Viziunea de fond (8:2-6)
Cei sapte ingeri
      Cei sapte îngeri, dupa cât se pare, sunt îngerii judecatilor, ca si în cap.15:1.
       Altarul de aur dinaintea Tronului este echivalentul altarului tamâierii din Sfânta templului din Ierusalim. (Ex.30:l-10). In cap.4-5, totusi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare nicaieri; ceea ce înseamna ca limbajul viziunii foloseste asemenea elemente simbolice pentru instruirea noastra spirituala, si nu trbuie sa credem ca în Sanctuarul ceresc exista altare, sfesnice si cadelnite . Sa nu facem din adevaratul Sanctuar o simpla copie a , “umbrei "(Ev 10:1), doar o reflectare grandioasa a umbrei de pe pamânt. Realitatea este spirituala, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute. Desigur, pentru a întelege lectia spirituala, Apocalipsa ne vorbeste în limbajul acelei umbre, pentru ca odata cu imaginarea scenelor în limbajul sanctuarului pamântesc, sa putem întelege mesajul.
       Ingerul cu cadelnita reprezinta pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor. Este obisnuita reprezentarea Fiului lui Dumnezeu ca înger (Sol al lui Dumnezeu), atât în VT cât si în Apocalipsa. Cadelnita se folosea la templu pentru serviciul de ispasire mijlocitoare (Num 16:46-48. Num 16:46). Tamâia nu reprezinta rugaciunile credinciosilor, asa cum este parerea populara, ci ea este ceva care, se înalta împreuna cu rugaciunile sfintilor (v.3. vezi si explicatia de la cap 5:8) Aici nu este vorba doar de strigatele martirilor din cap. 6, ci de rugaciunile tuturor sfintilor. Când NT spune sfinti se refera, de regula, la credinciosi în calitate de consacrati lui Dumnezeu. Ei sunt imaginati aici ca închinatori în curtea Sanctuarului, adica pe pamânt, dupa modelul serviciului de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era intrat în sanctuar ca sa aduca tamâie pe altarul de aur, poporul se închina cu fata la pamânt în curte (Le 1:8-10).
       Scaunul de domnie amintit aici este echivalentul acelui „car al heruvimilor", capacul ispasirii (tronul harului) de deasupra chivotului legii morale (Ev 9:5, 4:16, 1 Cron 28:11). Legea este temelia tronului lui Dumnezeu (Ps 97:2). Observati legatura strânsa între harul (iubirea) si legea (dreptatea) lui Dumnezeu. Elle White spune ca natura lui Dumnezeu, esenta caracterului Lui este iubirea. Dreptatea nu este decât manifestarea iubirii, iar harul este o prelungire a iubirii mai mult decât dreptatea…
       Focul de pe altar provenea de la Dumnezeu si era întretinut continuu (Lev.9:24, 10:11, 16:12). în timp ce tamâia se înalta încontinuu pe altarul de aur, îngerul-preot umple cadelnita cu focul sacru al dreptatii, cu jaraticul razbunarii si-l arunca pe pamânt. Focul acestei mânii însa nu este revarsarea ultimei mânii a lui Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecati preliminare, amestecate cu har, pedepse partiale care au loc în timp ce Iisus înca mijloceste în templul ceresc. Expresiile „a treia parte" si „a zecea parte", în cazul pedepselor trâmbitelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arata o pedeapsa pastiala, disciplinara; o triere facuta de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13, Zah 13:8-9) In timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocai (11:13) , dar în timpul ultimelor 7 plagi, nimeni nu se va mai pocai (16:9.11.21).
       Semnificatia trâmbitarii. In sens general, sunetul trâmbitei este o avertizare, o atentionare. Uneori este semnal de razboi (Ex 23:20-23). Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai este însotit de trâmbita Arhanghelului (observati descrierea din v.5 în limbajul proclamatiei de pe Sinai si prezenta tronului-chivot). Sarbatoarea trâmbitelor (anul nou) inaugura perioada sarbatorilor de toamna si anunta ziua ispasirii (ziua judecatii) Lev 23:24-26. Trâmbita iudaica este, în realitate, un corn de berbece, numit sofar si are un sunet care inspira solemnitate. Anul jubiliar care marca eliberarea si reîmproprietarirea, începea odata cu ziua ispasirii, la interval de 49 de ani (Lev 25:9-10). Sarbatorile ceremonialeTrâmbitele aveau si rol liturgic, se foloseau în serviciul ceremonial si muzical de la templu. Aici însa avem sapte trâmbite, ceea ce ne reaminteste de caderea Ierihonului (Iosua 6) si de întronarea Domnului la Ierusalim (vezi 1 Cron 15:24, 2 Cron 23:13 comp. cu Apoc 11:15). Unele dintre pedepsele descrise în aceasta viziune seamana cu plagile venite asupra Egiptului. Exista anumite asemanari si cu cele sapte plagi. Anumite elemente din cele sapte trâmbite si cele sapte plagi corespund cu cele sapte zile ale creatiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atentia asupra dreptatii Dumnezeului Creator.
        Imaginile folosite pentru descrierea pedepselor divine sunt, de obicei, neexplicate, ceea ce face ca viziunea trâmbitelor sa fie mai dificil de înteles. Sunt combinate imagini si metafore profetice din VT, cu multe simboluri. Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec. III) aceste scene au fost interpretate ca fiind paralele cu „cele sapte biserici" si „cele sapte peceti". întelegerea aceasta a fost dezvoltata de multi învatati medievali si a devenit obisnuita printre protestanti si milleriti. Desi aplicatia scenelor la evenimente istorice n-a fost uniforma si unanima, s-a cristalizat opinia ca ele reprezinta pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva crestinatatii decazute, prin invaziile barbare în Occident si prin blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost întelese în comparatie cu cap. 13-14. Aceasta interpretare clasica a fost sustinuta si de savantul Isaac Newton. In teologia adventista, ea este expusa de Uriah Smith.
Primele patru trambite
           Deoarece interpretarea trâmbitelor este controversata înca, si nu avem o pozitie dogmatica asupra acestei profetii (cu exceptia viziunii din cap. 10-11), vom reda schematic variantele cele mai serioase:

Dupa Uriah Smith:

          Trâmbita I.(v.7). Invazia vizigotilor sub Allaric (395-410), prima lovitura barbara data Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim, Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia") au recunoscut în invazia barbariilor, pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigotii au atacat pe uscat si au acaparat teritorii largi.
         Trâmbita II (v. 8-9). Invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei, ocuparea zonelor maritime.
       Trâmbita III (v. 10-11). Atila, flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu"), care a atacat Occidentul pe vaile râurilor (445-454).
         Trâmbita IV (v.12) Stingerea puterilor civile ale Romei (împaratul-476, consulatul-541, senatul-552).

Dupa interpretari recente:
        Intr-un comentariu foarte erudit asupra Apocalipsei, publicat în 1982, Desmond Ford vede în aceste patru trâmbite, judecati divine, calamitati sociale si spirituale venite asupra iudeilor, romanilor si crestinilor apostati. In 1987, într-o teza de doctorat de 500 de pagini, care analizeaza numai primele patru trâmbite (!), teologul adventist Jon Paulien îsi expune concluziile si tentativele de interpretare, care sunt, în esenta, identice cu ale lui D. Ford. Este cel mai impresionant studiu asupra acestui subiect, care s-a

