Ne gasim la cel de al 3-lea capitol al cartii Apocalipsa, ultima carte a Bibliei. Dupa cum stiti, Apocalipsa este o carte profetica, plina de însemnatate, plina de solii din partea Domnului Iisus Christos catre biserica Sa din toate veacurile. Dar mai mult decît aceste revelatii cu caracter profetic, Apocalipsa este în sine ceea ce însusi numele ei ne spune – Descoperirea lui Iisus Christos. Capitolul 3 din aceasta carte la care am ajuns cu studiile noastre contine ultimele 3 mesaje ale Domnului Christos adresate sub forma de scrisoare ultimelor 3 biserici din cele sapte carora Iisus le-a adresat un cuvînt prin pana inspirata a ucenicului Sau Ioan. Si aceste 3 biserici sînt Sardes, Filadelfia si Laodicea. Acum, doresc sa cercetam împreuna solia Domnului Christos catre biserica Sa din Sardes, cît si întelesul ei pentru noi cei de astazi. Dar, mai înainte de toate, va invit sa facem cunostinta cu continutul epistolei pe care Domnul Iisus a trimis-o credinciosilor Sai din Sardes.
„Ingerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: ‘Stiu faptele tale, ca îti merge numele ca traiesti, dar esti mort. Vegheaza si întareste ce ramîne, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavîrsite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ti aminte dar, cum ai primit si ai auzit. Tine si pocaieste-te. Daca nu veghezi, voi veni ca un hot si nu vei sti în care ceas voi veni peste tine. Totusi, ai în Sardes cîteva nume care nu si-au mînjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine îmbracati în alb, fiindca sînt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbracat astfel în haine albe, nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui. Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul”
O prima privire asupra acestei epistole ne descopera o schimbare în felul în care Domnul alege sa se adreseze acestei biserici din Sardes. Daca pîna aici El se adreseaza bisericilor Sale din Efes, Smirna, Pergam si Tiatira mai întîi cu cuvinte de lauda si apoi cu cuvinte de mustrare, de data aceasta catre biserica Sa din Sardes, Domnul începe direct cu cuvinte de mustrare, de condamnare. Aceasta face din epistola catre biserica din Sardes, cea mai severa dintre toate cele sapte epistole. Asezata la piciorul muntelui Gmolus, pe un platou înalt în fertila vale a rîului Helmus si accesibila numai dintr-o singura directie,  cetatea Sardes de altadata parea o cetate bine aparata, demna de rîvnit, dar imposibil de cucerit. Sardes era capitala vechiului regat al Lidiei, unul dintre cele mai bogate regate ale lumii antice. Aici a domnit împaratul Cretius, renumit pentru averile sale fabuloase dar al carui regat însa avea sa cada în mîna lui Cirus în anul 549 Î.Hr. printr-un atac surprinzator în timpul noptii, prin escaladarea peretelui stîncos si abrupt, la capatul caruia, sus, ca un cuib de vulturi sta asezata cetatea Sardes. Mai tîrziu, aceasta cetate devine punct de atractie si obiectiv de cucerit pentru Alexandru Macedon si Antioh cel Mare. Dar interesul cuceritorilor vremurilor de atunci pentru aceasta cetate urma sa scada treptat pîna aproape sa apuna pentru totdeauna. In anul 17 D.Hr. cetatea Sardes este devastata de un cutremur si ar fi putut fi trecuta între cetatile disparute ale lumii antice daca împaratul roman Tiberius nu ar fi înlesnit prin scutirea ei de taxe pentru o perioada de 5 ani, rezidirea si readucerea ei la o stare înfloritoare. Totusi Sardes niciodata nu avea sa mai recîstige slava, bogatia si reputatia ei de altadataa, de care se bucurase cu secole mai înainte. Numai cîteva cuvinte foarte simple sînt necesare Domnului Iisus pentru a dezvalui starea spirituala falimentara a bisericii Sale din acea cetate. Dar aceste cuvinte sînt tot atît de devastatoare ca si cutremurul de care ea a suferit. „Stiu faptele tale, ca-ti merge numele ca traiesti, dar esti mort”.
