Capitolul 3

       1. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
       Sardes. Primul oras important pe drumul la sud de Tiatira. Ca si Tiatira, Sardesul se bucura de o asezare favorabila comertului. Strabo, geograful antic, vorbeste despre el ca fiind “un mare oras” (Geography xiii. 4. 5; Loeb ed., vol. 6, p. 171), desi în timpul lui Ioan nu rivaliza nici cu Efes nici cu Pergam în importanta. Sensul numelui este nesigur; în orice caz sunt sugestii ca “cântec de bucurie”, “ceea ce ramâne”, sau “ceva nou”.
       Sapte Duhuri. Vezi cap. 1:4.
       Sapte stele. Acest simbol, asemeni celor ce introduc solia fiecarei biserici, este preluat din descrierea Hristosului slavit gasita în cap. 1 (vezi vs. 16,20).
       Faptele tale. Vezi cap. 2:2.
       Numele. Aici cu sensul de “reputatie”. Aceasta biserica este caracterizata de ipocrizie, nefiind deci ceea ce pretindea ca este. Declarativ, bisericile Reformatiunii descoperisera ceea ce însemna a trai prin credinta în Isus Hristos, dar cea mai mare parte dintre ele alunecau într-o stare asemanatoare cu organizatia din care iesisera (cf. 2 Tim. 3:5). Numele lor – Protestanti – implica o opozitie fata de abuzurile, ratacirile si formalismul Bisericii Romano-Catolice, iar numele de Reformatiune implica faptul ca nici una din aceste greseli nu aveau sa fie gasite în tabara protestanta.
       Esti mort. Asprul comentariu începe cu o solie ce consta în mare parte în mustrari. Pacatul ipocriziei scosese la iveala cea mai severa denuntare facuta de Isus împotriva liderilor religiosi ai vremii Sale (vezi Mat. 23:13–33). Acum, unei biserici a Sardesului ipocrita, Hristosul slavit îi trimite cea mai necrutatoare mustrare. Mai degraba decât “înviorata”, sau ramasa în viata alaturi de Hristos (vezi Efes. 2:5; Col. 2:13; Gal. 2:20), asa cum pretindea aceasta biserica ca este, în realitate era “moarta” (cf. 2 Tim. 3:5). Aplicata la perioada reprezentata de    

biserica Sardes, aceasta solie trebuie privita în contextul bisericii ce se îndrepta spre sfârsitul timpului Reformatiunii, si poate fi datata 1517-1755; vezi Note aditionale la capitolul 2.
       La câteva decenii dupa începutul Reformatiunii, noile biserici experimentau o perioada de violente controverse doctrinare. În cele din urma diferentele de opinie erau reglementate prin adoptarea unor crezuri definitive, a caror tendinta a fost aceea de descurajare a cercetarii pe mai departe a adevarului. Printr-un proces similar Biserica Romano-Catolica, în primele secole ale istoriei ei, îsi cristalizase mare parte a teologiei ei. Protejate de puterea si prestigiul statului, ascunse la loc ferit prin marturisiri rigide ale crezurilor, bisericile nationale ale lumii protestante în general au ajuns sa se multumeasca cu o forma de evlavie lipsita de puterea ei.
       Un alt factor important care a contribuit la apatia fata de lucrurile spirituale a fost înaltarea rationalismului în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Sub impactul descoperirilor stiintifice, multi teologi au ajuns sa creada ca legea naturala era suficienta pentru functionarea universului. Adesea ajungeau la concluzia ca cea mai importanta functie a lui Dumnezeu în relatie cu lumea aceasta este numai aceea de cauza primara, iar de la acel act initial al creatiei lumea a mers mai departe mai mult sau mai putin independenta de El. Oameni gânditori care au descoperit cararile gândirii teologice independente mai aproape de ei prin formulele rigide ale protestantismului ortodox au înclinat, în unele cazuri, catre un nou rationalism filozofic. Desi rationalismul a produs un idealism de clasa si remarcabile conceptii în domenii ca stiinta politica si umanitarianismul, presupozitiile sale, atunci când au fost aplicate la religie, au mers departe în încurajarea unei raciri spirituale ce a caracterizat mare parte din protestantismul