 facut pâna în prezent. Concluziile nu sunt foarte precise în detaliu, autorul intentionând doar sa acumuleze informatii cât mai bogate si sa le evalueze, ca ajutor pentru alti interpreti care ar fi interesati de identificarea istorica a acestor trâmbite.
        Trâmbita I: O calamitate care loveste pamântul. Pamântul („tara") un termen referitor la Tara Sfânta. Judecatile lui Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei carora li s-au dat mai mari binecuvântari si le-au respins. Folosind imagini din vechii profeti, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului si a iudeilor la anul 70 si, mai complet, la anul 135. Vezi si Is. 28:2, Ez 13:1. Hag. 2:17.
       Trâmbita II. Prabusirea Imperiului Roman în apele invaziilor barbare (406-455). Muntele nimicitor, vulcanul lumii antice este simbolul Romei numite „Babilon", dupa modelul din Ier 51:24-64. Daca aceasta este interpretarea corecta, acest Anti-Sinai apocaliptic este vazut în sensul limbajului VT, unde expresia ebraica har mashit înseamna, în acelasi timp, munte nimicitor si „munte stricat", munte al coruptiei. Aceeasi expresie este folosita pentru „muntele Pierzarii" (al idolatriei) pe care Solomon îsi înaltase „urâciunile".
       Trâmbita III. Fara aplicatie istorica precisa. Probabil, se prevede aici aparitia ereziilor, a alterarii Evangheliei în Biserica. Steaua cazatoare poate simboliza pe Lucifer care, prin intermediul unor învatatori de tipul lui Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otrava.
       Trâmbita IV. Probabil este prevazut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate, care avea sa vina dupa întunecarea unor adevaruri fundamentale ale Bibliei. Pare sa descrie Evul Mediu.
Trambitele V-VI in cap. 9
        Daca primele patru trâmbite sunt interpretate cu oarecare nesiguranta, comentatorii obisnuiesc sa spuna ca trâmbitele din capitolul 9 duc la disperare pe toti exegetii. In ciuda acestui aspect, exista adevaruri esentiale care pot fi clar vazute aici, astfel încât mesajul divin nu este zadarnic. Indiferent de aplicatia istorica mai nimerita, aceste nenorociri sunt cauzate de forte demonice sub permisiunea lui Dumnezeu. Cei credinciosi, cei ce poarta „sigiliul lui Dumnezeu pe frunte" sunt ocrotiti (v.4). Insasi crucea lui Iisus, meritele sângelui ispasitor, daca sunt respinse, permit slobozirea fortelor demonice asupra lumii (v.13). Pedepsele divine sunt, adesea, finale pentru unii. Mortii nu se mai pot pocai. Dar de cele mai multe ori, nici cei vii nu apreciaza harul supravietuirii (v.20-21). Pacatele incriminate aici de Ioan sunt aceleasi pe care le condamnau profetii la pagâni si la compatrioti. In primul rând este condamnat cultul imaginilor, al „operelor mâiniilor omenesti", apoi coruptia morala care urmeaza întotdeauna idolatriei: uciderea, ocultismul, desfrâul, furtul. Toate acestea sunt exemple de calcare a celor zece porunci.
       Referirea la sigiliul divin pe fruntea credinciosilor ne-ar tenta sa consideram Apoc 7:1-4 drept context profetic, dar prezenta celor „cinci luni" (150 zile-ani ne împiedica sa asezam aceasta calamitate dupa 1844, daca luam în serios juramântul îngerului din cap. 10
       Trâmbita a 5-a (v.1-12). Steaua cazuta, care are cheia fântânii abisului, este îngerul abisului. Numele de Apollyon si Abadon are, în ambele limbi, sensul de „nimicitor", „distrugator". Dar poate sa fie si un joc de cuvinte aici. In ebraica, abadon înseamna „pierzanie", dar ab-adon înseamna parinte domn. Deasemenea, în greceste, apollyon înseamna „distrugator", iar apo-lyon este „eliberator". S-ar putea sa fie vorba de un intentionat joc de cuvinte aici, desi comentatorii nu mentioneaza acest amanunt. Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela care se pretinde domn, parinte si eliberator, care pretinde ca are cheile raiului, dar nu poate descuia cu ele decât putul fara fund al abisului. Vom reda mai jos, variantele mai importante ale aplicatiei istoriciste a acestei profetii:
       1. Mohamed si cuceririle islamice (?). Istoria interpretarii este bine reprezentata de comentatori care au vazut în invazia de lacuste-scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevar, o calamitate pentru crestinism, si ar fi de mirat sa lipseasca din profetie. Adventistii milleriti si pionierii AZS au vazut aici flagelul mohamedan. Dar exista importante diferente între cei ce fac aceasta aplicatie. Expunerea lui Josiah Litch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei si pâna la întronarea ultimului împarat bizantin, cu permisiunea sultanului). Dar aplicatia facuta de milleriti a pierdut teren. Jean Vuilleumier nu vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri începe din zilele lui Mohamed si se încheie prin asezarea resedintei la Bagdad. Steaua-înger este „profetul" Islamului care a întunecat soarele Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.

       2. Papalitatea si cruciadele. Intr-o lucrare înca nepublicata, William Shea propune o alta explicatie. Steaua cazuta este Antichristul papal, iar lacustele – scorpioni sunt cruciatii trimisi în mai multe rânduri, timp de 150 de ani, împotriva „pagânilor", asadar razboaie „sfinte" pentru cucerirea, unui mormânt gol si a unor teritorii cheie. Perioada cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifra reprezinta succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua reprezinta insuccesul ultimei cruciade care este înfrânta în Egipt, în batalia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lacuste cu casti si platose de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor cruciati.

       Trâmbita a 6-a (v. 13-21). Intelegerea acestei profetii depinde de modul în care vedem prezenta Eufratului din v. 14: este vorba de o geografie istorica sau de o geografie apocaliptica? (conf. cap. 17:1.5.15 si 16:12). Un alt factor determinant este si mentiunea unui timp în v.15; este o perioada profetica în termenii principiului zi-an, însumând 391 ani si 15 zile (360+30+ +1+1/24 zile) , sau este un moment profetic important, subliniat prin referirea la „ceasul, ziua, luna si anul acela" ? Milleritii au urmat traducerea engleza veche (KJV) care spune „un ceas si o zi si o luna si un an", ceea ce favorizeaza aplicatia la o perioada de timp. Dar textul grecesc indica, mai degraba, o data importanta.        Varianta Josiah Litch. Prima aplicatie a acestei profetii în mediul adventist a fost facuta de Litch în 1838. Ea a avut un deosebit succes la vremea ei. Astazi nu mai este sustinuta de teologii nostri, cu exceptia unor persoane care sunt preocupati în a pastra
      
