Iisus (Matei 2).
Piețele și gropile (!)…. Gropile de aici (în ebraică  „harut”, săpătură) reprezintă canalizările, șanțurile (existau apeducte de lut ars), și valurile de apărare din jurul cetăților. Piețele și străzile se numesc la fel în ebraică. Rezidirea cetății avea să fie întâmpinată de mari opoziții, așa cum am văzut mai sus (Ezra 4, Neemia 1).
Messia va fi exterminat (v.26). Profeția nu ne spune cine avea să se faca vinovat de această crimă teribilă, dar faptul că în continuare sunt prevăzute dezastrele care urmau să vină peste Ierusalim , sugerează că Iisus avea să fie condamnat la moarte de către mai marii poporului Său ( cf. isaia 53). Acest eveniment avea să se întâmple după cele 62 de săptămâni, adică după perioada care se încheie în anul 27 e.n. Data tradițională, dar neștiințifică, este anul 33 e.n. Enciclopedia civilizației romane (Buc. 1982, pag.232, subtitlul Creștinism) indică anul 30 ca fiind anul crucificării lui Iisus, ceea ce este mai aproape de adevăr. Timpul precis este indicat de profeție în versetul următor. „Și nu va avea nimic (sau pe nimeni de partea Lui)” – este traducerea unei expresii ebraice care se întâlnește și în Ps. 22:11 (vezi si v.16-18).
Poporul unui domn care va veni, va nimici. Aici sunt prevăzute nenorocirile care urmau să vină asupra Templului, a Ierusalimului și a iudeilor, începând cu generația care a fost martoră la manifestările lui Iisus din Nazaret. Distrugerea parțială din anul 70 a fost desăvârșită de romani cu ocazia unei victorii finale din anul 135. După acest timp, atât creștinii bizantini și apuseni, cât și perșii și musulmanii, s-au arătat ostili iudeilor și ostilitățile continuă. Cerul a hotărât ca această stare de război să durere până la sfârșit ( v.26 b). Ideea că un stat evreu ar contrazice profeția sau ar salva situația, nu este fondată. Statul israelian nu este o restaurare a legământului, nu are templu nici Slava mesianică prezisă. El are aproximativ același statut ca și Liberia creată de americani pentru negrii repatriați, sau ca și Vaticanul reînființat de Italia fascistă. Spunem aceste cuvinte nu dintr-o ostilitate față de Israel ( evreii sunt printre cele mai nobile națiuni și Dumnezeu nu i-a părăsit în așa mod încât să nu-i poată reabilita. Dar, din punctul de vedere al statului de popor ales, ei nu mai au această favoare, fiind înaintea lui Dumnezeu ca și celelalte neamuri. În plus, respingerea lui Iisus din Nazaret ca Messia constitue o cauză a ieșirii lor din legământul special abraamic. Dumnezeu i-a pedepsit pentru a arăta cum va pedepsi și națiunile păgâne sau care se pretind creștine dar tratează pe urmașii lui Christos cu aceleași metode ca și preoții iudei de pe vremuri. Dumnezeu a pedepsit întâi Ierusalimul. Ca și pe timpul lui Ieremia și al lui Daniel , „Babilonul”, biciul lui Dumnezeu, va fi ultimul care va bea paharul acesta (Ier. 25:12-26).
Un legământ cu mulți (v.27). Textul ebraic nu spune că va face ci că va întări sau va dovedi puternic ( cf.Ps. 12:4), va face să triumfe un „legământ cu mulți”. Este vorba de un legământ conceput mai de mult și anunțat, dar care abia acum este confirmat și își dovedește puterea (Evrei 9:18-22). Observați repetarea expresiei mulți în legătură cu acest legământ ( Isaia 52:13-15, 53:10-12, 55:3-6, Mat. 26:27-28, Mat. 20:28)
Pronumele El de la începutul versetului i-a determinat pe mulți să creadă că subiectul ar fi „domnul care va veni”, pustiitorul din versetul anterior. dar obiectul principal al fiecărui verset din acest pasaj este Messia. În plus, versetele 26 și 27 sunt paralele, fiecare prezentând în prima parte evenimentul messianic, iar în a doua parte, distrugerile cauzate de romani în consecință.
O săptămână. Este vorba de ultima din cele 70 de săptămâni, deoarece până acum au fost prezentate doar primele 7 și următoarele 62 care duc până la Messia. Ultima săptămână, deci anii 27-34 e.n. trebuiau să fie perioada în care Messia să confirme și să dovedească temeinicia legământului Lui. Cum însă această săptămână este ultima din cele 70, ea aparține timpului alocat evreilor ( vezi v.24), deci este vorba de confirmarea legământului timp de 7 ani în favoarea poporului iudeu. Acesta este, în mod exact, timpul în care Iisus și apoi apostolii Lui au predicat și au făcut minuni aproape exclusiv pentru iudei.  Anul 34 este, cu aproximația cerută de lipsa unei evidențe mai simple, anul în care autoritățile de la Ierusalim nu mai tolerează creștinismul și hotărăsc să-l smulgă din rădăcini, atât în Palestina cât și în Diaspora. Este momentul condamnării arhidiaconului Ștefan și al începutului dispersării creștinilor în afara lui Israel ( la „neamuri”).