 secolelor ce au urmat perioadei Reformatiunii.
       2. Vegheaza. Cu privire la veghere ca datorie crestina vezi Mat. 24:42; cf. Mat. 25:13.
       Ce ramâne. Chiar si într-un protestantism degenerat erau anumite lucruri ce meritau straduinta de a le pastra. Mare parte, nu totul, s-a pierdut. Viata spirituala a protestantismului se pierdea, dar sistemul nu era înca mort. “Supravietuirea” poate fi vazuta ca punctul cheie în istoria bisericii reprezentata de biserica Sardes.
       Faptele tale desavârsite. Ardoarea protestantismului în primii sai ani promitea hotarârea de a merge înainte pâna la desavârsire în cunoasterea adevarului descoperit si aplicarea lui în viata. Dar, pe masura ce anii au trecut, zelul si pietatea au scazut, iar biserica obosea în efortul de a atinge o tinta pe care o declarase tangibila.
       3. Adu-ti aminte dar. Compara cap. 2:5.
       Ai primit. Forma verbului în greaca implica nu numai faptul ca biserica din Sardes a primit adevarul, ci si ca înca îl avea – nu se pierduse cu totul. Faptul ca înca mai era speranta este indicat de imperativul “tine” care în greaca este “continua sa tii”. Unii crestini din Sardes nu cazusera, fapt afirmat clar în v. 4.
       Pocaieste-te. Gr. metanoeo (vezi Mat. 3:2).
       Hot. Compara cu Mat. 24:43, unde referirea se face la a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu numai a doua venire în sine, ci chiar o mult mai apropiata vizitare divina (cf. Apoc. 2:5). În ambele cazuri venirea va fi neasteptata pentru cei ce nu se pocaiesc si nu vegheaza. Compara cu GC 490.
       4. Nume. Adica persoane (vezi Faptele Ap. 1:15).
       Mânjit hainele. Un simbol pentru necuratia morala în care mare parte a bisericii Sardes cazuse. Vezi Mat. 22:11; cf. Apoc. 16:15; cf. Isa. 63:6.
       În alb. În contrast cu cei care au decazut moral, mânjindu-si astfel “hainele”, cei care au ramas în adevar vor purta haine “albe”,    

curate, nepatate, ca simbol al puritatii lor. Acest lucru este indicat deopotriva de remarca urmatoare “fiindca sunt vrednici”, dar si de folosirea aceluiasi simbol în cap. 7:13,14. Pasajul din urma face clara ideea ca o astfel de neprihanire nu este a lor, ci ca un rezultat al spalarii hainelor lor albe în sângele Mielului. Ei au primit neprihanirea lui Hristos.
       Hainele albe sunt descrise si ca fiind purtate de locuitorii cerului (vezi Dan. 7:9; Apoc. 4:4; 6:11; 19:14), si astfel, pentru sfinti, sunt un simbol la “trupului duhovnicesc” (1 Cor. 15:40–44; cf. vs. 51–54).
       5. Cel ce va birui. Vezi cap. 2:7.
       Îmbracat. Adica va avea nemurirea în viata viitoare.
       Haine albe. Vezi v. 4.
       Nu-i voi sterge. Vezi Faptele Ap. 3:19. Expresia simbolica “nu-i voi sterge” îl asigura pe pacatosul pocait ca pacatele sale au fost iertate, si avertizeaza pe cel nepocait ca numele sau va fi sters din cartea vietii. Identitatea sa ca persoana va înceta sa mai existe; nu i se va mai gasi locul printre fiintele create. Compara cu GC 490.
       Cartea vietii. Vezi Fil. 4:3; cf. Apoc. 13:8; 20:15.
       Voi marturisi numele lui. Adica el va fi recunoscut ca un urmas loial si devotat. Hristos este Avocatul si Mijlocitorul, Marele Preot al celor ce revendica neprihanirea Sa (vezi 1 Ioan 2:1,2; cf. Mat. 10:32,33; Evr. 8:1–6).
       Înaintea îngerilor Lui. Scopul “mult mai larg si mai profund” al Planului de mântuire este acela de “a dovedi caracterul lui Dumnezeu înaintea universului” (PP 68; cf. DA 19). Atunci când Hristos în rolul Sau de Mijlocitor si Mare Preot prezinta poporul Sau rascumparat înaintea tronului lui Dumnezeu, El aduce înaintea ostirilor îngeresti o convingatoare dovada ca modurile de lucru ale lui Dumnezeu sunt drepte si adevarate. Ei vad neprihanirea lui Dumnezeu dovedita, deopotriva în “lucrarea Sa ciudata” (Isa. 28:21) de a distruge pe cel nepocait, si în cea a iertarii pacatosilor care accepta prin credinta în