  nealterate, toate vederile pionierilor credintei noastre. Dupa ce a aplicat viziunea lacustelor la cuceririle otomane între 1229-1449, Litch a vazut în cavaleria „pucioasa" si veninoasa din al doilea „vai", pe aceiasi otomani, de data aceast referindu-se la perioada lor de dominatie. Timpul din v. 15 l-a înteles ca perioada profetica, prin însumarea amintita mai sus. El a adaugat aceasta perioada la cea anterioara care se încheia în 1449, si a ajuns astfel la data de 1840 pentru caderea Turcului. El si-a publicat concluziile cu doi ani înainte de 1840, ceea ce a trezit un interes deosebit, în contextul mesajului millerit care rasuna în anii 1833-1844. Având nevoie de precizia ceruta de prezenta acelui „ceas" care trebuia interpretat în sens apocaliptic, ca si celelalte unitati de timp alaturate, Litch a luat din Istoria lui Gibbon data de 27 iulie 1229 pentru asaltul otomanilor asupra Nicomediei si, adunând cei 391 ani la cei 150 anteriori, a prezis ca la 11 august 1840 va avea loc un eveniment care va însemna înlaturarea pericolului otoman. Anii 1839-1840 au adus mai multe momente importante care pot fi luate ca sfârsit al acestei perioade. Turcia a început sa se europenizeze si sa depinda de bunavointa marilor puteri. Unul dintre aceste momente diplomatice, misiunea lui Rifat Bey, este considerata ca fiind încheiata la 11 aug. 1840.
       Interpretarea lui Litch este foarte seducatoare. Dar este bine sa fim constienti de unele obiectiuni. In primul rând, „ceasul" si „ziua" aceea indica, mai degraba o data decât o perioada. In al doilea rând, se sustine ca data oferita de Gibbon (27 iulie 1229) este citire eronata a izvoarelor folosite de marele istoric, de fapt, turcii calculeaza începutul istoriei lor din 1230 si nu din 1299. In al treilea rând, daca perioada de 391 ani si 15 zile necesita aceasta precizie, de ce trebuie cautat un punct precis pentru cele 150 de zile si nu pentru cele 391 de zile? Aici este o slabiciune evidenta. Iar data de 11 august 1840 nu pare mai proeminenta decât alte date din acei ani de declin.
      Varianta CM. Maxwell. O solutie aparent noua la interpretarea generala de mai sus, este aceea pe care o prezinta si frumosul comentariu al lui Maxwell, God Cares. (Vederea aceasta este sustinuta si de altii, printre care si William Shea). Se considera perioada de 391 de ani între 1453-1844 Prima data este usor de recunoscut ca fiind cucerirea Constantinopolului, iar a doua reprezinta momentul în care „Sublima Poarta" este silita sa pronunte oficial cele de mai jos. Citez pe Dr. William Shea care, la rândul lui, citeaza pe comentatorul Bickersteth, a carui lucrare nu ne este accesibila:
       „Sublima Poarta se angajeaza sa ia masuri eficiente pentru a se preveni de aici încolo condamnarea la moarte si executia acelor crestini care sunt apostati." (21 martie 1844)
       „De aici înainte, crestinismul nu va mai fi insultat în teritoriile mele , nici nu vor mai fi persecutati crestini pentru religia lor." (22martie 1844)
        Ambele date sunt ispititoare, a doua coincide si cu sfârsitul celor 2300 de ani din Dan.8:14 si cu sfârsitul celor 1335 ani din Dan. 12. Dar tratarea acelui „ceas" ca reprezentând 1 zi + 1 luna + 1 an de timp profetic, amâna convingerea. Este prematur sa ne hotarâm asupra unei variante acum, dar toate merita cunoscute si, ceea ce este interesant, din punct de vedere cronologic, toate subliniaza perioada 1798-1844.
       Varianta William Shea. Pornind de la observatia ca gramatica textului grecesc ar cere mai degraba o data, un punct important, si nu o suma de segmente de timp, Dr. Shea propune urmatoarea interpretare, dupa ce, mai întâi, subliniaza probabilitatea celei de mai sus. Pornind de la ideea ca perioada de 1260 ani ai dominatiei papale este exprimata în contextul viziunii (cap. 11-12) , în luni (42 luni), zile (1260 zile) si ani (trei vremi sau ani, si jumatate), Shea vede în aceasta data importanta sfârsitul celor 1260 ani ai dominatiei papale, anul 1798. Chiar si „ceasul" acela pare vizibil în cap. 11:13 (dupa textul grecesc, „în ceasul acela"). Acest ceas care reprezinta sfârsitul dominatiei papale, odata cu Revolutia Franceza si ridicarea lui Napoleon, este înteles ca fiind momentul dezlegarii acestei ostiri apocaliptice. Aceasta cavalerie tricolora este armata lui Napoleon si razboaiele declansate în acea perioada au fost cele mai mari cunoscute pâna atunci. Armatele franceze s-au putut lauda cu maceluri nemaiîntâlnite. Mentionarea Eufratului s-ar referi la Babilonul apocaliptic (Roma si statele catolice) ; or, tocmai din principalul stat catolic, si de la Roma au început expeditiile lui Napoleon în Orient si în Europa. Razboaiele napoleoniene au durat pâna la dezastrul de la Waterloo în 1815: Numarul ostirii apocaliptice este, evident, simbolic, indiferent la cine s-ar aplica. El reprezinta acea grande armee, poate cea mai mare armata din toate timpurile pâna atunci. Cei patru îngeri distructivi, reprezinta cuceriri în toate directiile punctelor cardinale. Prezenta acestor „capetenii" nu este
deloc surprinzatoare, daca ne amintim de rolul lor în Daniel cap. 10
Ingerul cu profetia desigilata. Inaltarea Evangheliei in timpul sfarsitului
(10:1 – 11:14)
(Viziune aditionala care tine de trambita a 6-a)
         Desigilarea si proclamarea universala a profetiei timpului. Capitolul 10 al Apocalipsei este una dintre cele mai clare si mai sigure profetii. Ingerul cu profetia desigilataIngerul magnific nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Sol al Domnului si conducator al Israelului Sau. Norul si curcubeul legamântului (simboluri ale slavei lui Yahwe), comparatia picioarelor cu stâlpii de foc (care, împreuna cu norul, introduc tema exodului din Egipt), glasul de leu si autoritatea Lui universala (vine din cer, se aseaza cu un picior pe mare si cu celalalt pe pamânt), fata comparata cu soarele si picioarele ca niste stâlpi de foc, amintesc de descrierea din Apoc.l si Dan. 10. Iar juramântul din v.5-7 este comparabil cu acela al Arhanghelului (Michael) din Dan. 12.
       Racnetul de leu este în legatura cu ceasul judecatii (Ioel 3:16) si, în acelasi timp, este simbolul avertizarii profetice (Amos 3:4.7.8, Os 11:10, îs 21:8). Ca si aceasta Apocalipsa (cap. 1:1), toate descoperirile profetice vin prin Christos. Harisma profetica este o marturie a lui Iisus – harisma = dar, în 1 Cor 12:4-11 etc. ; vezi cap. 19:1Ou.p, 22:9)
       Carticica desigilata nu poate fi documentul rascumpararii din cap. 5. Acolo era un sul mare, pecetluit cu sapte peceti, aici este un sul mic „deschis" (desfacut, desigilat). O comparatie cu viziunea din Dan. 12:4-12 ne arata ca aici este vorba de profetia timpului (cele 2300 zile) despre care i s-a spus în mod repetat lui Daniel s-o pastreze sigilata „pâna la vremea sfârsitului" când „multi o vor cerceta si cunostinta va creste". Din studiul asupra profetiei din Dan.8:14 reiese ca aceasta perioada care priveste timpul scurs pâna la „razbunarea (curatirea) templului ceresc", s-a încheiat în anul 1844. Prin urmare, descifrarea si începutul vestirii acestei profetii trebuia sa preceada data de 1844.
Observati si contextul literar si cronologic al proclamatiei îngerului: în cadrul evenimentelor din trâmbita a sasea. Or, timpul profetic din trâmbita a sasea reprezinta anii 1798-1844 (indiferent ce varianta am prefera). Este un adevar sigur ca interesul cercetatorilor pentru profetia din Dan 8:14 a devenit major tocmai în aceasta perioada si ca majoritatea lor au înteles ca durata celor 2300 de zile reprezinta tot atâtia ani care se încheie în 1843, 1844 sau 1847.
         Aceasta împlinire a profetiei despre descifrarea viziunii celor 2300 de zile nu poate fi întâmplatoare. Marile treziri spirituale din protestantism în prima jumatate a sec. XIX si proclamarea timpului judecatii de catre multi predicatori de diverse confesiuni în Europa, în Insulele Britanice si în colonii, în America si chiar în Asia, au fost cu siguranta o directa interventie a Spiritului lui Christos. In ciuda limitelor omenesti, miscarile de tip adventist din acea perioada „filadelfiana", au fost o manifestare stralucita a puterii Evangheliei. Cea mai reprezentativa din aceste miscari concomitente si aparent necorelate a fost, cu siguranta, miscarea initiata de predicatorul baptist William Miller, desfasurata între anii 1833-1844, care a influentat puternic bisericile din Statele Unite si, prin intermediul publicatiilor, si alte zone geografice.
       Daca în cartea lui Daniel ramasese un singur lucru jigilat (viziunea celor 2300 de zile), aici îngerul vine cu acea profetie desigilata. Si singura profetie sigilata în Apocalipsa (pâna când ?) este mesajul celor sapte tunete, care sunt ecouri ale ultimei proclamari profetice, autoritare, a lui Iisus , pe pamânt si pe mare… Aceasta pecetluire, precum si învaluirea îngerului într-un nor si surpriza amara experimentata de Ioan care a „mâncat" aceasta carticica dulce, ne sugereaza ca generatia aceea nu avea sa vada clar semnificatia profunda a datei profetice 1844.
        Nici un alt chronos dupa cele 2300 zile-ani (v.5-7). Comparati juramântul din aceste versete, cu juramântul aceluiasi Personaj în Dan. 12. Observati urmatoarele sapte paralele între cele doua pasaje profetice:
Dan.12

