De cîtva timp ne gasim împreuna în studiul cartii Apocalipsa. Multi crestini privesc aceasta carte ca fiind o colectie de profetii foarte adînci si ermetice pe care nu-i este dat oricui sa le înteleaga. Poate ca, în parte, aceasta parere contine un adevar, însa în realitate, cartea Apocalipsa, este ceva mai mult decît o colectie de profetii tainice, adînci. Ea este de fapt o descoperire a Domnului Iisus Christos asezata la îndemîna bisericii Sale din toate timpurile. Atunci cînd crestinii, la vreun timp oarecare din istoria bisericii au cautat cu spirit de rugaciune si umilinta sa înteleaga cuvintele proorociilor divine ale acestei carti, ei l-au aflat pe Iisus si au aflat totodata lumina, mîngîiere, curaj si putere de pe paginile cartii.
       Primul set de descoperiri despre Sine ne este oferit de Iisus în Apocalipsa în cele sapte epistole pe care El le trimite catre un numar de sapte biserici locale care erau la data aceea în viata, cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa. Daca ati urmarit cu atentie ultimele cinci prelegeri, ati vazut cum fiecare epistola ne ofera referinte pretioase privind experientele si conditiile spirituale ale fiecarei biserici. Dar, adunate toate acestea la un loc, ele de fapt reprezinta starile de lucruri, conditia spirituala si experientele bisericii lui Iisus Christos de la vremea apostolilor pîna la vremea sfîrsitului, vremea noastra. Dar Domnul Iisus doreste sa Se faca remarcat de biserica Sa nu numai ca Unul care sta sus, deasupra noastra si surprinde fara gres tot ceea ce se întîmpla în viata bisericii Sale si în viata personala a membrilor ei. Poate ca o astfel de descoperire a lui Iisus ne-ar fi de folos numai în parte însa Iisus, prin aceste sapte epistole din Apocalipsa cuprinse în capitolele 2 si 3 ne descopera ceva cu mult mai mult despre Sine; în acestea El se prezinta ca fiind unicul raspuns, unica solutie sau singura rezolvare la care biserica Sa a trebuit sa recurga de-a lungul existentei ei în toate experientele, încercarile si luptele credintei cu care ea a fost confruntata.
      Acum va invit sa citim si sa studiem împreuna cu ajutorul inspiratiei Duhului Sfînt cea de a sasea epistola, epistola catre biserica din Filadelfia. Ea se afla scrisa în Apocalipsa 3,7-13. „Ingerului bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iata ce zice Cel Sfînt, Cel adevarat, Ce ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va închide, Cel ce închide si nimeni nu va deschide. Stiu faptele tale. Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni n-o poate închide, caci ai putina putere si ai pazit Cuvîntul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca-ti dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei care zic ca sînt iudei si nu sînt si mint. Iata ca-i voi face sa vina sa se închine la pisioarele tale si sa stie ca te-am iubit. Fiindca ai pazit cuvîntul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul încercarii care are sa vina peste lumea întreaga ca sa încerce pe locuitorii pamîntului. Eu vin curînd; pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stîlp în templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are sa se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul”.