harul Sau mântuitor. Fara mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea parea inteligentelor universului drept arbitrare si nejustificate.
       6. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.
       7. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
       Filadelfia. Un cuvânt însemnând “iubire frateasca”. Acest oras a fost întemeiat înainte de anul 138 d.Hr., si a fost numit dupa Attalus al II-lea Filadelful al Pergamului în onoarea loialitatii sale fata de fratele sau mai mare, Eumenes al II-lea, care i-a precedat la tron. Dupa un cutremur devastator în anul 17 d.Hr. orasul a fost reconstruit de catre împaratul roman Tiberius, dar a ramas relativ mic. Era situat la aproximativ 48 km. sud-est de Sardes.
       Daca se face aplicatia istorica, solia catre Filadelfia poate fi vazuta ca potrivita diferitelor miscari din cadrul protestantismului în timpul ultimilor ani ai secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, al caror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitala, personala (vezi v. 2; vezi Note aditionale la capitolul 2). Într-un sens special marile miscari evanghelice si advente din Europa si America au readus un spirit al iubirii fratesti punând accentul pe o evlavie practica în contrast cu o religie a formelor. Credinta reînviata în harul mântuitor al lui Hristos si iminenta revenirii Sale au condus la nasterea unui spirit al fratietatii crestine mai profund decât cel experimentat de biserica din vremea primelor zile ale Reformatiunii.
       Cel Sfânt. Acest titlu este cel folosit cu privire la Dumnezeu în Vechiul Testament (Isa. 40:25; Hab. 3:3). În Noul Testament o atribuire similara este facuta deseori lui Hristos, intentionându-se Dumnezeirea Sa (vezi Luca 1:35; Faptele Ap. 4:27,30, cf. cu Ioan 6:69).
       Adevarat. Gr. alethinos, “autentic”, “real” în contrast cu zeii falsi.
       Cheia lui David. Acest verset aplica profetia lui Isaia cu privire la Eliachim la Hristos (Isa. 22:20–22; vezi 2 Împ. 18:18). Eliachim a fost numit ca supraveghetor,     