Biserica din Sardes îsi cîstigase o buna reputatie. Ea era bine vazuta atît înlauntrul cetatii cît si înafara zidurilor ei. Ea aparea în ochii tuturor ca o biserica plina de vigoare, în crestere, demna de admirat. In ea nu era nici urma de învataturi false, de doctrine stricacioase. Despre ea nu se aude sa fi avut în rîndurile ei membri care sa tina de învatatura lui Balaam, a nicolaitilor si nici a Izabelei. Membri ei erau corecti în pazirea Sabatului, erau buni sustinatori ai lucrarii Domnului prin spiritul lor de consacrare si darnicie si, ca si prima generatie de crestini, ei staruiau în învatatura apostolilor, în legatura frateasca, în frîngerea pîinii si în rugaciuni. Dar, aparentele, si de data aceasta, ca mai totdeauna, aveau sa se dovedeasca înselatoare. Aceasta distinsa biserica din Sardes, ce parea a fi plina de viata, era în realitate un mormînt spiritual. Ea purta un nume înaintea oamenilor, un nume pentru dinamismul vietii ei, dar pe care nu avea nici un drept sa-l poarte înaintea cerului. Faptele ei puteau fi recomandabile, puteau sa o prinda bine, ca niste haine bine lucrate, dar ce pacat ca ele acopereau un corp mort. Ochii Domnului s-au dovedit înca o data sa vada dincolo de aparentele omenesti realitatea bisericii din Sardes. Un corp mort, dar bine îmbalsamat, pavoazat si machiat, parînd a fi un corp viu.
Folosindu-ne de propriile cuvinte ale Domnului ce încercau sa sublinieze si mai bine starea spirituala a bisericii Sale, aflam ca faptele ei nu au fost gasite desavîrsite înaintea lui Dumnezeu. Erau fapte bune multe si demne de apreciat, dar acestea nu erau desavîrsite. Ele aratau ca o scoica în care nu se gasea însa perla, margaritarul de mare pret. Faptele lor erau prezente, ca o expresie zilnica a unor datorii împlinite, dar care nu se ridicasera la înaltimea asteptarilor divine. Ele erau niste fapte care creasera o reputatie, un nume printre oameni, dar nu si înaintea lui Dumnezeu. Ele pareau vrednice si minunate în ochii oamenilor de rînd, dar pline de cusur în ochii lui Dumnezeu. Ce diferenta, ce durere! O, cît de mult ar trebui sa ne gîndim la propriile noastre fapte si la felul cum le priveste Dumnezeu. Noi trebuie sa traim ca înaintea Lui, sa cautam sa-i fim placuti Lui si sa nu uitam ca în primul rînd Lui trebuie sa ne aratam raspunzatori de felul în care ne traim viata noastra. Sa nu uitam în aceasta privinta cuvintele profetului Samuel: „Domnul nu se uita la ce se uita omul; omul se uita la ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima”. Domnul priveste mai adînc decît la suprafata lucrurilor- El cerceteaza adevaratele noastre motive, gînduri si intentii si El este în stare sa vada si sa faca o clara deosebire între ce este realitate si ce este simpla marturisire cu gura si cît de multa viata este în spatele unor frumoase fatade de biserica.
Un alt amanunt din aceasta epistola catre biserica din Sardes ne poate ajuta sa întelegem mai bine conditia spirituala a membrilor ei. Si aceasta se afla chiar la începutul versetului 4. „Totusi, ai în Sardes cîteva nume care nu si-au mînjit hainele”. Potrivit cu cele scrise de marele istoric si geograf Herodot, locuitorii din Sardes, de-a lungul zecilor de ani, cucerisera proasta reputatie a unor oameni cu standarde morale foarte elastice si care dadeau pe fata o îngaduinta vadita fata de vicii. Poate ca membri bisericii din Sardes au început cu timpul sa iubeasca lumea si lucrurile din lume, ca sa ma folosesc de cuvintele apostolului Ioan din prima sa epistola. Sau, potrivit expresiei apostolului Pavel, ei au început sa-si potriveasca viata dupa chipul veacului în care traiau. Poate ca pacatele lumii si-au facut loc în viata bisericii din Sardes într-un fel mai putin dramatic, mai putin tulburator decît în cazul acelora din biserica Tiatira care tineau de învataturile destrabalatei Izabela, dar ele erau prezente. Poate, ca si aluatul, spiritul lumesc, spiritul