     Filadelfia era cea mai tînara din cele sapte cetatii mentionate în Apocalipsa pe nume, în care se aflau cele sapte biserici. Ea a fost întemeiata de colonistii plecati din cetatea Pergam pe vremea domniei împaratului Atalus al II-lea, între anii 159 si 138 Î.Hr. Filadelfos este expresia greaca pentru cineva care-si iubeste fratele. O astfel de dragoste a aratat Atalus fata de fratele sau Eumenes, încît istoria avea sa-l numeasca Atalus Filadelfos, si cetatea Filadelfia avea sa ramîna secole în sir o marturie în piatra în favoarea acelei dragoste. Filadelfia fusese zidita de la zero pentru un scop special si cu o intentie foarte precisa. Ea fusese plasata chiar acolo unde se întîlneau granitele a trei tinuturi sau regate si anume cel al Misiei, Lidiei si Frigiei. Ea era o cetate de granita, dar nu cu un scop militar, nu pentru a fi un fel de garnizoana, ci a fost întemeiata cu intentia vadita de a sluji ca un avantpost în vederea unei lucrari misionare de promovare a culturii si limbii grecesti în acele tinuturi ale Frigiei si Lidiei. Si atît de bine si-a îndeplinit cetatea Filadelfia aceasta misiune încît istoria ne spune ca în jurul anului 19 D.Hr. locuitorii regatului Lidiei îsi uitasera limba materna si erau asimilati în lumea si cultura Greciei. Cred ca la acest detaliu istoric s-a referit Domnul Iisus cînd a spus bisericii Sale din Filadelfia: „Iata, ti-am pus înainte o usa deschisa”. Pe parcursul a trei secole, folosindu-se de mijloace pasnice, Filadelfia a fost o usa deschisa pentru a raspîndi elenismul chiar dincolo de granitele acelor tinuturi. Si acum, bisericii crestine din aceasta cetate, Iisus îi aseza o usa deschisa pentru o alta mare lucrare misionara, aceea de a transmite oamenilor care nu cunoscusera înca soliile Evangheliei, soliile dragostei Domnului nostru Iisus Christos, Fratele nostru mai mare, împaratul nostru.
       Desigur ca în istoria cetatii Filadelfia au fost mult mai multe evenimente decît ar fi cele mentionate în epistola Domnului Iisus catre aceasta biserica, însa as vrea sa va mai mentionez numai un singur eveniment la care epistola aceasta face o referinta destul de evidenta. Dupa cum am amintit deja în prelegerea precedenta despre biserica din Sardes, la anul 17 D.Hr. asupra zonei aceleia s-au revarsat pustiirile unui cutremur care a distrus atît cetatea Sardes cît si alte zece cetati mai mici de prin împrejurimi. Daca în aceste cetati acel cutremur si-a încheiat activitatea, în Filadelfia undele de soc ale acelui cutremur au durat ani si ani de-a rîndul. Se întîmpla adeseori ca atunci cînd o zona de pe glob este clatinata brusc si violent de un cutremur, populatia acelei zone ajunge sa faca fata în chip eroic unei astfel de calamitati, dar daca aceeasi zona devine teatrul manifestarii repetate al unor cutremure, poate chiar minore ca intensitate, aceeasi populatie intra în panica. Aceasta s-a întîmplat cu Filadelfia. Datorita cutremurelor repetate, sub forma de unde de soc, în zidurile caselor aparusera crapaturi serioase. Acum o parte a cetatii era afectata, zacea printre ruine, data viitoare alta parte, asa încît populatia si-a transferat viata din case în colibe si oamenii ajunsesera sa se teama chiar sa mai circule pe strazi, de teama de a nu fi loviti de bucati ce se puteau desprinde din cladirile mari ale cetatii. Aceia care mai aveau înca destul curaj de a locui în case erau foarte agitati din cauza ca traiau în continuu spectrul unei calamitati posibile si erau totdeauna atenti pentru a surprinde în cazul ca ar fi fost un cutremur, o cale de iesire din casa sau din cetate.       Crestinii carora Domnul le scria de data aceasta epistola Sa, întelegeau acum foarte bine încurajarea si linistea fagaduita de Iisus în cuvintele: „îl voi face un stîlp în templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el”.