“mai marele peste casa împaratului” David, asa cum se poate deduce din faptul ca lui i se daduse “cheia casei lui David”. Hristos are “cheia”, reprezentând astfel autoritatea Sa asupra bisericii si a scopului divin ce se doreste a fi atins prin ea (vezi Mat. 28:18; Efes. 1:22). Compara cu Apoc. 5:5; 22:16; vezi Mat. 1:1.
       Cel ce deschide. Adica Cel ce foloseste “cheia lui David”. Hristos are autoritatea deplina de a deschide si de a închide, de a purta Planul de mântuire pâna la biruinta.
       8. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.
       Faptele. Vezi cap. 2:2.
       O usa deschisa. În versetul precedent se spune despre Hristos ca are “cheia lui David”. Versetul 8 poate implica faptul ca El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o “usa” spre ocazia neîngradita de nimic pentru o biruinta personala în lupta cu pacatul, si pentru ducerea marturiei despre adevarul mântuitor al evangheliei. Pentru o folosire asemanatoare a “usii” ca simbol al oportunitatii vezi Faptele Ap. 14:27; 1 Cor. 16:9; 2 Cor. 2:12; Col. 4:3.
       Adventistii de ziua a saptea sustin ca încheierea perioadei Filadelfia (1844) marcheaza începutul judecatii de cercetare descrise în Dan. 7:10; Apoc. 14:6,7 (vezi comentariile respective). Hristos este Marele nostru Preot (Evr. 4:14,15; 8:1), slujind în sanctuarul de sus, “adevaratul cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8:2, 6; cf. Exod. 25:8,9). Ritualul sanctuarului pamântesc era format în mare din doua parti, slujirea zilnica pentru pacat, în locul sfânt, si o data pe an, slujirea în Ziua Ispasirii, care era considerata a fi o zi de judecata, în locul prea sfânt (vezi Evr. 9:1,6,7; vezi Dan. 8:11,14). În lumina faptului ca sanctuarul pamântesc servea ca “chip si umbra a lucrurilor ceresti” (Evr. 8:5) este normal sa consideram ca serviciul zilnic si anual din acest sanctuar îsi aveau corespondentul în slujirea lui Hristos din sanctuarul din ceruri. Vorbind în termeni simbolici despre sanctuarul de pe pamânt, care era facut “dupa chipul adevaratului locas de

închinare” (Evr. 9:24) putem spune: În ziua antitipica a ispasirii, începuta la 1844, marele nostru Mare Preot poate fi vazut ca plecând din locul sfânt al sanctuarului din ceruri si intrând în locul prea sfânt. În consecinta, “usa închisa” ar fi cea a locului sfânt, iar “usa deschisa” cea a locului prea sfânt, unde Hristos slujeste de atunci încoace în lucrarea zilei antitipice a ispasirii (vezi GC 430,431,435; EW 42). Cu alte cuvinte “usa închisa” indica încheierea primei faze a slujirii ceresti a lui Hristos, iar “usa deschisa” începutul cele de-a doua faze. Pentru o discutie cu privire la “usa închisa” în teologia adventista timpurie vezi L. E. Froom. The Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. 4, p. 829–842; de asemeni “Open and Shut Door,” în SDA Encyclopedia, p. 1034–1037. Pentru o schita a doctrinei sanctuarului vezi Note aditionale la Evr.10
       Nimeni n-o poate închide. Hristos va duce lucrarea de mântuire pâna la capat. Omul nu poate face nimic pentru a împiedica nici slujirea Sa în curtea cerului nici controlul Sau asupra lucrurilor de pe pamânt (vezi Dan. 4:17).
       Putina putere. Nu este clar daca Hristos mustra aici biserica Filadelfia pentru faptul ca are atât de putina putere, sau îi lauda pentru ca au ceva putere. Cu exceptia “câtorva” din Sardes, acea biserica era “moarta”, si s-ar putea ca “putina putere” din Filadelfia sa însemne o situatie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul ca “putina putere” este în strânsa legatura cu aprecierea pastrarii Cuvântului lui Hristos si netagaduirea Numelui Sau tinde sa confirme aceasta concluzie.
       Pe de alta parte, o “usa deschisa” poate fi privita ca o invitatie de a intra într-o experimentare a unei puteri superioare. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz nici mare si nici cu influenta, dar pura si credincioasa. Istoria bisericii reprezentata de perioada Filadelfia, cu atentia crescuta acordata Cuvântului lui Dumnezeu, deosebindu-se aici atentia acordata profetiilor din Daniel si Apocalipsa, cu evlavia personala, reprezinta     

