Unul din cele mai importante adevaruri ale crezului crestin este acela ca Domnul Iisus Hristos va veni din nou la noi în lumea noastra, si foarte posibil, chiar în aceasta generatie. Aceasta o spune Crezul, un crez vechi de peste 1500 de ani. Întrebarea este însa, cîti mai credem azi cu toata inima, cu toata convingerea ca Iisus Hristos va reveni? La data de 4 martie 1989, deci destul de recent, un grup de 30 de teologi ilustri, sefi de catedra la diferite seminarii si Universitati de prestigiu din Statele Unite, s-au întîlnit într-o localitate din Nordul Californiei pentru a trage o ultima concluzie în urma unui studiu care a durat 2 ani si în care au fost implicati mai mult de 100 de alti profesori de religie. Subiectul studiului lor este Iisus, si anume, daca va mai reveni sau nu, si daca revenirea Lui va deschide portile spre o noua era. Poate ca va intereseaza sa stiti care a fost concluzia la care au ajuns aceste minti luminate. Din cei 30, 26 au votat cu vehementa împotriva ideii ca Iisus va mai reveni, motivînd ca Iisus nu a promis asa ceva si ca aceasta idee este o inventie speculativa a bisericii primelor secole crestine. Alti doi profesori teologi au votat si ei împotriva acestei idei, dar fara prea mult entuziasm, în timp ce ultimii doi din cei 30 au fost total de acord cu fagaduinta clara a Domnului Hristos cît si cu învataturile apostolice ale Noului Testament ca Domnul Iisus va veni, va veni curînd si va deschide prin venirea Sa o epoca noua pentru istoria planetei noastre. Douazecisiopt contra la doi au tras deci concluzia ca Iisus Hristos nu va veni de fel. Oare asa sa fie? Personal, acest vot al celor 28 de teologi necredinciosi privind cuvintele Domnului Iisus nu ma impresioneaza negativ nicidecum. Dimpotriva, votul lor nu face decît sa adevereasca acea dureroasa întrebare a Domnului Iisus: „Dar cînd va veni Fiul Omului va gasi El credinta pe pamînt?”
Votul negativ al celor 28 de teologi reprezentînd un numar posibil de sute de mii de ori mai mare de teologi, studenti si crestini care nu mai cred ca Iisus va reveni, trebuie sa va marturisesc ca a avut asupra mea un efect mai degraba pozitiv. Acel congres al teologilor necredinciosi mi-a confirmat înca o data faptul ca ne gasim chiar în vremea sfîrsitului despre care apostolul Petru ne-a avertizat din timp prin cele scrise în 2 Petru 3,3: „înainte de toate sa stiti ca în zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri care vor trai dupa poftele lor si vor zice: ‘Unde este fagaduinta venirii Lui?'” Pe lînga miliioanele de crestini care nu mai cred în revenirea Domnului Iisus, mai sînt alte milioane de crestini care cred ca El va veni dar care se întreaba cu nedumerire: CÎND. Unii spun ca Iisus va veni dupa Armaghedon, altii spun ca Iisus se va coborî chiar în toiul luptei, în timp ce altii sustin, dimpotriva, ca Iisus va veni înainte de dezlantuirea acelui cataclism uman.
Daca binevoiti sa deschideti din nou Apocalipsa la locul unde am ramas cu studiul nostru din prelegerea trecuta, la capitolul 16, capitol în care sînt descrise cele din urma sapte plagi sau urgii ale mîniei divine, vom afla ca Iisus Hristos va veni exact la încheierea celor sapte urgii. În timp ce profetia din acest capitol deapana una dupa alta stirile despre primele cinci plagi, transportîndu-ne în timp la momentul plagii a sasea, aceea a Armaghedonului, vedem cum deodata, în mod brusc, firul profetiei pare ca se întrerupe pentru a se face auzit în versetul 15 anuntul solemn al Domnului Iisus: „Iata, Eu vin ca un hot. Ferice de cel ce vegheaza si-si pazeste hainele ca sa nu umble gol si sa i se vada rusinea”.