        Dar, sa lasam istoria atît de interesanta a acestei cetati si sa ne concentram putin atentia asupra continutului epistolei Domnului catre urmasii Sai din Filadelfia. Cred ca ati observat felul în care Domnul se prezinta bisericii Sale de aici. El se foloseste de 3 nume mari si foarte semnificative – Cel sfînt. Pe tot întinsul Vechiului Testament, Dumnezeu este Cel sfînt. A fi sfînt înseamna a fi deosebit, a fi pus deoparte, a fi separat de ceva. Dumnezeu este sfînt, El este deosebit de noi oamenii. El detine în Sine o capacitate, o stare si o fiinta pe care noi niciodata nu o vom putea detine prin noi însine, ci doar prin El. Si cînd Domnul Iisus se prezinta cu acest nume, El nu numai ca ni se recomanda a fi deopotriva cu Tatal, dar ni se ofera ca fiind sursa noastra de sfintire a vietii. Un Mîntuitor sfînt doreste sa aiba niste urmasi sfinti. El se mai prezinta cu numele Cel adevarat. În Iisus noi am gasit mai mult decît un Mîntuitor adevarat, noi am gasit si un model de o adevarata viata de credinta. Primejdia reala a ivirii hristosilor mincinosi poate fi anulata atunci cînd L-am aflat pe Iisus Cel adevarat. Atunci, noi nu mai avem nevoie sa mai ghicim care sînt adevarurile voiei Sale si ce anume trebuie sa credem. De pilda azi, multi crestini se întreaba înca daca sîmbata sau duminica este adevarata zi de odihna pentru urmasii adevarati ai Domnului Iisus. Unii vin si spun ca aceasta zi este o sarbatoare iudaica, altii spun ca ei o traiesc în sens spiritual si nu în sens fizic, saptamînal. Care este adevarul, se întreaba multi? Întrebati-L însa pe Iisus, nu încercati sa ghiciti adevarul. El S-a numit pe





Sine Domnul Sabatului, si nu Domnul Duminicii. El a pazit Sîmbata, iar ucenicii Sai adevarati totdeauna au serbat ziua sîmbetei, ziua a saptea a zsaptamînii si nu ziua întîia. Cred ca în lumina învataturii si vietii practice a Domnului Iisus, Cel adevarat, ar trebui sa studiem azi orice punct de doctrina, orice adevar biblic si atunci nu vom mai fi copii în credinta, purtati de orice vînt de învatatura, ci oameni maturi, ziditi, întemeiati si neclintiti în adevar si prin acel adevar. În al treilea rînd Domnul Se mai prezinta bisericii Sale din Filadelfia si cu numele de Cel ce tine cheia lui David. Împaratul David, dupa cum stiti, este un personaj ilustru, o figura centrala în istoria Vechiului Testament alaturi de aceea a lui Moise, un fel de autoritate de netagaduit, un simbol profetic al Domnului Christos. Pe vremea cînd Domnul Iisus a umblat printre noi oamenii, putini au fost aceia care au vazut în Iisus o autoritate suprema, divina. De aceea putini, vai, prea putini au facut din El Domn si Mîntuitor al lor, Stapînul vietii lor, autoritatea suprema în fata careia ei sa aleaga pozitia de slujitori. Cheia mîntuirii însa se afla în mîna Domnului. Tot El detine si cheia cetatii Noul Ierusalim. Ca singur Mijlocitor între Dumnezeu si om, Iisus ne deschide usa cerului si ne conduce înaintea tronului de har a lui Dumenzeu unde putem afla iertare si curatire de pacate prin sîngele jertfei Sale. Si tot El ne va deschide mîine poarta cerului spre vesnicie pentru a ne conduce în fata Suveranului universului. Prin Iisus Christos Domnul, eu si dumneavoastra avem o usa larg deschisa spre Dumnezeu si în mîna Sa se afla cheia intrarii spre Dumnezeu, si nu în mîna mea, ca pastor, nu în mîna vreunui preot, si nici chiar în mîna papei. „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa”, sînt primele cuvinte pe care Domnul le adreseaza urmasilor Sai din biserica din Filadelfia, dupa ce mai întîi S-a prezentat, S-a identificat înaintea lor. Si remarcati, va rog: „Ti-am pus înainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate