 Va invit din nou la un scurt popas în jurul Apocalipsei, una dintre cele mai importante si mai frumoase carti ale Sfintelor Scripturi. Atît în ce priveste forma si simbolurile ei, si cu atît mai mult în ce priveste scopul, tema ei de capetenie cît si întelesurile soliilor ei, Apocalipsa este si va ramîne o capodopera a gîndirii profetice, o capodopera a inspiratiei divine. In definitiv, pentru cine a fost scrisa cartea Apocalipsei, se întreaba multi. Dupa cum am subliniat în prelegerea trecuta, vorbind despre motivul pentru care profetul Ioan, ucenicul Domnului a fost inspirat sa transmita soliile cerului prin limbajul anagramat al simbolurilor biblice, am aratat ca initial Apocalipsa a fost scrisa pentru a raspunde nevoilor si situatiilor imediate prin care trecea biserica Apostolica a primului secol. Inca în fasa, înca necalita aceasta biserica fusese cuprinsa deja de flacarile persecutiei. Asa cum un copil alearga în ceas de primejdie sau de durere la bratele mamei, tot asa si tînara biserica crestina avea nevoie de Iisus. Ea avea nevoie de Acel Iisus care în clipa înaltarii Sale la cer le promisese ucenicilor Sai: „Iata, Eu sînt cu voi în toate zilele pîna la sfîrsitul veacului”. Si sfîrsitul primului veac avea sa se consume curînd amenintînd ca în acest sfîrsit sa se curprinda si sfîrsitul bisericii crestine. Unde este Iisus care ne-a promis ca va fi cu noi? Primii crestini erau în lacrimi si ei aveau nevoie de cineva care sa le stearga lacrimile. Ei aveau nevoie de o noua descoperire a Domnului Iisus Christos si Domnul I S-a aratat lui Ioan fagaduind prin cuvintele Apocalipsei Sale ca El va sterge orice lacrima din ochii lor si ca în curînd va veni ca sa-i duca acolo unde nu va mai fi nici tînguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintîi au trecut. Ah, ce rugaciuni fierbinti înaltau primii crestini în acele zile de persecutie! In ciuda însa a acelor rugaciuni disperate, circurile romane îsi continuau spectacolele lor oribile cu macelarirea crestinilor, iar flacarile, sabia si închisoarea continuau sa rareasca din ce în ce mai mult numarul credinciosiulor primei biserici. Oare, mai este Cineva acolo sus care sa mai asculte rugaciunile noastre, era întrebarea multora dintre ei. Ei aveau nevoie chiar atunci de o asigurare vie, si de aceea prin Apocalipsa, privirea lor a putut sa strabata cerul si sa ajunga acolo la templul lui Dumnezeu unde Iisus îsi împletea lucrarea Sa de Mijlocitor cu fumul tamîiei rugaciunilor sfintilor, în fata primei biserici plana spectrul mortii violente din pricina credintei lor statornice în Iisus. Oare, aceasta avea sa fie singura rasplata care îi astepta? Oare avea sa ia în seama Domnul sacrificiile lor? Da, prin cartea Apocalipsei Dumnezeu le fagaduia ca El va lua în seama suferintele lor, ca El va razbuna sîngele lor varsat pentru credinta. Totodata, El dorea sa le spuna ca prin curmarea vietii lor El dorea sa-i treaca la odihna pamîntului sa se odihneasca de faptele lor, pentru ca în dimineata învierii, ca o rasplata demna pentru credinciosia si eroismul lor ei sa fie treziti din nou la viata, fiind chemati sa împarateasca cu Iisus timp de o mie de ani si apoi de-a lungul vesniciei. Fara îndoiala ca Apocalipsa a fost scrisa pentru folosul imediat al primilor crestini ca sa-i asigure ca biruinta finala a cauzei lor este indiscutabila. Ei, biruitorii fiarei, ai icoanei ei si ai numarului ei s-au putut vedea cu anticipare sus la Marea de Cristal cu alautele lui Dumnezeu în mîna cîntînd cîntecul biruintei într-o scena de o solemnitate si grandoare de nedescris. Sîngele lor urma sa fie razbunat. Iisus al lor, Iisus Cel dispretuit si batjocorit de lume era vazut acum atît de aproape de ei! El este la cîrma evenimentelor tinînd pe loc vînturile, El este Cel ce vine pe nori ca sa-Si ia la Sine biserica Sa pregatita pentru sarbatoarea nuntii Mielului. Astfel, pentru prima biserica cea greu încercata, cartea Apocalipsei urma sa fie un raspuns direct al cerului la nevoile lor de a fi îmbarbatati si întariti în credinta. Era un fel de repetare prin imagini profetice de data aceasta, a asigurarii Domnului Iisus: „în lume veti avea necazuri, dar îndrazniti; Eu am biruit lumea.”