Dar revenirea Lui nu are loc chiar atunci cînd este anuntata, în toiul Armaghedonului. Daca am înteles bine ce reprezinta Armaghedonul, atunci întelegem bine si cînd va avea loc revenirea Domnului Iisus. Dupa cum am vazut, Armaghedonul este evenimentul care va polariza toate împaratiile pamîntului sub o singura stapînire, aceea a trinitatii faradelegii, reprezentata de balaur, de fiara si de proorocul mincinos. Din gura acestor trei conducatori, spune profetia, ies trei duhuri necurate, duhuri de demoni, cu scopul precis de a însela lumea si a o strînge într-un front comun, pentru ultima mare batalie. Armaghedonul de aici nu este un loc geografic ci mai degraba o experienta unica, aceea a concentrarii tuturor fortelor satanice si pamîntene pentru a da o lovitura de moarte lui Dumnezeu si tuturor acelora care vor îndrazni sa continue sa stea de partea lui Dumnezeu. Oricît de mare ar fi concentrarea fortelor vrajmasilor lui Dumnezeu la data aceea, rautatea, hulele si armele celor rai nu pot sa faca nici un rau lui Dumnezeu. Ele nu pot depasi granitele planetei, nu pot patrunde în templul lui Dumnezeu în sala tronului divin pentru a rasturna stapînirea universala a lui Dumnezeu. Loviti, chinuiti, îngroziti si spumegînd de mînie împotriva lui Dumnezeu, închinatorii fiarei ar fi dispusi sa faca orice pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a se lupta împotriva Lui în mod direct. Înfierbîntati de ura lor, vrajiti si înflacarati de duhurile de demoni, vor face atunci front comun în fata unui adversar pe care nu-L pot atinge cu nimic, dar despre a carui putere deja au luat cunostinta. Atunci balaurul, Satana va îndrepta atentia tuturor acelor gloate înfuriate de la Dumnezeul cel Atotputernic la ramasita poporului lui Dumnezeu care va fi în viata la acea data. Asa ne spune profetia din capitolul 12 cu versetul 17, ca „balaurul, mîniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus”. Razboiul Armaghedonului este de fapt razboiul pe care Satana îl va porni nu împotriva Dumnezeului cel Atotputernic, ci împotriva poporului credincios al lui Dumnezeu, reprezentat de ramasita acelora care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin credinta lui Iisus. Balaurul daduse putere fiarei si mare stapînire pentru a aduce cu forta la ascultare pe toti crestinii si pentru a-i determina sa se închine ei si sa primeasca semnul ei pe frunte sau pe mîna. Dar lucrurile nu au mers exact asa cum au fost proiectate. Fiara a avut de întîmpinat opozitie în chiar granitele teritoriului ei. Atîta timp cît printre crestini urmau sa existe unii care vor refuza sa-i dea ascultare si sa i se închine, împaratia fiarei avea sa fie amenintata. Ce era de facut? Fiara atunci, în întelegere cu proorocul mincinos, da o lege martiala care pronunta moartea asupra tuturor celor ce vor refuza sa se închine fiarei si sa primeasca semnul ei. Dar culmea, cei ce vor sa ramîna credinciosi poruncilor lui Dumnezeu nu numai ca nu se dau înapoi sau au de gînd sa capituleze, ci dimpotriva, înarmatii cu putere de sus, cu fetele straluminate de slava lui Dumnezeu, sînt hotarîti sa mearga la toti locuitorii pamîntului cu Evanghelia vesnica a lui Dumnezeu, rostind marea strigare – Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui; si închinati-va nu fiarei, ci Celui ce a facut cerul, pamîntul, marea si izvoarele apelor. A cazut Babilonul, cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul mîniei desfrînarii ei. Si acea mare strigare a ramasitei celor credinciosi continua: Daca se închina cineva fiarei si icoanei ei si primeste semnul ei pe frunte sau pe mîna, va bea si el din