închide”. Care este aceasta usa larg deschisa? Ce înteles ascunde aceasta expresie? Imaginea unei usi închise sau deschise, apare foarte frecvent pe paginile Bibliei, fie în sens fizic, fie în înteles spiritual. Atunci cînd este luata în sens spiritual o usa închisa sau deschisa reprezinta o usa a ocaziei. Cînd aceasta usa a ocaziei s-a închis înseamna ca acelei ocazii i s-a pus capat. În principal, doua sînt ocaziile pe care Evanghelia le aseaza în fata oamenilor si pentru care le adreseaza cele mai calde invitatii. Prima este ocazia mîntuirii. Despre aceasta a vorbit Domnul pe întelesul tuturor prin invitatia: „Intrati pe poarta cea strîmta; caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare si multi sînt cei ce intra pe ea, dar, strîmta este poarta, îngusta este calea care duce la viata si putini sînt cei ce o afla”. Iata aici doua usi si amîndoua sînt deschise. Una este deschisa spre o cale larga si foarte aglomerata. Si aceasta cale coboara lin dar sigur spre pierzare vesnica. Cealalta usa se deschide spre o cale îngusta cautata si strabatuta de prea putini oameni, dar care se avînta în sus si care conduce spre viata vesnica în cetatea lui Dumnezeu. Sa privim cu mare atentie si consideratie la aceste cuvinte ale Domnului Iisus. Ele nu sînt numai o invitatie ci si o avertizare. El aseaza în contrast nu numai doua cai si doua destinatii, ci si doua usi. Amîndoua sînt la fel de deschise si la fel de îmbietoare, dar una este larga si cealalta este îngusta. Cea larga este atît de spatioasa încît oamenii pot intra fara nici o greutate si fara sa lase afara ceva din bagajele vietii lor pacatoase. Intrarea oricui pe aceasta poarta nu deranjeaza pe nimeni. Ea este prea larga ca sa nu poata intra oricine cu egoismul lui, cu mîndria, cu ambitiile si patimile lui. Nimeni nu se intereseaza de morala vietii celor ce trec pragul portii largi. Dar cu poarta cea strîmta lucrurile se schimba. Pe aceasta poarta oamenii nu intra în grupuri – grupuri, în gloata, ci unul cîte unul, si ea este prea strimta ca sa poti trece prin ea cu toate bagajele. Cînd treci prin aceasta poarta nu poti trece neobservat de nimeni, nici de cer si nici de lume. Aceasta este poarta cerului, poarta mîntuirii si tot ceea ce nu poate ajuta mîntuirii sau ar putea stînjeni înaintarea omului spre cer trebuie lasat în afara acestei porti. Stimatii mei cititori, ma întreb cu îngrijorare în aceste momente: „Ati ales cumva poarta cea strîmta a mîntuirii, sau cea larga, a pierzarii?” Usa cea strîmta este înca deschisa pentru ca Iisus a deschis-o prin jertfa Sa si nimeni, nimeni nu o poate închide. Nimeni în afara de propria noastra indiferenta de a nu intra pe ea.
       Dar, sa va prezint si cea de a doua usa a ocaziei la care se refera cuvintele Domnului din cartea Apocalipsa, care zic: „Iata ca ti-am pus înainte o usa deschisa pe care nimeni nu o poate închide”. Aceasta usa este usa slujirii, usa ocaziei de a te aseza în slujba Domnului Iisus. Aceasta usa este tot atît de importanta ca si usa mîntuirii. Si ea, ca si prima, sta deschisa înaintea oricui. Oamenii indiferenti sau nestiutori, privesc la crestini ca fiind un fel de ceata de oameni multumiti de ei însisi, al caror singur interes este sa-si scape pielea. Ei, crestinii, continua criticii lor, intra pe usa mîntuirii si se asaza confortabil în marea sala a vesniciei. Cu bratele încrucisate pe piept, cu ochii umezi de satisfactie, cu buzele pline de laude, vedeti, ei stau în asteptarea binecuvîntarilor viitoare cu care numai ei îsi vor ghiftui sufletele, si nu le mai pasa de nimeni din afara portii mîntuirii. Desigur ca acest fel de a privi pe crestini este de-a