Stabilirea datei martiriului lui Ștefan se poate face indirect prin aflarea datei convertirii apostolului Pavel, eveniment petrecut imediat după aceea. Cel mai important reper cronologic este în Fapte 18:12 unde este amintit Galion ( Lucius Junius Gallio, fratele lui Seneca), despre care se știe că a fost consul al provinciei Ahaia în Corint, pe la anul 52 e.n. și că a îndeplinit acest oficiu timp de un an. Aceste date sunt datorate descoperirii relativ recente a unei inscripții de la Delfi, în Grecia. Calculând timpul scurs de la convertirea lui Pavel până la vizitarea Corintului ( 3 ani până la prima vizită la Ierusalim, Gal.1:15-18, plus încă 14 ani până la sinodul apostolic de la Ierusalim, Gal.2:1, Fapte 15:2, și încă un an până la vizitarea Corintului, Fapte 15:30 până la 18:12) avem circa 18 ani pe care, scăzându-i din 52 , obținem anul 34 e.n. Pentru motive practice, aproximația aceasta este suficientă.
Această utlimă săptămână profetică a fost cea mai mare revărsare de har din toată istoria națiunii israelite. Trei ani și jumătate în trup omenesc, apoi încă trei ani și jumătate în Spirit, prin apostolii Săi, Messia a invitat pe poporul Lui, chiar și după ce Îl lepădaseră. Iisus le-a dat prioritate încă trei ani și jumătate ( Fapte 1:8). Dar păcatul respingerii Duhului Sfânt a fost mai grav decât acela al crucificării lui Iisus. Generația care L-a respins pe Messia trebuia să suporte bletemul propriei alegeri ( Luca 19:41-44). Aceasta nu înseamnă că asupra națiunii iudaice de atunci încoace zace un blestem necondiționat și că toți evreii sunt vinovați de „uciderea lui Dumnezeu” ( Ezra 18:20.31.32). Pe de altă parte, creștinismul istoric și actual nu este mai puțin vinovat în această privință și zilele lui sunt deasemenea numărate ( evrei 10:28-31, Rom. 11:11-24).
La jumătatea săptămânii. Dacă începutul acestui ultim septenal este toamna anului 27, mijlocul lui este în primăvara anului 31 cu ocazia Paștelui… Acceptând să moară pe cruce ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre ( v.24), Messia desființa prin aceasta, în mod legal, ceremoniile jertfelor de la Templu care nu mai puteau păstra nici o semnificație educativă. Când marea realitate a venit, umbra ei trebuia să pălească și să dispară ( Mat. 27:50-51, Evrei 9-10). Cei trei ani și jumătate ai activității lui Iisus sunt marcați cronologic în Evanghelia după Ioan prin patru ocazii de Paște la care a participat Iisus (Ioan 2:13.23, Ioan 18:28). Acest al patrulea Paște, 14 Nisan anul 31, a corespuns în acel an cu data de 27 aprilie a calendarului iulian.
Pe aripa urâciunilor …. pustiitorul ( v.27 b). Textul poate fi tradus aici și ca în Septuaginta:”pe aripa templului va sta urâciunea pustiiri”. Cuvântul urâciune este folosit în Biblie ca termen disprețuitor pentru un idol și uneori pentru fapte și persoane idolatre, pentru lucruri care sunt dezgustătoare înaintea lui Dumnezeu. Pustiirea este acțiunea acelui „domn” din versetul anterior, care a distrus Ierusalimul și Iudeea. În relatarea lui Luca în comparație cu a lui Matei , „urâciunea pustiirii” este pusă în legătură cu asedierea Ierusalimului de către armatele romane ( Mat. 24:15. Luca 21:20). Acele „signa” romane, acvilele de aur care erau în același timp steaguri și idoli, erau numite de evrei „sikkut” ( scârnăvie). Deși pustiirea a fost îngăduită de Dumnezeu ca pedeapsă pentru Israel, Dumnezeu va plăti Romei și tuturor acoliților ei pentru toate aceste servicii „divine”, în mod final și definitiv. Ultima frază ar trebui tradusă astfel: „până când nimicirea completă, pedeapsa hotărâtă va fi turnată asupra putiitorului”. Această vreme a neamurilor, acest timp de pustiire a Ierusalimului se va sfârși la Revenirea lui Messia ( Luca 21:24-27). |