vinul mîniei lui Dumnezeu. Marea strigare a celor credinciosi urmareste drept scop sa adune într-un singur popor, într-o singura miscare sau coloana pe toti oamenii de pe pamînt crestini, sau fosti pagîni, ca sa stea cu adevarat de partea adevarurilor Bibliei, de partea poruncilor lui Dumnezeu si de partea lui Iisus. Marea strigare a ramasitei de pe întreg pamîntul va fi însotita de multe semne si minuni adevarate. Ca niste trimisi împuterniciti ai lui Hristos prin al caror glas rasunau îndemnurile lui Dumnezeu, membri ramasitei rugau fierbinte pe toti locuitorii pamîntului: împacati-va cu Dumnezeu. Dupa ce lucrarea marei strigari a fost încheiata cu succes si poporul lui Dumnezeu a fost adunat sub stindardul poruncilor lui Dumnezeu si asezat în vazul lumii, urmatorul eveniment ce va avea loc va fi încheierea harului divin, închiderea usii mîntuirii pentru oricine.. Acum este rîndul demonilor sa mearga la locuitorii pamîntului, acum este rîndul lor sa savîrseasca si ei semne si minuni si sa întreprinda ultima lor campanie de înselare si orbire a mintilor oamenilor pentru a-i strînge împotriva lui Dumnezeu. Dar, cum am spus, evident, Dumnezeu nu se va deranja si nu se va speria de aceasta campanie si atunci Satana, fiara, proorocul mincinos si toti închinatorii fiarei se vor napusti asupra celor credinciosi. În acel moment cînd mîna celor necredinciosi se va ridica sa dea lovitura de moarte copiilor lui Dumnezeu, asa cum ne spune versetul 17, „din templu, din scaunul de domnie al lui Dumnezeu va iesi un glas tare care va zice: ‘S-a ispravit! S-a sfîrsit’.
Ce urmeaza dupa aceste solemne cuvinte? Iata ce spune versetul 18 în continuare: „Si au urmat fulgere, glasuri, tunete si s-a facut un mare cutremur de pamînt asa de tare cum de cînd este omul pe pamînt n-a fost un cutremur asa de mare. Cetatea cea mare a fost împartita în 3 parti si cetatile neamurilor s-au prabusit. Si Dumnezeu Si-a adus aminte de Babilonul cel mare ca sa-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui. Toate ostroavele au fugit si muntii nu s-au mai gasit. O grindina mare ale carei boabe cîntareau aproape un talant a cazut din cer peste oameni si oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru ca aceasta urgie era foarte mare”. O, ce teribila va fi ziua aceea cînd Iisus, Aparatorul poporului lui Dumnezeu va spune în auzul vrajmasilor Sai „S-a ispravit!” Aceasta a fost ziua pe care El a întrezarit-o |
|
atunci cînd trecea prin chinurile jertfei Sale sus, pe culmea Golgotei. În acea zi, cînd buzele Sale cuprinse de paloarea mortii au rostit cuvintele „S-a sfîrsit”, în cuvintele Sale era ascunsa convingerea ca prin jertfa Sa El va pune capat robiei pacatului si domniei lui Satana în aceasta lume. Aceea a fost lupta Sa cea mai grea. De felul cum se încheia acea lupta de pe Calvar, aveau sa depinda acele cuvinte „S-a sfîrsit” care urmau sa fie rostite cu ocazia plagii a saptea. Iisus însa a biruit la cruce, de aceea si Dumnezeu L-a înviat si L-a înaltat nespus de mult si I-a dat numele care este mai presus de orice nume: Iisus Hristos, Domnul. Tocmai datorita biruintei Sale pe Golgota Iisus a fost gasit vrednic sa ia din mîna Celui Prea înalt cartea aceea scrisa pe dinauntru si pe dinafara, si pecetluita cu sapte peceti, aratîndu-se prin aceasta ca mersul istoriei acestei planete a ajuns în mîini bune.
Pe parcursul studiilor noastre de pîna acum din Apocalipsa, am vazut cum pecete dupa pecete sînt rupte, trîmbita dupa trîmbita suna si în final potir dupa potir este varsat asupra pamîntului pîna la ultima pagina a cartii din mîna Sa, pîna la ultimele Sale cuvinte „S-a sfîrsit!”