necuratiei a lucrat treptat-treptat, încît la ora cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa pe Patmos, acolo în Sardes, putini mai erau aceia ale caror haine ramasesera nemînjite de pacat. Evident, numele acestei biserici era o minciuna. Sardes era prima biserica în care se poate distinge o majoritate crestina formata însa de crestini doar cu numele. Ei erau doar cu numele ai lui Christos, însa de fapt, ei apartineau lumii. Ei erau morti în greselile si pacatele lor. Pentru ca un crestin sa fie viu, el nu trebuie sa se multumeasca sa fie crestin doar cu numele, ci el trebuie sa fie si cu viata. Si viata unui crestin trebuie sa fie o viata nemînjita de lume, nemînjita de pacat, consacrata în totalitate lui Dumnezeu. Despre poporul Israel din vechime proorocul Isaia a scris la un moment dat din partea lui Dumnezeu astfel: „Cînd se apropie de Mine poporul acesta Ma cinsteste cu gura si cu buzele, dar inima lui este departe de Mine si frica pe care o are de Mine nu este decît o învatatura de datina omeneasca”. Multi crestini ai zilelor noastre par foarte piosi, foarte religiosi, foarte atenti în practicarea multor rînduieli si datorii crestine, dar în realitate, între inima lor si Dumnezeu este o distanta atît de mare! Ceea ce întristeaza si mînie cel mai mult pe Dumnezeu este ascunderea, tainuirea acestei distante prin tot felul de fapte exterioare impresionante. In aceasta privinta se pare ca fariseii din timpul Domnului Christos atinsesera cota maxima. Ei judecau pe înaintasii lor care au respins si omorît pe profeti, ei aduceau jertfe, înaltau rugaciuni foarte savante, posteau luînd niste fete de oameni chinuiti si faceau toate acestea, zicea Domnul, doar ca sa fie vazuti de oameni. Aici era manifestarea acelei evlavii, dar lipsite de putere, despre care avea sa scrie mai tîrziu apostolul Pavel catre Timotei. In viata bisericii din Sardes domnea ipocrizia. Poate ca acesta este cuvîntul care s-ar potrivi cel mai bine pentru religia multor crestini si a multor biserici de astazi. Noi putem avea un cor minunat, putem intona
|
|
imnuri si psalmi, putem avea predici iscusite si splendoare cereasca în tot ceea ce facem si totusi sa oferim lui Dumnezeu niste lucruri care sa nu fie gasite desavîrsite în ochii lui. Un torent de cuvinte ne poate iesi de pe buzele noastre, cuvinte de rugaciune si de preamarire, dar în care sa nu se gaseasca nici sinceritate si nici putere. Sardes, o biserica a celor vii, dar care în realitate era moarta.
Biserica din Sardes reprezinta cum nu se poate mai bine perioada reformatiunii protestante care a durat din secolul 16 pîna la începutul secolului 18. Solia catre biserica din Sardes aseaza în contrast gloria unor splendori apuse cu un declin spiritual prezent, contrast care este atît de prezent cînd privim la reforma protestanta. Vorbind despre aceasta perioada, un comentator de elita, Samuel Turner, avea sa scrie: „Reformatorii au început bine, dar multi dintre urmasii acestora nu au fost tot atît de consacrati, asa încît faptele lor nu au fost gasite vrednice înaintea lui Dumnezeu. Lor, doar le mergea numele ca traiau, în schimb ei erau morti, si viata de altadata de o evlavie vie, care a izvorît din marile doctrine ale reformei, a degenerat pîna cînd au ajuns într-un formalism lipsit de viata, asa încît în vremea lui John Wesley multi dintre pastorii marilor biserici din Europa erau betivi, libertini si printre cei mai de jos oameni. Oameni ca fratii Wesley, Withfield, puritanii si pietistii au început sa protesteze împotriva acestor lucruri cu asa tarie si cu atîta ungere a Duhului Sfînt încît ei au reusit în a aduce redesteptarea vietii si acelei epoci de misionarism simbolizata de starile de lucruri din biserica din Filadelfia. Dar, care este starea protestantismului de astazi? Miscarea protestanta, în începuturile ei s-a nascut ca un adevarat protest contra învataturilor false si a