1. – profetia timpului sigilata ( 2300 "zile", 457 i.e.n.- 1844)
2. – pana la vremea sfarsitului
3. – Michael – Christos jura
4. – trebuie sa treaca cele trei vremi si jumatate ( 1260 "zile", 538 – 1798); aceasta inseamna 1290 "zile" de la instalarea "uraciunii" ( 508-1798)
5. – ferice de cine va ajunge la 1335 "zile" ( 508 – 1843)
6. – cand mana poporului sfant va fi zdruncinata de tot
7. – Daniel doreste sa inteleaga profetia
Apoc. 10
1.- carticica deschisa
2. – in timpul sfarsitului
3. – Ingerul – Christos jura
4. – nu va mai fi nici o vreme

5. – profetia era dulce
6. – cu trambita a saptea se incheie taina lui Dumnezeu
7. – Ioan mananca profetia
        Nu va mai fi nici o „vreme". Tinând în mâini profetia desigilata a celor „2300 de seri si dimineti", în contextul cronologic-profetic al anilor 1798-1844, Domnul Christos jura pe onoarea Sa de Creator ca nu va mai fi nici un chronos. Textul grecesc nu se refera la nici o zabava (întârziere), ci foloseste termenul  – chronos = data, perioada, termen, timp fixat, vreme hotarâta. Traducatorii, de regula, nu observa legatura dintre acest termen si chronos-ul sigilat din Dan. 12 (care este aici desigilat si proclamat). Dar exista si traduceri care redau termenul grecesc cu timp (vezi versiunea sinodala si Biblia „cu triunghi"). în Dan. 12, îngerul Domnului jurase ca trebuie sa treaca mai întâi era celor trei vremi si jumatate de persecutii, dar sfârsitul nu va fi atunci (în 1798), ci în momentul în care „mâna poporului sfânt va fi zdrobita de tot". Care este taina lui Dumnezeu? Este vorba de mesajul sigilat al celor sapte tunete? Când va suna îngerul al saptelea? Sunt lucruri care merita un studiu mai aprofundat. In orice caz, principalul eveniment pe care-l aduce trâmbita a saptea este întronarea Domnului Christos si începutul razbunarii legii lui Dumnezeu (11:15-19).
       Profetia cea mai dulce, a cauzat amaraciune (v.8-10). Comparati cu Ier 15:16-21 si Ez 2:8—3:3. Scena care are loc în viziune este o dramatizare a ceea ce avea sa se întâmple cu credinciosii din anii 1844 care s-au bucurat de calcularea corecta a perioadei profetice si de asteptarea ca Domnul Iisus sa revina pe pamânt la data aceea. Ei stiau ca profetia se refera la o judecata, dar credeau ca judecata are loc la revenirea Domnului Christos, pentruca nu întelegeau diferenta dintre judecata investigativa ( de cercetare) si cea executiva. Când Iisus va reveni, va aduce cu sine ceea ce s-a hotarât deja la judecata. El nu va veni pe pamânt ca sa deschida sedinte ale unui tribunal universal. Va veni sa ia apararea poporului Lui, nimicind complet lumea rebela si luând cu El, la cer, pe credinciosii pamânteni din toate timpurile (Vezi si cele de la Apoc.3: 7-8). Cele doua dezamagiri succesive din anul 1844 au fost o experienta amara dar binefacatoare pentru adventisti, pentruca le-a dat o lectie severa de a studia mult mai serios Biblia pentru a cunoaste voia lui Dumnezeu. Cei ramasi credinciosi în urma dezamagirii au descoperit prin studiul Bibliei o privire mai profunda în profetiile ei si adevaruri teoretice si practice uitate de crestinatatea apostata.
        Un mesaj profetic universal (10:11). Ca si în cazul lui Ieremia si Ezechiel, Ioan (personificând pe poporul lui Dumnezeu din timpul sfârsitului), înghite cartea desigilata, nu doar pentru propria sa hranire spirituala, ci o asimileaza pentru a o vesti altora. Mesajul adventist de astazi, este reprezentat de rolul dramatic al lui Ioan în aceasta scena, este o profetizare (o proclamare a profetiei cartii desigilate). Aceasta marturie profetica universala este neaparat necesara înainte de revenirea lui Iisus. Oricât de întinsa a fost proclamarea din anii 1840-1844, ea nu a cuprins întreaga lume. Dar dupa efectul terapeutic al amaraciunii de la 1844, Dumnezeu a creat o Biserica universala din nimic. In 1845 erau doar câteva zeci de adventisti sabatisti în America, dar în deceniile care au urmat, mesajul profetic al Evangheliei Vesnice rostit de acei pionieri, a atras persoane de diferite nationalitati în SUA, apoi a trecut oceanul pe alte continente, ajungând la cifra de peste 75.000 la granita dintre secole, astazi fiind circa 7 milioane în aproape toate tarile lumii (acest comentariu a fost scris in 1994). Putini, foarte putini, dar foarte raspânditi. Acest amanunt este o partiala împlinire a profetiei. Când ramasita credincioasa a poporului lui Dumnezeu va fi împuternicita cu Spiritul Sfânt asemenea apostolilor, aceasta ultima avertizare va rasuna în urechile fiecarui om.
        Expresia „cu privire la multe noroade etc." trebuie modificata în sensul de „înaintea multor popoare", potrivit unei mai corecte întelegeri a textului grecesc (vezi si versiunea sinodala). Notati si cuvântul „trebuie".
       Un timp al masurarii închinatorilor. Judecata casei lui Dumnezeu (11:1). In contextul celor de mai sus, primul verset din capitolul 11 este elocvent. In acest loc, divizarea în capitole este nepotrivita, dar se poate observa usor ca exista o continuitate. Ioan joaca în viziune un nou rol dramatic. Al cui? Referitor la aceasta masuratoare, Ellen White sugereaza ca ar fi o lucrare echivalenta cu acea cercetare a ostirii lui Israel din Apoc.7, înaintea sigilarii celor 144.000:
       „Marea judecata are loc si se savârseste de un oarecare timp. Acum Domnul zice: «Masurati templul si pe închinatorii lui!…». Aduceti-va aminte ca vorbele si faptele … va sunt fotografiate în cartile ceresti… Lucrarea aceasta înainteaza, masurând… ca sa se vada cine va sta în picioare în ziua aceea. Cei ce vor ramâne statornici vor avea intrare din belsug în împaratia Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Christos. Atunci când ne îndeplinim lucrul obisnuit, sa ne aducem aminte ca este Cineva care urmareste spiritul în care lucram. .Oare, sa nu aducem noi pe Mântuitorul, în viata noastra de toate zilele, în munca noastra pamânteasca si în lucrarile din gospodarie? Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, e cazul sa lasam la o parte