dreptul o caricatura. Desigur ca acela care se numeste crestin si gîndeste sau se poarta astfel, nu este un reprezentant adevarat al Domnului Christos. Dimpotriva, crestinul adevarat care a primit mîntuirea ca un dar din mîna lui Dumnezeu prin persoana si jertfa Domnului Iisus, acesta va fi profund si pe deplin interesat de bunastarea materiala si spirituala a celorlalti oameni din preajma lui. O data intrat prin poarta mîntuirii, ochii lui vor cauta dupa o alta usa care sta deschisa în fata sa, usa slujirii si a invitarii si a altora sa cunoasca si sa se împartaseasca de darul mîntuirii. Nu este absolut nici o îndoiala ca în fata bisericii din Filadelfia, Acela care le-a deschis usa mîntuirii, acum le aseza în fata usa slujirii, usa ocaziei de a raspîndi Evanghelia pe întreg cuprinsul Imperiului Roman. Crestinii din Filadelfia erau chemati sa fie promotorii si ambasadorii nu ai unei filozofii si culturi omenesti, ci promotorii Evangheliei, ai cauzei pentru care Christos, Fiul lui Dumnezeu a murit. Pretutindeni pe unde ei aveau sa mearga, cei credinciosi din Filadelfia aveau sa gaseasca inimi flamînde si minti deschise. Superstitiile si obiceiurile pagîne aveau sa fie parasite. Duhul Sfînt urma sa aprinda lumina adevarului si Duhul vietii lui Christos urma sa dea nastere între pagîni unei noi vieti în Christos Iisus. O treime din timpul petrecut de apostolul Pavel în lucrarea misionara a fost petrecut în cetatea Efes. Zi si noapte unicul scop al vietii sale era sa predice Evanghelia, sa ajute acum pe altii sa primeasca mîntuirea, sa intre pe poarta mîntuirii. Despre aceasta perioada de timp, el avea sa scrie astfel: „Caci vi s-a deschis aici o usa mare si larga si sînt multi potrivnici”. Dar, cu toate acele ocazii de slujire, el înca nu era satisfacut. De aceea îl gasim pe apostolul Pavel ca îndeamna pe prietenii sai crestini din Colose astfel: „Rugati-va totodata si pentru noi ca Dumnezeu sa ne deschida o usa pentru cuvînt, ca sa putem vesti taina lui Christos, ca s-o fac cunoscut asa cum trebuie sa vorbesc despre ea”. A fost cîndva o usa larg deschisa în Efes, apoi o usa pe jumatate deschisa în Roma, unde Pavel era întemnitat cînd scria celor din Colose. Si tot asa a fost o usa larg deschisa si pentru biserica din Filadelfia si oriunde Dumnezeu avea credinciosii Sai El avea grija sa deschida usa ocaziei pentru ei, de a sluji cauza Evangheliei. Si oriunde Evanghelia avea sa fie vestita, aveau sa se iveasca si multi potrivnici. Biserica din Filadelfia era chemata prin epistola Domnului Iisus sa-si aduca la îndeplinire misiunea sa în ciuda a trei elemente care-i stateau în cale si care cautau s-o împiedice în slujire. Dar, despre acestea în urmatoarea prelegere. Pîna atunci, doresc sa va încredintez mîinii Aceluia care este Cel sfînt, Cel adevarat, Cel ce tine în mîna cheia lui David, care este Iisus Christos, Domnul nostru.
      Azi, usa mîntuirii si slujirii stau înca deschise în fata noastra. Si daca vreunul din dumneavoastra, stimati cititori, nu ati intrat înca pe aceasta usa, va invitam chiar acum sa nu ezitati, sa nu amînati si sa nu refuzati ocazia cerului. Iisus va iubeste si va asteapta. Fie ca împreuna sa înaltam inimile noastre în rugaciune spunîndu-i chiar acum: Doamne Iisuse, venim la Tine caci Tu esti totul pentru noi. Primeste-ne în meritele jertfei Tale înlauntrul staulului Tau. Curateste-ne de pacat si da-ne mîntuirea Ta. Pastreaza-ne, Te rugam în harul Tau si ajuta-ne sa fim uneltele Tale în slujirea altora si în calauzirea lor spre Dumnezeu. împlineste, Te rugam, rugaciunea noastra în numele Tau si prin puterea dragostei Tale, si-Ti multumim, Amin!

Solie pentru o biserica misionara (I)