practicilor corupte ale papalitatii. Dar, din ceea ce a fost odinioara un protest real, azi a ramas doar numele, aceasta miscare pierzînd în fapt puterea si însemnatatea ei. Astazi, protestantii de rînd sînt aproape cu totii ignoranti cu privire la marele adevar al neprihanirii prin credinta cît si al altor mari adevaruri pe care protestantismul a fost cîndva întemeiat. Lipsa lor de cunostinta în ceea ce priveste Sfînta Scriptura a dus la slabiciune spirituala si la conformare cu lumea, asa încît protestantismul de altadata a devenit astazi foarte inexpresiv si lipsit chiar de orice protest. Bisericile protestante din zilele noastre cît si cele neoprotestante, s-au ridicat pe baza reputatiei protestantismului care a apus. Serviciile de cult din aceste biserici sînt, în ce priveste forma, corecte, si poate ca sînt multi cei ce participa la ele. Ele pot promova campanii de evanghelizare si în fruntea lor pot sa se gaseasca oameni de mare talie intelectuala. Ele, poate ca au succes în misionarism, în finante si în tot felul de actiuni cu caracter social. Si totusi, toata aceasta uriasa masinarie sa fie declarata de Dumnezeu ca fiind moarta! Dar tabloul zilelor noastre nu este sumbru în totalitate. Dumnezeu are si azi în toate bisericile protestante si chiar si în biserica Romano-Catolica, sau în biserica Ortodoxa multe nume care nu si-au mînjit hainele. Dar, ce s-ar mai putea face pentru o biserica moarta ca biserica din Sardes? Domnul Iisus adreseaza unei astfel de biserici o serie de 5 porunci foarte urgente. Prima este „vegheaza!”, a doua „întareste ce ramîne, care e pe moarte”, a treia spune „Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit”, a patra ne spune „Tine”, iar a cincea „Pocaieste-te!”.
In Sardes mai erau cîteva nume care nu s-au lasat molipsiti de coruptia spirituala din jurul lor. Acestora Domnul le spune „Vegheaza!”, vegheaza asupra partilor slabe din viata ta. Sardes a cazut într-o noapte în mîna Medo-Persiei în ciuda puterii ei, în ciuda armatelor si capacitatii ei de lupta, în ciuda faptului ca înaltimea pe care era zidita îi oferea o aparare sigura. Totusi Sardes a fost slaba tocmai din lipsa de veghere asupra punctelor ei slabe, fapt pentru care a cazut în mîna vrajmasului. Dar Domnul ne cere sa veghem totodata si asupra punctelor tari din viata noastra. El ne spune „întareste ce ramîne”. Vigilenta continua este pretul pe care-l platim pentru libertatea noastra, pentru biruinta noastra continua fata de Satana. „Adu-ti aminte”, ne spune în continuare Domnul, adu-ti aminte cum ai primit si auzit. Credinta crestina este ceva de valoare pe care Dumnezeu ne-a încredintat-o pentru a o pastra intacta. Ea a sosit la inimile noastre prin cuvintele si învataturile altora care astfel, au fost ca o veriga de legatura între noi si Christos ramînînd ca si noi, la rîndul nostru, sa slujim altora în a face legatura lor cu Iisus. Noi trebuie sa cercetam mereu ce am primit si ce primim. Este cuvîntul primit Evanghelia curata a Domnului Christos, sau este ea cuvîntul oamenilor? Odata cu Evanghelia noi trebuie sa fi primit si Duhul Sfînt. El este Duhul de viata fara de care Evanghelia ar putea ramîne doar o slova goala care omoara. Duhul Sfînt primit o data cu Evanghelia poate patrunde în templul sufletului nostru si ne poate transforma launtrul nostru. El poate locui înlauntrul vietii noastre umplîndu-ne prin prezenta Sa cu o dragoste, bucurie, pace; poate pune stapînire pe sentimentele noastre si transforma caracterele noastre dupa chipul lui Christos. Iisus se prezinta bisericii pe moarte din Sardes ca detinînd cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, vrînd sa ne asigure ca în El locuieste toata plinatatea întelepciunii si puterii dumnezeirii. Duhul Lui datator de viata este singurul care mai poate inspira o noua viata în viata bisericilor de azi care sînt pe moarte facîndu-le vii si cu adevarat active pentru Dumnezeu.