Tema de capetenie a Apocalipsei este biruinta, biruinta lui Christos si a bisericii Sale asupra balaurului si a uneltelor sale. Apocalipsa dorea sa le spuna primilor crestini: Priviti la cer, nu la pamînt; priviti la viitorul care va asteapta, nu la prezent. Lucrurile nu sînt chiar asa cum vi se par. Ce-i drept, fiara care iese din adînc pare sa fie atotbiruitoare. Ea a pornit deja razboi împotriva sfintilor; ea îi va birui si îi va da la moarte, dar, priviti la Iisus, la luptele Lui, la suferintele Lui, la jertfa Sa si la biruinta Sa. Fiti siguri, le spunea primilor crestini cartea Apocalipsa, ca prin El si voi veti fi în toate acestea mai mult decît biruitori.
Dar ceea ce doresc sa va spun în aceasta prelegere este ca valoarea cartii Apocalipsei nu trebuie sa o vedem restrînsa si epuizata doar la epoca primei biserici crestine. Solia Apocalipsei nu urma sa aiba o însemnatate practica spirituala numai pentru primii crestini din acea epoca în care aceasta a fost scrisa. Apocalipsa este o carte a carei valoare avea sa creasca mereu de-a lungul veacurilor pîna în zilele noastre. Daca fiecare generatie de credinciosi care si-au asternut privirea si inima pe paginile ei aveau sa sustina cu convingere ca soliile Apocalipsei au fost scrise special pentru ei, cu cît mai mult am fi noi astazi îndreptatiti sa credem ca Apocalipsa este chiar darul cerului pentru aceasta generatia a sfîrsitului. Permiteti-mi de aceea, stimati cititori, sa subliniez acum în cîteva cuvinte, cîteva din valorile practice ale Apocalipsei pentru noi cei de azi, înainte de a intra în analiza, în studiul propriuzis al cartii Apocalipsa.
In primul rînd Apocalipsa ne ofera o lumina foarte clara privind aceste ultime zile ale istoriei planetei noastre. Dupa cum vedeti si simtiti omenirea zilelor noastre traieste într-o stare de încordare internationala atît politica cît si economica, ceea ce face obiectul îngrijorarii multor oameni de stat. Acestia nu pot vedea asa departe în viitor, dar atît cît pot vedea le este suficient ca sa fie alarmati. Ei vad ca în ciuda cuvintelor de buna intentie si buna credinta, în ciuda tratatelor de neagresiune un cataclism mondial pare a fi ceva inevitabil. Despre aceste vremuri ale sfîrsitului Mîntuitorul a spus plin de consternare: „Vor fi semne în soare, în luna si în stele, si pe pamînt va fi strîmtorare printre neamuri care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii îsi vor da sufletul de groaza în asteptarea lucrurilor care se vor întîmpla pe pamînt” (Luca 21, 25.26). Despre aceleasi vremuri apostolul Pavel a spus: „Dar voi fratilor, nu sînteti în întuneric; voi toti sînteti fii ai luminii si fii ai zilei; noi nu sîntem ai noptii, nici ai întunericului”. Da, noi nu avem de ce sa fim în întuneric privind viitorul. Dumnezeu ne-a facut cunoscut programul Sau în cartea Apocalipsei. Aici avem descrise evenimentele viitoare, jaloanele drumului pe care istoria noastra va pasi pîna va ajunge la capatul ei. Si aceasta prezicere a viitorului a fost facuta cu scopul nu de a ne speria ci de a ne simti încurajati. De ce este lumea de azi plina de groaza în aceste zile? Pentru ca ea nu cunoaste viitorul, pentru ca îl priveste cu ochi întunecati de nestiinta. Noi înca, prin cartea Apocalipsei aflam ca Acelasi Iisus care acum aproape 2000 de ani a potolit furia valurilor pe marea Galileii este Acelasi care va potoli oceanul de tulburari si nelinisti al omenirii de azi. Iar daca totusi furtuna se va înteti si valurile evenimentelor pustiitoare se vor abate asupra noastra, noi vom fi siguri ca El este la cîrma istoriei, El este stapîn pe orice situatie, El este Biruitorul. Pe lînga lumina care sa penetreze negurile viitorului, Apocalipsa ne aduce curaj si mîngîiere în vremuri de tristete, apasare, neliniste sau descurajare. Toate viziunile prezentate în aceasta carte au scopul de a aseza în prim planul privirii noastre imaginea plina de succes a binelui, a ratiunii, a dragostei, a credintei si adevarului. Viziunea triumfului este ceea ce avem nevoie atunci cînd sîntem înfrînti de necazurile vietii de zi cu zi. Avem nevoie sa