tot ce nu este necesar, orice flecareala si întâlnire inutila si sa ne prezentam ca robi ai Dumnezeului cel Viu." (7SDABC, Rev 11:1). Observati referirea la Apoc.6:17si 7:3.
        Standardul judecatii: o „trestie"- toiag. In timpurile biblice, instrumentul pentru masurarea lungimii era confectionat dintr-o trestie. Dar aici este vorba despre o trestie-sceptru, deoarece termenul grecesc  – rrabdos, tradus în mod gresit cu prajina, înseamna toiag, varga sau sceptru. Este simbolul autoritatii, al judecatii, al pedepsei, al regalitatii. Deaceea cuvântul canon (regula, standard) care denumea cândva, în greceste, un băt drept folosit ca metru, provine din termenul ebraic kane (trestie), ca si latinescul canna (trestie). In acest pasaj, totusi, nu este folosit termenul kanon ci – kalamos, un sinonim cu sensul de: 1. trestie, 2. toiag, baston, 3. standard de masurat lungimea, 4. condei pentru scribi.
       Imaginea trestiei toiag ne aminteste cu durere si pietate de patimile Aceluia care S-a jertfit pentru a ne elibera de vina si puterea pacatului, punând în inima noastra, prin Spiritul Sau, legea Sa… Când ostasii L-au adus pe Iisus la judecata, I-au pus pe cap o coroana de spini si în mâini o trestie asemenea unui sceptru. Ei îi smulgeau sceptrul si-L loveau cu el, inspirati de Satan sa batjocoreasca principiul împaratiei Lui, legea iubirii dupa care va judeca lumea.
       Ce alt standard de masurat închinatorii ar putea avea Dumnezeu, decât propria Lui lege morala în care se specifica pe prima tabla: obiectul închinarii, modul închinarii, spiritul închinarii si timpul închinarii. În viziune, Ioan preia un rol al îngerului Domnului. Asa cum a primit cartea profetica, la fel a primit si trestia de masurat. Misiunea lui si a îngerului care proclama timpul judecatii, pe mare si pe uscat, se confunda. În Apoc. 14:6-12, aceeasi Evanghelie, aceeasi avertizare universala cu privire la închinare. Poate fi, oare, întâmplator ca, la sfârsitul acestei serii dramatice (cap. 11:19), când rasuna trâmbita a saptea, se deschide Sanctuarul ceresc si se vede acolo CHIVOTUL LEGAMÂNTULUI stralucind de fulgere si provocând tunete, cutremure si grindina ? Are, oare, acest lucru, vreo legatura cu timpul pe care-l traim? Nu exista un alt standard moral decât acela descoperit în Biblie. Este un standard spiritual, nu legalist, este o „lege împarateasca" (a împaratiei cerului), o „lege a libertatii (care vine din iubire, în urma mântuirii)", nu o lege scrisa doar pe piatra si careia te supui de teama. In fapt, adevaratul standard nu este litera moarta, ci spiritul viu al legii, asa cum este exemplificat în Christos. El însusi este Cuvântul lui Dumnezeu. In El, Legea si Evanghelia sunt una. El este standardul maturitatii (desavârsirii) morale. (Ef 4:13-15).
       Masurarea templului, a altarului si a închinatorilor trebuie sa fie într-o strânsa legatura. Templul de aici, nu poate fi decât cel ceresc, deoarece se vorbeste despre altarul lui, aici în contextul trâmbitei a sasea (8:3, 9:13), iar finalul impunator al trâmbitei a saptea aduce în imagine „templul lui Dumnezeu care este în cer" (11:19). Daca masurarea închinatorilor are un sens spiritual (moral), ce este masurarea templului si a altarului? în contextul profetiei desigilate a celor 2300 zile-ani care trebuiau sa treaca pâna la curatirea (razbunarea) sanctuarului, este posibil ca aici, templul si altarul sa fie „judecate" si ele, pentru a fi razbunate. Ziua ispasirii (ziua judecatii anuale) era ziua curatirii de pacat a sanctuarului si, în acelasi timp, a lui Israel (Lev. 16:16.19.30). Sanctuarul din Apocalipsa este, în mod evident, ceresc. Si închinatorii sunt ceresti (Ef2:6). Dar în sens propriu ei sunt înca pe pamânt, unde este altarul de jertfa (cap.6:9) în curte… „Cei ce se închina în el [altar]" este o traducere stranie, fiindca nimeni nu se închina în altar. Unele versiuni biblice redau expresia cu „cei ce se închina acolo" (la templu, în curte). Dar, gramatical este corect ca acest – en auto (în el), sa fie tradus „înaintea (în prezenta) lui" sau „prin el" (cu ajutorul lui). In acest fel, adevarata închinare este în strânsa relatie de mijlocirea acestui altar. Indiferent despre care altar ar fi vorba aici, el reprezinta diferite aspecte ale jertfei lui Iisus si ale închinarii noastre spirituale (Apoc.5:8, 8:4, Rom 12:1). Fara sângele lui Iisus, orice închinare este ca jertfa lui Cain.
       Judecata de cercetare (preadventa) începuta la anul 1844 priveste numai pe poporul lui Dumnezeu, pe aceia al caror nume este scris în cartea vietii, care au avut experienta iertarii pacatelor, a cunoasterii lui Dumnezeu. Ei sunt masurati si pot fi acceptati sau respinsi, potrivit cu dreptarul adevarului care nu este numai lege ci si Evanghelie. Judecata dupa Evanghelie este cu mult mai severa decât judecata dupa lege, fiindca Evanghelia cunoscuta si calcata în picioare aduce razbunarea sângelui lui Christos asupra celui vinovat (Ev 10:28-29, Mat 27:25, 2 Petru 2:20-21, 1 Cor 15:1-2, Apoc 3:5). Tot Israelul este masurat, dar nu toti sunt sigilati. Aceasta masuratoare este judecata divina care vine mai întâi asupra casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:18). Multi crestini nu sunt de acord ca si credinciosul trebuie judecat. Dar judecata lui Dumnezeu este o lucrare cereasca în favoarea celui credincios. Cine ramâne în Christos nu are de ce sa fie îngrijorat.
Curtea lui Israel si curtea "neamurilor" (v.2)
        Templul de la Ierusalim avea doua curti principale, circumscrise sanctuarului: curtea lui Israel, cea apropiata de altar, si curtea neamurilor, adica a pagânilor (neevreilor), sau curtea de afara. Intre cele doua curti, iudeii zidisera un zid de despartire (la care face aluzie Pavel în Ef. 2:14). In zilele noastre s-a descoperit placa pe care era gravata interzicerea accesului celor necircumcisi, sub pedeapsa cu moartea. Daca templul din Ierusalim este doar o proiectie pamânteasca a adevaratului Sanctuar din cer, care este Palatul împaratului împaratilor si al Dumnezeului dumnezeilor, daca Israelul lui Dumnezeu este definit ca fiind adevaratii închinatori, cei ce se închina prin jertfa lui Iisus, aducând ca dar sacrificiile lor, atunci curtea pagânilor este simbolul celor ce nu se închina la acelasi altar, care n-au nici o împartasire cu templul ceresc: necredinciosi si falsi credinciosi, vrajmasii poporului lui Dumnezeu. Ambele curti sunt în lumea noastra. Distinctia dintre cei ce sunt Israel lui Dumnezeu si cei ce sunt pagâni, nu este facuta dupa criterii omenesti, ci dupa dreptarul lui Dumnezeu (Gal 6:15.16).
       Dumnezeu iubeste pe toti oamenii si a jertfit totul pentru ca si cei mai pacatosi sa poata fi salvati, daca accepta conditiile legamântului sfânt. Dar cei ce cauta o alta cale spre cer decât crucea lui Isus, cei care traiesc în razvratire fata de voia lui Dumnezeu, cei ce n-au experimentat niciodata împacarea cu Dumnezeu, nu pot fi numiti copii ai Lui. Ei sunt pagâni, indiferent   de rasa, nationalitate sau religie. Numele lor nu a fost niciodata scris în cartea vietii si ei se lasa animati de spiritul cel rau.
Aceasta curte de afara nu este masurata în timpul judecatii casei lui Dumnezeu. Curtea de afara este lasata afara. In textul grecesc este folosita o metafora mai dura si, oarecum, enigmatica, cu care traducatorii nu stiu ce sa faca. Daca am traduce exact, ar trebui sa spunem: „curtea de afara izgoneste-o afara si n-o masura". Se foloseste acelasi termen care peste tot are sensul de a da afara, a alunga, a excomunica, a exclude din sinagoga. Nu este doar o lasare deoparte. Cei ce nu s-au împacat cu Dumnezeu nu vor fi judecati în acest timp; cazul lor va fi judecat în timpul mileniului (1 Tim 5:24, Apoc.20:11-15)
       Cele 42 de luni ale „neamurilor". Calcarea în picioare a Ierusalimului ceresc (v.2 b). Durata celor 42 de luni (1260 zile, v.3) este acelasi timp de necaz profetizat de Daniel (7:25, 12:7) la care Apocalipsa va mai face referire (cap. 12:6.14, 13:5). Este vorba despre timpul dominatiei papale (538-1798), o dominatie în care s-a dat pe fata spiritul Romei, spiritul caracteristic pagânismului universal. Ierusalimul ceresc a fost calcat în picioare în sens figurat, prin persecutarea cetatenilor lui ceresti (Dan 8:10-13, Ef2:19, Gal 4:26, Le.21:24) , în acelasi sens în care se poate calca în picioare legea si Christos (Ev 10:28-29). Calcarea în picioare nu înseamna doar persecutie ci si profanare. Un serviciu divin care accentueaza ritualismul ca un paravan al pacatelor si faradelegilor, este etichetat ca fiind o „calcare în picioare a curtilor" templului (Is 1:12 în textul ebraic, vezi Biblia „cu triunghi").
Auditia profetica despre "cei doi martori" ( v.3-13).
         Este foarte util pentru cititor sa observe ca scenele descrise în v.3-13 nu sunt vazute de Ioan în viziune, ci sunt descrise profetic de catre îngerul Domnului din cap. 10 sau de catre glasul lui Dumnezeu din cer (Apoc. 10:8.11, 11:1.3). Oricum, cel ce vorbeste este Dumnezeu, nu o creatura, altfel n-ar putea vorbi despre „cei doi martori ai Mei". Daca viziunea îngerului cu profetia desigilata are loc în contextul trâmbitei a sasea, aceasta profetie despre cele 1260 zile-ani nu apartine de trâmbita a sasea, ci este descoperita de Dumnezeu lui Ioan înainte de a se împlini, facându-se aici o incursiune într-un viitor anterior aceluia ilustrat de viziunea îngerului si a marii avertizari despre care am vazut ca urmau sa se realizeze în perioada 1798-1844). Motivul acestei incursiuni într-un trecut profetic este, mai întâi, nevoia unei digresiuni retorice, a unei paranteze care sa descrie în detaliu care este pacatul neamurilor care tin de curtea de afara, cea nemasurata; si în acelasi timp, nevoia de a arata cauzele aparitiei unei asemenea treziri religioase prevazute în cap. 10.
       Identitatea celor doi martori. Multi au vazut aici pe Enoh si Ilie care sunt în cer si care ar fi asteptati sa revina pe pamânt pentru a chema lumea la pocainta. Dar Iisus a aratat ca daca cineva nu crede Scriptura, n-ar crede nici daca ar învia cineva din morti (Le. 16:29-31) . Pe de alta parte, Ilie a si venit, dar oamenii au facut cu el ce au vrut (Mat 17:10-13). Si daca Botezatorul împlinea profetia despre venirea lui Ilie ca sa pregateasca pe poporul lui Dumnezeu pentru ziua Domnului (Mal.4:6), împlinirea nu este completa, fiindca ziua Domnului, în sensul deplin al cuvântului, este înca în viitor, iar nevoia de pocainta este astazi mai mare ca oricând. Daca ar mai veni însusi Iisus, înca odata dezbracat de slava divina, cu Evanghelia Sa si cu minuni puternice, ce soarta ar avea în crestinatate? Oridecâteori au fost persecutati indivizi pentru motive de constiinta, (pentru a fi salvate natiuni!) la îndemnul caiafelor erei crestine, oridecâteori crestinii fac sau nu fac ceva unui neînsemnat fratior al lui Iisus, acel act reprezinta atitudinea reala fata de Fiul lui Dumnezeu. Si oridecâteori au existat oameni sau miscari religioase de trezire, de chemare la pocainta, acolo a fost Ilie. Iisus si-a trimis apostolii câte doi; si acest model al cuplului misionar a fost urmat de vechii crestini, de fratii valdenzi si lollarzi din Evul Mediu si de multi altii.
        Aici este vorba despre niste martori care au o autoritate neobisnuit de mare (v.3-6). Ilie a putut invoca focul ceresc asupra vrajmasilor lui, a putut încuia si descuia cerul; Moise a putut preface apele în sânge. Dar cheile lui Ilie nu erau altceva decât
       