o mult mai încurajatoare descriere decât perioada precedenta.
       Cuvântul Meu. Cuvântul lui Dumnezeu exprima vointa Sa. Dumnezeu Si-a descoperit vointa Sa prin natura, de asemenea prin profeti si apostoli, prin marturia directa a Duhului Sfânt în inima omului, prin experientele vietii, prin cursul istoriei umane, si în primul rând prin Hristos.
       Numele. Vezi cap. 2:3.
       9. Îti dau. Gramatical, afirmatia din v. 9 poate fi înteleasa ca însemnând fie ca Dumnezeu îi “va face” sau “va cauza” ca membrii din “sinagoga Satanei” “sa vina sa se închine” la picioarele crestinilor din Filadelfia, în nepocainta, fie ca Dumnezeu “va da” crestinilor din Filadelfia pe unii din iudeii din Filadelfia drept convertiti la crestinism. Contextul nu este decisiv.
       În sinagoga. Sau “unii din sinagoga” (vezi cap. 2:9).
       Zic ca sunt iudei. Vezi cap. 2:9.
       Sa vina sa se închine. Succesiunea ideilor – “sa vina”, “sa se închine”, “sa stie” – pare sa implice mai mult decât faptul ca crestinii din vechea Filadelfia vor triumfa în cele din urma public asupra oponentilor lor evrei. Pentru crestini, asemeni unor cuceritori pagâni, a se bucura de perspectiva acuzatorilor lor care în final stau întinsi la picioarele lor, pare a reflecta cu greu spiritul unui adevarat crestinism. Mai degraba aceste cuvinte pot sa se refere la convertirea unor evrei din Filadelfia (cf. 1 Cor. 14:24,25) care vor învata despre iubirea lui Dumnezeu prin experienta personala. O asemenea crestere a numarului membrilor poate fi un rezultat al “usii deschise” din Apoc. 3:8 si al loialitatii bisericii fata de “Cuvântul” lui Hristos. O astfel de loialitate a adus convingere chiar si inimilor persecutorilor însisi.
       Aplicata la istoria bisericii reprezentata de perioada Filadelfia, aceasta expresie poate fi considerata ca aplicabila acelora care nu tin pasul cu înaintarea adevarului si care se opun crestinilor care o fac. Astfel înteleasa, referinta poate fi facuta cu privire la timpul când cei ce au respins adevarul

public îsi vor marturisi public ratacirile (vezi GC 655).
       Cuvintele “sa vina sa se închine la picioarele tale” sunt luate din textul Septuagintei de la Isa. 60:14 (cf. cap. 49:23). Asa cum strainii urmau sa vina la Israelul literal din vechime ca sa învete despre Dumnezeu (vezi Vol. IV, p. 26–30), la fel si necrestinii urmau sa vina la lumina evangheliei si sa gaseasca mântuirea (vezi Vol. IV, p. 35,36).
       Apoc. 3:9 a fost aplicata si celor ce persista în opozitia lor fata de adevar, mai ales la timpul când circumstantele îi vor sili, desi nepocaiti, sa recunoasca ca cei care au ramas loiali adevarului sunt într-adevar poporul lui Dumnezeu. Nu exista nimic care sa împiedice posibilitatea ca acest verset sa includa atât pe cei pocaiti cât si pe cei nepocaiti, un grup facând aceasta recunoastere în sinceritate, iar celalalt numai pentru ca circumstantele îl forteaza sa faca asta.
       Te-am iubit. Aceste cuvinte sunt luate probabil din Isa. 43:4.
       10. Cuvântul rabdarii Mele. Unii interpreteaza aceasta expresie ca însemnând “cuvântul Meu de rabdare”, adica o porunca a lui Dumnezeu de fi rabdatori; altii ca fiind învatatura despre rabdarea lui Hristos (cf. 2 Tes. 3:5). Cele doua idei sunt combinate în gândul “Hristos ne încurajeaza sa fim rabdatori asa cum El a fost rabdator sub judecata”.
       De. Gr. ek, “din” indicând ca biruitorii vor îndura cu succes timpul încercarii, nu ca ei vor scapa neatinsi de necaz (vezi Dan. 12:1; Mat. 24:21, 22, 29–31).
       Ceasul încercarii. Aici nu este o perioada de timp specifica, nici literal nici profetic, ci o “vreme” sau un “timp”. “Ceasul” este aici folosit în acelasi sens ca în cap. 3:3. În armonie cu referintele repetate în Apocalipsa cu privire la revenirea lui Hristos (vezi cap. 1:1), “ceasul încercarii” se refera fara îndoiala la un mare timp al încercarii înainte de a doua venire.
       Locuitorii. Aceasta si alte expresii asemanatoare (cap. 6:10; 8:13; 11:10; 13:8,14; 17:2,8) sunt folosite din plin pe tot     