Noi oamenii, cînd trecem prin clipe grele de nesuportat, datorita starilor de lucruri din viata noastra sau datorita nefericirii, suferintei si greutatilor care abunda în jurul nostru, ajunsi la capatul puterilor sau rabdarii adeseori întrebam: Pîna cînd Doamne? Atunci, în acele clipe, ar fi mai bine sa ne atintim privirea spre acele cuvinte ale Domnului Iisus rostite pe Calvar, cît si asupra acelor cuvinte rostite cu glas tare de pe tronul Sau din cer: „S-a ispravit!” Al saptelea înger a varsat ultimul potir al mîniei lui Dumnezeu în vazduh, asupra întregului pamînt.
Primul potir a atins ici si colo pamîntul, revarsarea celui de al doilea potir a lovit marea în timp ce prin al treilea potir au fost lovite izvoarele apelor. Prin aruncarea celui de al patrulea potir peste soare, razele lui au început sa dogoreasca ucigator ici si colo pe pamînt. Începînd cu plaga a cincea, loviturile mîniei lui Dumnezeu sînt ceva mai precise si se transfera de la natura la fiinte omenesti, de la elementele care guverneaza bunul mers al vietii pe pamînt, la elementele care vor guverna societatea acelor zile din urma. Plaga a cincea loveste mai întîi scaunul de domnie al fiarei cu un întuneric gros care seamana groaza si durere în inimile celor ce conduc lumea alaturi de fiara si care discrediteaza toata puterea fiarei în fata întregului pamînt. Plaga a sasea loveste mintea tuturor locuitorilor pamîntului, lasînd-o la bunul plac al aceluia de care oamenii au avut placerea sa asculte. Acum oamenii în orbirea lor se arunca asupra poporului lui Dumnezeu ca sa-l extermine, ca sa-l stearga de pe fata pamîntului. Acum se pare ca este momentul acela crucial cosmic cînd Iisus trebuie sa intervina, cînd El trebuie sa se ridice în apararea urmasilor Sai de pe pamînt; acum ori niciodata! Si glasul Lui se aude pe tot pamîntul: S-a sfîrsit! Si drept urmare, aceia care vroiau sa stearga pe cei credinciosi de pe pamînt sînt acum facuti una cu pamîntul. Pamîntul este acum cuprins de teribile convulsii. Întreaga natura este pusa în miscare. Ostroavele si muntii se muta din locurile lor, dispar în apele marilor sau oceanelor sau se cufunda în adîncurile pamîntului. Totul pare ca se stinge în întuneric si fulgerele sfîsie cu luminile lor orbitoare privirile îngrozite ale oamenilor, iar vazduhul este plin de glasuri si tunete.
Vazduhul de altadata, elementul favorit al duhurilor rele, acea împaratie peste care Satana si îngerii lui se credeau stapîni a devenit acum o granita peste care cerul nu le mai îngaduie sa treaca. Toti trebuie sa fie aici la ceasul judecatii divine. Atunci se vor împlini cuvintele scrise de proorocul Isaia în cartea sa la capitolul 26 cu versetul 18, cuvinte ce pareau fantastice la ora aceea si pe care cei rai din veacurile de mai tîrziu mai mai sa le fi uitat. Ele prevesteau: „Pamîntul se rupe, pamîntul se sfarma, pamîntul se crapa, pamîntul se clatina ca un om beat, tremura ca o coliba. Pacatul lui îl apasa, cade si nu se mai ridica. în ziua aceea Domnul va pedepsi în cer ostirea de sus iar pe pamînt pe împaratii pamîntului. Babilonul, cetatea cea mare, acel locas al dracilor nu mai prezinta siguranta pentru nimeni.