cuvântul Domnului (1 împ 18:1) primit ca urmare a rugaciunii credintei, deoarece Ilie erau un om la fel de uman ca si noi (Iacov 5:17-18) . Iar Moise a avut în mâini cheile aceleiasi autoritati: „asa vorbeste Domnul!" (Ex 7:17). Ce martori ai lui Dumnezeu ar putea avea autoritatea de a aduce judecati divine asupra pamântului „oridecâteori vor voi"? Si înca în era crestina! Iisus a mustrat pe apostolii care doreau o asemenea autoritate (Le 9:54-56). Si a afirmat ca doar Cuvântul Evangheliei predicate de solii Lui, daca este respins, aduce judecati (Mat 10:14.15; observati contextul trimiterii celor 12, doi câte doi în v. 1-4). Glasul lui Dumnezeu identifica pe acesti doi martori cu simboluri din cartea lui Zaharia (4:3.11.14). Si pentruca nici Zaharia nu întelegea, îngerul Domnului i-a explicat ca aceasta este o metafora pentru autoritatea si puterea cuvântului lui Dumnezeu în contrast cu slabiciunea sau puterea omeneasca (Zab 4:4-6) . Este profetia si porunca restaurarii templului lui Dumnezeu, în ciuda oricarei opozitii.
       O întelegere corecta a identitatii celor doi martori a aparut înca din sec. XII, de la episcopul catolic Bruno de Segni care a vazut în cei doi martori Scripturile Vechiului si Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluata si de protestanti, printre care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) si Johannes Funck. Marele matematician englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeasi explicatie cu doua secole în urma. Adventistii mostenesc aceasta opinie veche de la miscarea millerita. Si înca nu s-a descoperit una mai plauzibila. Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce ne lumineaza (Ps 119: 105.130) fiind un organ al Spiritului Sfânt. Cuvântul testament vine de la latinescul testis (martor). Prin urmare, cei doi martori sunt Biblia cu cele doua marturii ale ei. Este obisnuita denumirea cuvântului lui Dumnezeu ca marturie. Atât decalogul, ca act oficial al legamântului, este numit marturie (Ex 25:2; în Apoc 11:19 este numit testamentul lui Dumnezeu (gr. – diatheke, iar în cap. 15:5 ( – martyrion, marturie). In contextul judecatii, cele doua marturii ale VT si NT amintesc de regula judiciara stabilita de Dumnezeu din Deut 19:15. Biblia este o dovada suficienta în fata instantei constiintei. Cei doi martori-profeti sunt comparati cu doi mari ministri si ambasadori care stau înaintea Suveranului întregului pamânt . Asemenea lui Petru si Ioan, asemenea misionarilor valdenzi care mergeau doi câte doi, unul mai în vârsta si altul mai tânar, pentru a evangheliza cu riscul vietii lor, VT si NT au profetizat „îmbracati în sac" (în semn de umilire si doliu) în timpul dominatiei papale
Moartea si invierea celor doi martori (v.7-12)
         Asemenea lui Ilie care, dupa cei trei ani si jumatate de seceta, a fost condamnat la moarte dar Dumnezeu l-a înaltat la cer, asemenea lui Iisus care a profetizat timp de trei ani si jumatate, apoi a fost omorât si totusi a înviat, S-a înaltat si a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rara în Evul Mediu si citirea ei nu era încurajata. Aparitia tiparului si a Reformei a dezlegat Biblia din lanturile Bisericii Romane dar în tarile catolice si ortodoxe a continuat în principiu, situatia medievala. Insa nici tarile protestante n-au înaltat Biblia la adevarata ei pozitie, ca fiind pâinea vietii pentru fiecare om. Biblia a ramas legata în lanturile crezurilor protestante; orice interpretare si publicare a învataturilor ei altfel decât învatau bisericile de stat, erau descurajate La sfârsitul celor 1260 de ani de marturisire umilita, adica în ultimii ani ai acelei perioade, ceva "mai groaznic avea sa se întâmple. O noua putere iesita din putul aceluiasi abis descris în Apoc.9:1, dar în fond aceeasi fiara (îngerul pierzarii), avea sa se lupte cu ei, sa-i învinga si sa-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici este numita Sodoma si Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri peste care au venit judecatile lui Dumnezeu si din care credinciosii au trebuit sa iasa.
Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult si al sclaviei (Ex 5:2.7-9) , Sodoma este simbolul celei mai josnice imoralitati (Gen 13:13, 19:5) .
       Care loc (dintre cele vizitate de cei doi martori) era în mod distinct plin de necredinta, de opresiune si imoralitate, pe la sfârsitul sec. XVIII ? Ce noua putere satanica a aparut atunci ? Orice cunoscator al istoriei moderne poate întelege ca aici este descrisa atitudinea Revolutiei Franceze fata de religie, când, din acel haos si mare cutremur social-politic, a iesit un guvern anticrestin, aproape ateist, declarând razboi Bibliei. Timp de trei ani si jumatate (3,5 zile profetice!), din nov. 1793 pana in iunie 1797, prin asa numita descrestinare si prin ulterioarele masuri opresive, crestinismul a fost condamnat în tara cea mai catolica. Chiar si dupa ce s-a introdus o constitutie care garanta libertatea religioasa a continuat aceasta situatie, deoarece, libertatea cultului se aplica numai cultelor anticrestine inventate de revolutionari: cultul Ratiunii, cultul Fiintei Supreme, ‘cultul republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deista, ostile Bibliei.
       Este demna de observat relatia dintre cei trei ani sj jumatate profetici (1260 zile-ani) si cele trei zile si jumatate ale descrestinarii revolutionare. Este o corespondenta de tip fapta-pedeapsa, care mai apare în istoria si profetia biblica, subliniind principiul zi-an (Num 14:34, Ez 4:4-6). Cu alte cuvinte. Biserica dominanta, care a umilit Biblia si pe credinciosii ei, primeste prin Revolutia Franceza o pedeapsa. Sabia se întoarce împotriva Bisericii intolerante chiar în tara care a sprijinit cel mai mult papismul si care a varsat cel mai mult sânge de crestin necatolic. In acest fel s-a împlinit si profetia ca martorii au fost ucisi în cetatea Sodoma si Egipt unde a fost rastignit si Domnul lor. Iisus a fost rastignit aici în persoana acelor foarte
neînsemnati frati ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoti etc. (vezi si Fapt 9:4-5). Nu poate fi vorba despre Ierusalim aici, cum cred unii, pentruca Ierusalimul era distrus deja pe vremea lui Ioan, iar pe timpul Revolutiei Franceze era sub dominatie otomana. Dar împreuna cu Sodoma si Egipt, Ierusalimul este un tip al crestinatatii false care a condamnat pe urmasii lui Iisus. Lepadând Evanghelia, locuitorii Ierusalimului au devenit jucaria spiritelor rele si au declansat acea revolta a zelotilor care s-au mâncat între ei pâna au fost învinsi de romani. Si în acest caz, poporul lui Dumnezeu a iesit înainte de a veni potopul judecatilor divine. Franta, deasemenea, fusese în buna masura parasita de protestanti, care se refugiasera în Elvetia, Olanda si America, con- tribuind la prosperitatea acelor tari, prin talentele lor industriale, si saracind Franta de cel mai valoros element social.
       Descrierile din v.9-10 se refera la influenta internationala a Revolutiei care nu s-a privit pe sine ca fiind doar o problema nationala, ci europeana si chiar mondiala. Ideile ei erau deja raspândite în alte tari. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia si în alte locuri, iar deistii si rationalistii erau înca mai raspânditi, pâna în America. Toti cei care simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi rationalisti, saraci care îsi imaginau ca exemplul Frantei ar putea aduce izbavire, si altii, aveau toate motivele sa se bucure de programul Revolutiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii si-au închipuit ca sunt chinuiti de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreste libertatea carnala si eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii si Evangheliei este o tortura a constiintei. Dupa aceasta descrestinare si ostilitate fata de Biblie, dupa cei trei ani si jumatate în care cruzimile, delatiunile si destrabalarea au ajuns, poate, cea mai înalta cota a istoriei, obosita de pacat si îngrozita de sine, Franta decreteaza deplina libertate religioasa în iunie 1797.
       A urmat un adevarat reviriment spiritual (conf. v. 11). Frica mentionata în acest verset are un sens spiritual. Ea denumeste un sentiment de veneratie, reverenta, respect. Generatia care a trait aceste evenimente a fost si martora reabilitarii Bibliei. In timpul dominatiei catolice si a altor biserici de stat , Biblia marturisise în umilinta. Revolutia s-a dovedit un si mai mare vrajmas, dorind înlaturarea completa a Bibliei.Dar încheierea Revolutiei Franceze, care a dat si o lovitura mortala papismului, a favorizat Biblia si libertatea religioasa. Chiar din acest timp dateaza primele societati biblice. Pe lânga Anglia, SUA si alte tari, Franta a întemeiat si ea o societate biblica.
      Intre anii 1804-1840 au aparut în lume, într-o evolutie incredibila, circa 63 de Societati Biblice diferite, dintre care, cea mai importanta este Societatea Biblica pentru Britania si Strainatate (1804). Au urmat apoi altele: elvetiana (1804), suedeza (1809), indiana (1911), finlandeza (1911), daneza (1814), germana (1815), islandeza (1815), americana (1816), norvegiana (1816), valdenza (1816), franceza (1818, la Paris), greaca (1819), rusa (1826), belgiana (1834). Aceasta înaltare a Bibliei a dus la marea redesteptare interconfesionala de tip adventist dintre anii 1798-1844. Vrajmasii Bibliei, care se bucurasera de descrestinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.
In ceasul acela s-a facut un mare cutremur de pamant (v.13)
        Cu mult timp înainte de Revolutia Franceza, unii învatati ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming (1701) si nu putini printre reformatii francezi (numiti hughenoti ), vazusera în acest capitol apocaliptic si în acest cutremur, o revolutie anticrestina care va avea loc în Franta si care va pedepsi papismul. Este o realitate istorica faptul ca hughenotii (calvinistii francezi) cei mai persecutati dintre protestanti, desi n-au fost de partea Revolutiei, au asteptat împlinirea profetiei acesteia ca pe o eliberare. Potrivit acestei întelegeri, ora din acest verset s-ar situa dupa înaltarea martorilor, ci o descriere simbolica a Revolutiei. Moartea si învierea lui Iisus a fost marcata de un mare cutremur. Tot astfel este marcata si moartea si învierea celor doi martori. Acest cutremur social face parte din al doilea vai (trâmbita a sasea), potrivit v. 14. Dar prabusirile aduse de acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorarii (Ap. 16:18-19, 17:1.16-18) Aceasta prabusire partiala care prevesteste o prabusire totala, arata ca fiara care a iesit din abis, ateismul militant, avea sa-si continue activitatea în lume. Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezinta un