privim spre cineva deasuprea noastra, Cineva care sa-Si aseze mîna pe umerii nostri si sa ne asigure ca El sta la cîrma vietilor noastre. Cititi va rog ca o lectura particulara capitolul 26 din a 2-a carte a Cronicilor. In el ni se vorbeste despre împaratul Ozia care a domnit peste regatul lui Iuda timp de 52 de ani. Perioada aceea a fost cu adevarat o perioada de aur pentru ca întregul tinut al regatului de sud se scalda în pace si prosperitate. Cu toate acestea, nici un împarat nu a murit încarcat cu atîta rusine. Pretinzînd la un moment dat, în chip blasfemator, ca el ar avea cine stie ce încredintare divina, împaratul Ozia a intrat în templul lui Dumnezeu si s-a apropiat de altarul tamîierii nu ca un pacatos, ci ca un preot, fapt pentru care Dumnezeu l-a lovit brusc cu lepra. Tocmai în acea epoca de glorie crescuse si tînarul Isaia, profetul de mai tîrziu. Plin de entuziasm, înflacarat de idealuri înalte, Isaia facuse din împaratul Ozia un fel de model. O, cît de deziluzionat a trebuit sa se simta acest tînar cînd a vazut cum steaua visurilor lui s-a semetit împotriva Domnului, s-a umplut de ocara si în cele din urma a trebuit sa se
|
|
coboare în mormînt. Parea ca toate idealurile lui s-au stins odata cu încheierea domniei lui Ozia. Parea ca toate sperantele lui de viitor aveau sa nu mai fie niciodata împlinite. Dar n-a fost asa. La capitolul 6 cu versetul 1, din cartea sa, proorocul Isaia avea sa scrie: „în anul mortii împaratului Ozia am vazut pe Domnul sezînd pe un scaun de domnie foarte înalt”. Ozia era mort; planurile si visele tineresti ale lui Isaia erau sortite mortii. Dar Dumnezeu nu era mort, iar planurile si interesele lui Dumnezeu cu Isaia nu aveau sa fie sortite înfrîngerii. In aceeasi stare de lucruri se afla si batrînul apostol Ioan care acum era exilat pe insula Patmos din pricina credintei. Dupa ce purtase toata viata povara dulce si binecuvîntata a lucrarii Domnului, în asteptarea zilei revenirii Mîntuitorului, acum, înfrînt, descurajat si obosit de luptele vietii, nu-si astepta poate, decît clipa mortii. Dar, asa cum avea sa marturiseasca în introducerea cartii sale, la capitolul 1 începînd cu versetul 9, viziunea lui Iisus a schimbat acea zi de disperare si gînduri amare într-o zi a bucuriei, a sperantei, a succesului. Iata cuvintele sale: „Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la necaz, la împaratie si la rabdarea în Iisus Christos, ma aflam în ostrovul care se cheama Patmos din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos. In ziua Domnului eram în Duhul si am auzit înapoia un glas puternic ca sunetul unei trîmbite; m-am întors sa vad glasul care-mi vorbea, si cînd m-am întors am vazut sapte sfesnice de aur si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul Omului. Cînd L-am vazut am cazut la picioare ca mort. El Si-a pus mîna dreapta peste mine si a zis: „Nu te teme, Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sînt viu în vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor”. Inchipuiti-va ce încurajare si mîngîiere a putut simti apostolul Ioan în acele clipe negre de tristete si amaraciune, cînd i s-a aratat Domnul. Ce bucurie, ce valuri de speranta au inundat inima lui ! Da, acum era sigur ca desi parasit pe o insula, desi la capatul vietii si al puterilor sale, totusi, cauza pentru care a trait si a luptat si a depus o marturie sincera, nu este o cauza pierduta. Poate ca Patmosul avea sa mai ramîna înca un fel de colivie pentru aripile sale fizice, dar viziunea lui Iisus i-a dat aripi spiritului sau, sperantelor sale, i-a dat stralucire privirilor sale încetosate. Poate ca fiecare din noi avem un Ozia al nostru, un model, un ideal, o persoana, sau niste planuri de care credem ca depinde succesul vietii noastre. Poate ca fiecare avem luptele noastre si asteptam sa culegem cît mai repede fructele dulci ale biruintei si satisfactiei. Si cît de dezamagiti, descurajati, deprimati si înfrînti ne gasim adeseori, cînd oamenii în care am crezut ne-au înselat, planurile si visele noastre ambitioase s-au naruit ca un castel de nisip, sau luptele noastre parca ne