Efectul imediat al cutremurului de pamînt, ca si al tuturor celorlalte elemente ale naturii iesite acum din fagasul lor, este de-a dreptul pustiitor pentru sufletele tuturor oamenilor. Nu numai împaratiile pamîntului si cetatile lor sînt clatinate, ci însusi Babilonul este zdruncinat din temelie. Satana, fiara si proorocul mincinos nu se mai înteleg. Babilonul, acel triumvirat al faradelegii se dezbina, se destrama acum. Cineva trebuie sa fie vinovat de toate acestea, însa fiecare arunca acum vina asupra celuilalt. Si, pentru ca distrugerea sa fie completa acum asupra Babilonului si asupra tuturor închinatorilor fiarei, cerul întreg începe sa toarne o grindina grea si deasa care zdrobeste tot ce are viata. Imaginati-va ce scene de groaza vor fi atunci. Aceea va fi ziua cea mare a mîniei lui Dumnezeu. În acea zi universul întreg va privi cu consternare la toti aceia care au ales sa nesocoteasca, sa respinga si sa lupte contra lui Dumnezeu. Pe buzele tuturor celor loviti de aceasta ultima urgie divina sînt acum numai cuvinte de razvratire si injurii la adresa lui Dumnezeu si niciun cuvînt de pocainta si nici chiar cel mai slab semn de regret. Atitudinea celor nemîntuiti face pe deplin dovada ca omul despartit de harul lui Dumnezeu nu vrea si nici nu poate sa se supuna lui Dumnezeu si legii Sale si ca urmarea naturala a acestei despartiri de harul divin duce în mod sigur la împietrirea inimii si la razvratire pe fata împotriva lui Dumnezeu. Despre faraonul în timpul caruia Dumnezeu a revarsat potirul mîniei Sale peste toata tara Egiptului sta scris ca si-a împietrit inima, nu s-a pocait de fel lasînd sa treaca astfel clipa potrivita, ocazia harului divin de a se întoarce la Dumnezeu si a-I servi. Ma gîndesc ca aceasta va fi si experienta multora din ultima generatie dinaintea retragerii harului divin. Multi care au nesocotit, au batjocorit, au refuzat sau poate chiar ca s-au luptat împotriva lui Dumnezeu, vor continua în aceasta atitudine pîna în ultima clipa de har si vor trece dincolo de ea cu inima împietrita în vrajmasie contra cerului.
O, daca ei nu ar fi repetat acea experienta a lui Faraon lasînd sa treaca clipa lor potrivita! Multi oameni se întreaba azi în forul intim al inimii lor: Cînd este mai bine sa se întoarca la Dumnezeu si sa-si consacre viata în deplina ascultare de voia Sa, acum sau mai tîrziu? Multi dintre cei ce aseaza o hotarîre atît de importanta sub forma unui balans între un azi si un mîine, neglijeaza adeseori marele adevar ca nimeni nu este stapîn pe timp si ca un astazi este cu mult mai bun decît un mîine care ar putea sa nu mai vina niciodata deoarece firul vietii noastre se poate întrerupe fulgerator. Însa cei mai multi care fac din ziua de mîine ziua marii lor hotarîri de a se pocai, de a se întoarce la Dumnezeu si alipi de voia Sa, prin însasi amînarea lor recunosc tacit ca Dumnezeu cu chemarea Lui la mîntuire îi cam deranjeaza, îi cam incomodeaza. Adevarul este ca în clipa de fata lor nu le place sa raspunda chemarii divine.
Iubite cititor, tînar sau vîrstnic, daca în acest moment simti ca Dumnezeu te cheama, ca trebuie sa lasi pacatul si nebuniile acestei lumi si sa te pregatesti pentru cer, pentru vesnicie, si aceasta chemare divina te incomodeaza, în numele Domnului Iisus Hristos te invit sa lasi sa treaca tocmai aceasta clipa, clipa potrivita, clipa marii hotarîri. Te invit sa nu treci peste granita ei. S-ar putea ca si mîine sa mai fie o clipa potrivita, dar daca astazi n-ai fost dispus sa o folosesti, nu cumva pîna mîine inima ta se va învîrtosa si va deveni si mai insensibila la glasul iubirii divine si se va simti si mai incomodata de invitatia harului divin de a te pocai?  O, fie ca raspunsul tuturor celor care au primit aceasta solemna solie sa nu fie altul decît: Acum, chiar în clipa aceasta Doamne, doresc sa ma asez pe altarul Tau, sa ma consacru Tie. Primeste Te rog viata mea asa cum este ea si curateste-o Te rog în sîngele Domnului Iisus si aseaza în ea o inima noua si putere divina de a Te asculta pîna la capatul cararii vietii. Si fie ca acest capat sa nu se termine în ziua mîniei Tale ci în ziua mareata si glorioasa a aratarii Domnuluii nostru Iisus Hristos. Ajuta-ma la toate acestea si-Ti multumesc prin numele Sau cel sfînt. Amin! |
|