numar real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinatorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom 11:3.4). In afara de protestantii   refugiati sau ascunsi asemenea lui Ilie si altor profeti, Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care, au pierit pentru ca n-au vrut sa tradeze crestinismul pentru cultul republican, în timp ce o mare parte îngenunchea în fata baalilor Revolutiei. Dupa o explicatie traditionala însa, n-ar fi vorba de persoane ci de 7000 de titluri (nobiliare si eclesiastice) care au fost desfiintate de revolutie. Textul grecesc, este adevarat, spune „7000 de nume de oameni", dar expresia se refera la persoane, ca si atunci când se spune „suflete de oameni".
       Efectul spiritual al cutremurului trâmbitei a sasea. Spre deosebire de acei locuitori ai pamântului din cap 9:20-21 care fusesera crutati de urgia cavaleriei demonice, aici cei ramasi s-au pocait. Evident, nu poate fi vorba de o pocainta a tuturor celor ce n-au pierit în timpul Revolutiei. S-ar putea ca „cei ramasi" din acest verset sa fie o denumire a „ramasitei" lui Dumnezeu din perioada 1798-1844. In orice caz, termenii grecesti din ultima parte a v. 13, sunt aceeasi ca si în cap. 14:7. Observati urmatoarea paralela:
Apoc.10-11