izoleaza si mai mult de restul lumii, facînd din noi niste abandonati ai soartei pe o insula pustie. O, daca si noi am avea atunci în acele clipe de descurajare ochii atintiti spre cer, spre viziunea Aceluia care din înaltimea cerului este gata sa-si puna mîna Sa peste noi, sa ne încurajeze si sa ne ridice din disperarea noastra. O, daca am deschide atunci, macar atunci, cartea Apocalipsei, cartea curajului si a încrederii în Dumnezeu. Totodata, cartea Apocalipsei poate deveni pentru acela care o studiaza cu atentie si este dispus sa pazeasca lucrurile scrise în ea, o arma puternica împotriva pacatului si împotriva oricarui compromis cu lumea. Din soliile adresate celor sapte biserici, asa cum le gasim în capitolele 2 si 3, de care ne vom ocupa în paginile urmatoare, descoperim ca Apocalipsa este de fapt cel mai fierbinte apel al cerului catre cei credinciosi, de a ramîne statornici de partea adevarului si a cauzei lui Iisus în mijlocul tuturor încercarilor subtile ale celui rau de a corupe credinta. Statornicie si curatie, este apelul lui Dumnezeu chiar si atunci cînd viata ne este amenintata de persecutie si moarte. întreaga carte este o pledoarie continua la o viata sfînta, la umblare curata, la o credinciosie neîntinata, neîmpartita. Iata cuvintele cu care Iisus îsi încheie în Apocalipsa apelul Sau catre noi la o viata sfînta: „Apoi mi-a zis: ‘Sa nu pecetluiesti cuvintele proorociei din cartea aceasta, caci vremea este aproape. Cine este nedrept, sa fie si mai departe nedrept; cine este întinat, sa se întineze si mai departe; cine este fara prihana, sa traiasca si mai departe fara prihana; si cine este sfînt sa se sfinteasca si mai departe. Iata, Eu vin curînd. Ferice de cei ce îsi spala hainele ca sa aiba drept la pomul vietii si sa intre pe porti în cetate. Afara, sînt cîinii, vrajitorii, desfrînatii, ucigasii, închinatorii la idoli si oricine iubeste minciuna si traieste în minciuna!'” (Apoc. 22,10-15).
Cei sfinti vor mosteni cerul. La ce perspectiva ne cheama Iisus Mîntuitorul nostru prin cartea Apocalipsei! Cum, în ce stare ne va gasi venirea Lui? Sfinti, sau întinati? Unde ne vom gasi dupa ce El va veni, înlauntrul cetatii sfinte cu El, sau înafara cu toti cei pacatosi?
In al patrulea rînd, cartea Apocalipsei, cînd este înteleasa bine, ne ajuta în vederea unei mai bune si mai grabnice slujiri pentru Dumnezeu. Nu de mult am citit cum se teseau cîndva, în urma cu cîteva sute de ani, celebrele covoare de Bruxelles. Camera în care trebuia sa fie razboiul de tesut era suficienta ca spatiu cît sa intre trei lucruri: razboiul, omul care urma sa lucreze si un mic spatiu pentru firele de lîna care aveau sa fie folosite. Pe lînga lipsa de spatiu, camera aceea suferea si de lipsa de lumina, pentru ca ea era prevazuta, înafara de usa, numai cu o singura fereastra, si aceea foarte mica asezata în tavan, prin care cobora un suvoi de lumina direct pe urzeala covorului, exact acolo unde erau ultimele rînduri ale covorului în lucru. In rest, toata camera era cufundata în întuneric. Intunericul din jur ajuta ochii lucratorului de la razboi sa se poata concentra mai bine asupra lucrului sau, care sta în permanenta în lumina care venea de sus. în întunericul zilelor sfîrsitului, întuneric care pe zi ce trece sporeste si mai mult, noi avem o lucrare de îndeplinit, o lucrare a luminii, a raspîndirii luminii Evangheliei. Si aceasta lucrare nu poate sa fie savîrsita decît în prezenta luminii care se coboara de sus de la Dumnezeu. Iisus a spus cîndva, „Eu sînt Lumina Lumii, cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vietii”. Iar referindu-se la noi, El a adaugat, „voi sînteti lumina lumii”, Intrebarea este: El, sau noi sîntem lumina lumii, care din doi? El este adevarata lumina care lumineaza pe orice om venit în lume. Daca viata noastra este traita în lumina care se coboara de sus de la El, atunci si noi însine vom deveni printre oameni în întunericul lumii de azi ceea ce este El, lumina lumii. Indemnul Sau este: „Tot asa sa lumineze si lumina voastra înaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este în ceruri”.