Multe biserici protestante, în dorinta lor arzatoare dupa o viata adevarata si intensa si întelegînd ca singura lor speranta pentru o redesteptare sta numai în prezenta si puterea Duhului Sfînt înlauntrul lor, s-au lasat prinse în marea amagire a miscarilor harismatice, pretinzînd ca asupra lor ar fi cazut Duhul Sfînt ca în ziua Cincizecimii. Dar vai, toate aceste pretentii de înzestrare divina cu Duhul Sfînt si de manifestari spirituale continua sa ramîna ca o sarmana parodie omeneasca a ceea ce Duhul Sfînt poate sa faca si credem ca va face în aceste zile. Toate asa zise miscari harismatice par mai degraba sa fie strigatul neputintei omenesti în confruntarea cu spectrul mortii spirituale care planeaza asupra bisericilor. Domnul porunceste bisericii Sale în continuare „Pocaieste-te!” Biserica trebuie sa se pocaiasca, crestinii trebuie sa se pocaiasca. Azi este mai putina nevoie de încercari omenesti de a dovedi ca posedam Duh Sfînt si mai multa nevoie de pocainta. Ceea ce retine pe Dumnezeu sa se manifeste azi prin biserica Sa si sa reînsufleteasca vietile noastre nu sînt altceva decît pacatele noastre. Ele, ne spune proorocul Isaia, pun un zid de despartire între noi si Dumnezeu si-L împiedica de a asculta rugaciunile noastre. Pocainta zilnica, iata solutia divina. Pocainta în sine nu este altceva decît un adînc regret de pacatele savîrsite si o continua ferire de a le mai face. Numai dupa ce ucenicii Domnului Iisus s-au pocait în fata cerului, în zilele acelea de post si rugaciune dinaintea Cincizecimii, numai dupa aceea a fost turnat asupra lor Duhul Sfînt. Numai cînd biserica Domnului Christos din aceste zile va fi umpluta cu Duhul Sfînt, numai atunci va putea fi ea reînviorata la o noua viata si va avea dreptul sa poarte un nume în spatele caruia se afla o realitate vie. Si aceasta epistola, ca si celelalte dinaintea ei sfîrseste prin niste fagaduinte minunate rezervate însa numai celor biruitori. In Sardes, cei mai multi si-au mînjit hainele, însa cel biruitor va fi îmbracat astfel în haine albe. In biserica din Sardes cei mai multi purtau pe nedrept numele de crestin, dar numele celui biruitor va fi onorat cu adevarat în ceruri. Culoarea alba este atît de cautata si prezenta pe paginile cartii Apocalipsal O piatra alba, un nor alb, un cal alb, un tron alb si haine albe. Despre cei îmbracati în haine albe sta scris ca ei sînt vrednici, ei sînt vrednici numai datorita harului divin, numai datorita vredniciei Domnului Iisus, numai datorita neprihanirii Sale pe care El a atribuit-o si a împartasit-o celor ce s-au pocait. Si numele lor va fi scris în cartea vietii Mielului. Desigur ca numele noastre pot sa fie scrie pe certificatele de botez sau în registrele bisericii, pe placi memoriale care sa vorbeasca despre darnicia si consacrarea noastra generatiilor care vor urma. Dar ce folos, daca el nu a fost scris în cartea vietii Mielului? Ne-ar fi de prea putin folos daca numele noastre se gasesc pe buzele oamenilor fara ca si în ceruri aceste nume sa fie marturisite de Iisus Mijlocitorul nostru înaintea Tatalui ceresc si a îngerilor Sai. Privind la epistola Domnului Christos catre biserica Sa din vechime, Sardes, sper ca membri ei sa fi dat ascultare mesajului divin. Dar daca ei nu au facut-o atunci, noi trebuie s-o facem astazi în modul cel mai serios. A sosit timpul cînd ar trebui sa încetam de a ne mai juca cu impresiile altora despre noi, cu ipocrizia. Nevoile spirituale ale lumii din jurul bisericii, o lume care moare în întuneric, sînt prea mari pentru ca membri dinlauntrul bisericii sa-si mai îngaduie sa se joace cu realitatea, cu pacatul si sa mai întîrzie cu pocainta lor. O buna impresie în fata oamenilor si doar atît, nu este de ajuns. Noi trebuie sa traim o viata reala si sfînta. Noi nu ne mai putem permite sa ne mînjim hainele sau sa ne mai tradam numele pe care-l purtam. De abia atunci vom purta haine ceresti de lumina, vom umbla cu Iisus în vesnicie si vom purta niste nume vesnice în cartea vietii Mielului. O Doamne, împlineste-ti toata voia Ta în mine si ajuta-ma sa veghez, sa tin cu tarie credinta si sa umblu în smerenie si pocainta cu Tine nepatat si neinselat de ratacirile si pacatele acestei lumi, caci vreau sa fiu cu Tine sus în vesnica Ta împaratie. Ajuta-mi te rog la aceasta mie si celor dragi ai mei, prin puterea infinita a Duhului Tau cel Sfînt. Amin! |
|