1. Un inger coborand din cer
2. Carticica deschisa… Cel viu in vecii vecilor…
3. Trebuie sa profetizezi din noi, in fata multor popoare, neamuri, limbi si imparati
4. S-au temut de Dumnezeul cerului si I-au dat slava
5. Scoala-te si masoara templul, altarul…
6. si pe inchinatorii lui
7. Care a facut cerul… pamantul… marea…
Apoc 14

1. Un alt inger, zburand prin mijlocul cerului
2. Cu o evanghelie vesnica
3. ca s-o vesteasca… oricarui neam, oricarui trib, oricarei limbi, oricarui popor
4. temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava
5. caci a venit ceasul Judecatii Lui
6. inchinati-va Celui care
7. a facut cerul, pamantul, marea si izvoarele
       Este posibil ca v. 12-13 sa necesite un studiu exegetic mai profund. Evenimentele Revolutiei Franceze au deschis o era noua, aceea a secularismului, a anticrestinismului în crestinatate. Dupa 1844, aparitia evolutionismului si marxismului, miscarile revolutionare care au continuat marele seism francez, au concurat cu raspândirea tot mai larga a Evangheliei în lume. Acolo unde conditiile spirituale si sociale au creat teren favorabil, Antichristul revolutionar a manifestat aceeasi atitudine fata de Biblie. Incepând cu Revolutia Rosie din Imperiul Tarist, sistemul socialist-comunist a creat un lagar enorm, un Egipt modern în care s-au instaurat ateismul si sclavia. In cartea sa, Odihna divina pentru neodihna omeneasca, Dr. Samuele Bacchiocchi afirma ca leninistii au încercat chiar si înlocuirea saptamânii cu decada, ca si Revolutia franceza. Acest amanunt este interesant si pentru faptul ca revolutia bolsevica s-a considerat continuatoarea Revolutiei Franceze. Si înca un amanunt: înainte de a fi preluat ciclul saptamânal de la orientali (caldeeni, evrei), egiptenii împarteau si ei luna în decade…

Ingerul al saptelea ( al treilea "vai"). v.15-19
         Evenimentele trâmbitei a saptea sunt prezentate de catre Ioan în doua tablouri:
        a). Venirea judecatii si împaratiei lui Dumnezeu. Sarbatorirea întronarii lui Iisus. (v.15-18)
         b). Deschiderea templului ceresc si razbunarea legii (v.19).
         Cheia întelegerii pasajului s-ar putea afla în studierea relatiei dintre cele doua scene profetice. Pionierii nostri au înteles ca v. 19 indica Ziua Ispasirii (a Judecatii, a curatirii Sanctuarului, conf. Lev 16), deoarece numai atunci se putea deschide „sala Tronului", accesul spre chivotul legii deasupra caruia se manifesta „slava Domnului". Frumusetea, solemnitatea si profunzimea acestor simboluri înca n-au fost întelese complet. Teologia noastra are nevoie de un studiu mai serios si urgent al acestor aspecte fundamentale si distinctive.
        Ellen White aplica v. 19 la începutul zilei ispasirii în 1844, în cartea Marea Lupta (Tragedia Veacurilor, la începutul cap. 25). într-o nota aditionala din 7SDABC la Apoc 11:19 (CBAZS) ea aplica acelasi verset la un moment din plaga a VII -a. Legea lui Dumnezeu va apare pe cer si va fi vazuta de vrajmasii ei. Se poate ca unul din cele doua cazuri sa fie o aplicare secundara, omiletica, a Ellenei White.
       Faptul ca trâmbita a saptea declanseaza în cer laude Celui care tocmai a primit împaratia, în timp ce deschiderea Sanctuarului este vazuta dupa aceea, sugereaza ca trâmbita a saptea n-ar suna de la 1844, ci înca este asteptata sa sune. Daca, totusi, v. 19 se aplica la începutul judecatii în 1844, trebuie explicat motivul pentru care nu apare întâi scena deschiderii Sanctuarului si apoi scena întronarii lui Iisus. Nu încurajam controverse asupra unor lucruri care sunt mai importante în sine decât oricare alta preferinta si motivatie, dorim doar sa aratam ca pasajul necesita înca studiu. Este posibil ca a mai ramas ceva din dulceata si amaraciunea profetiei desigilate de îngerul Domnului pentru anul 1844. Daca si alte adevaruri au fost întelese treptat, necesitând oarecare corectari si îmbogatiri ale teologiei noastre, de ce am pretinde ca adevarul cu privire la deschiderea si curatirea Sanctuarului ar fi complet înteles? Nu ne temem ca studiul ar înlatura acest stâlp doctrinal, el fiind prea bine înfipt în Cuvântul lui Dumnezeu.
        Scena din v. 15-18 are la baza Psalmul 2. Ellen White (în Exp & Viz 42) arata care era întelegerea pionierilor nostri. Momentul
primirii împaratiei de catre Domnul Christos, momentul tranzitiei de la împaratia harului (odata cu închiderea timpului de har), la împaratia slavei, marcheaza un raspuns la mânia neamurilor. Aceasta mânie a neamurilor ar fi conflictele din mijlocul neamurilor si, în acelasi timp, opozitia lor fata de Christos. Dupa 1844, revolutiile din Europa (1848), razboaiele mondiale si alte revolutii si razboaie locale, au împlinit aceasta profetie care înca mai are sa se împlineasca. In ordine succesiva, urmeaza mânia lui Dumnezeu, care se va revarsa prin cele sapte plagi, în timpul strâmtorarii, dupa încheierea timpului de har {(Apoc 14:9-10, 15:1, 18:6). Judecata si rasplatirea de aici s-ar referi la evenimentele celor 1000 de ani din cap. 20, dupa revenirea lui Iisus, iar distrugerea celor ce distrug pamântul este cea prevazuta pentru sfârsitul judecatii mileniale (20:11-15).
       Evenimentul dominant si care apare ca început al celor cuprinse în trâmbita a sasea este, totusi, momentul primirii împaratiei de catre Domnul Christos. Acest eveniment ceresc are loc înaintea revenirii Lui pe pamânt si se mai numeste „nunta Mielului" (Apoc 19:6-7). Scena este echivalenta cu cea din Dan. 7:13-14 unde este organic legata de timpul judecatii. Nunta sau primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (conf.Lc 19:12, 12:36, Mat 22:10-12). Nu trebuie confundata nunta cu ospatul nuntii. Una este primirea împaratiei de catre Iisus, înainte de venirea Sa; cealalta este sarbatorirea triumfului si a comuniunii la sosirea mântuitilor cu Christos în cer. Aici merita subliniat faptul ca, în aceasta metafora apocaliptica a nuntii, mireasa nu este simbolul Bisericii, ci al Ierusalimului ceresc, capitala împaratiei (Apoc.21:2′.9-11). Exista o relatie strânsa Intre Ierusalimul ceresc si ‘Biserica de pe pamânt, dar aici se cere sa nu le confundam.
       Manifestarile din v.19 au avut loc la Sinai (Ex 19:16-19) si la Golgota (Mat 27:45.50-51) ,iar aici descriu ceea ce se va întâmpla în timpul plagii a saptea (Apoc 16:17-21) când decalogul va apare scris pe cer (conf. Ps 97). Toti cei ce n-au crezut Evanghelia vesnica a mântuirii si judecatii, care au sfidat poruncile lui Dumnezeu, care nu s-au temut de Dumnezeu ca sa-I dea slava la timpul potrivit, vor tremura la sfârsit marturisindu-si zadarnic pacatele la munti si la stânci.
       Tema persecutarii martorilor lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, tema mâniei neamurilor si a interventiei salvatoare a lui Dumnezeu, sunt preluate si dezvoltate în sectiunea urmatoare (12:6.12.17, 13:5 etc).
Altarul si cele sapte trambite ingeresti