Studiind si cufundînd privirea noastra spirituala asupra Apocalipsei, asupra acestei descoperiri minunate a lui Iisus, noi vom avea lumina si vom lucra faptele luminii, marturisind pretutindeni despre Iisus, Adevarata Lumina.
Si în final, Apocalipsa are valoare pentru faptul ca ori de cîte ori o citim si o recitim si meditam la întelesurile ei sîntem în stare sa privim fara teama la luptele care stau în fata adevaratilor crestini si care vor izbucni cît de curînd. Evenimentele care ne stau în fata vor aseza pe adevaratul popor al lui Dumnezeu în vazul întregii lumi. Atunci lumea va fi împartita în doua clase de oameni, numai doua: cei credinciosi si cei necredinciosi. Atunci nu vor mai exista oameni indiferenti sau indecisi, asa cum sînt acum cei mai multi oameni. Fiecare om, ne spune Apocalipsa, va fi somat sa ia o decizie personala, daca accepta sau nu sa se închine fiarei si sa primeasca semnul ei pe frunte sau pe mîna. „Si fiarei i se va da putere ca sa fie omorîti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei”. Aici nu mai este vorba de o persecutie a credintei care se va consuma undeva într-un colt al pamîntului, în anonimat, asa cum sînt multe din persecutiile religioase de astazi, ci de data aceasta toti locuitorii pamîntului vor trebui sa intre în aceasta confruntare cu fiara si vor fi obligati sa aleaga de partea cui sa se aseze: de partea lui Iisus sau de partea fiarei. Desigur ca ochii nostri azi, nu pot sa cuprinda proportiile conflictului ce ne asteapta si cu atît mai mult în ce va consta siguranta si apararea acelora care se vor aseza credinciosi de partea adevarului lui Dumnezeu. Dar, sa nu avem nici o teama, ne spune cartea Apocalipsei. Descoperirile cartii Apocalipsei nu sînt pentru fricosi. Cîndva pe vremuri, în urma cu mii de ani, cetatea Samariei era în razboi cu Siria. Intr-o dimineata Ghehazi, slujitorul profetului Elisei, cînd a deschis ochii a vazut cum întreaga cetate era înconjurata de ostile siriene si cutremurat de teama a întrebat pe profet: „Domnul meu, ce ne facem?” Atunci Elisei, în loc sa-i dea un raspuns direct robului sau, a ales sa înalte o rugaciune catre Dumnezeu spunînd:„Deschide-i Doamne ochii ca sa vada ca mai multi sînt cu noi decît cu ei!” Si Domnul a deschis ochii slujitorului lui Elisei care a vazut muntele plin de cai si de care de foc; era ostirea îngereasca a Domnului. Tot asa, în acele zile care ne stau în fata, aceia care au pus pret. pe cartea Apocalipsei, au studiat-o si au facut obiceiul care sa stea în legatura cu Dumnezeu, acelora Apocalipsa le va spune: „Priveste spre cer, mai multi sînt cu voi decît cu ei! Priveste la ostile îngerilor lui Dumnezeu plin de putere, priveste la tronul lui Dumnezeu, el nu este gol. El nu va parasi pe copiii Sai credinciosi care trebuie sa înfrunte necazul cel mare, ultima batalie a credintei. Conteaza deci pe Iisus si pe ajutorul Sau. El, care nu a pierdut nici o lupta, si vei fi biruitor.
Apocalipsa este cartea care ne va aduce lumina pe carare, curaj în încercari, putere în lupta cu pacatul, putere în slujirea crestina si va va izgoni teama de viitor. Si, oare, nu sînt toate acestea ceea ce fiecare din noi avem nevoie azi si zi de zi?
|
|