parcursul Apocalipsei cu referire la cei nepocaiti, peste care vor cadea judecatile divine.
       11. Cununa. Vezi cap. 2:10.
       12. Un stâlp în Templul. Un “stâlp” simbolic, bineînteles, într-un “templu” simbolic. În Noul Testament cuvântul tradus prin “templu” (naos) se refera în general la sanctuarul interior continând locul sfânt si locul prea sfânt, si nu întregul complex al cladirilor ce constituiau templul din vechime. Ca atare, aceasta fagaduinta ar însemna ca cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, foarte aproape de Dumnezeu. Pentru o folosire simbolica a cuvântului “stâlp” vezi Gal. 2:9; 1 Tim. 3:15.
       Nu va mai iesi afara din el. Adica va fi permanent acolo. În acord cu simbolul, “a iesi afara din el” înseamna a pleca din prezenta lui Dumnezeu, deliberat, asa cum a facut Lucifer (PP 37). O astfel de fagaduinta poate fi facuta numai acelora ce vor fi biruitori, pentru totdeauna. În aceasta viata posibilitatea iesirii “afara” ramâne, dar în viata viitoare nimeni nu va mai alege sa iasa.
       Numele Dumnezeului Meu. Vezi Faptele Ap. 3:16; Apoc. 2:3; cf. Apoc. 14:1; 22:4. Aici se continua simbolul introdus de “stâlp”, si deci trebuie luat simbolic. Asa cum un nume implica personalitate si caracter, fagaduinta de aici este aceea ca cei ce vor birui vor primi pentru totdeauna imprimarea caracterului lui Dumnezeu; chipul Creatorului lor va fi pe deplin restaurat în ei. Acest simbol poate fi înteles ca implicând faptul ca sfintii biruitori vor fi pe deplin ai lui Dumnezeu, asa cum atesta Numele Sau, un semn al apartenentei însemnat asupra lor.
       Numele cetatii. Stâlpul va avea inscriptionat pe el nu numai Numele Divin, ci si numele Noului Ierusalim. Acesta poate fi privit ca semnificând ca crestinul biruitor este cetatean al Noului Ierusalim si are dreptul de a sta acolo (cap. 22:14).
       Noul Ierusalim. “Nou” nu în sensul de a fi o replica a cetatii literale cu acelasi nume, ci într-un contrast ceresc cu corespondentul

 sau pamântesc. Ierusalimul antic trebuia sa devina metropola acestui pamânt si sa ramâna pe veci (vezi Vol. IV, p. 29,30), dar din pricina neîndeplinirii sarcinii lui, rolul sau va fi acordat Noului Ierusalim. Termenul de “Noul Ierusalim” este limitat la Apocalipsa, dar gândul este anticipat în Gal. 4:26; Evr. 12:22. Pentru întelesul numelui Ierusalim vezi Ios. 10:1.
       Se pogoare. Vezi cap. 21:2.
       Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe un stâlp simbolic este cel al lui Hristos Însusi. Primirea de catre biruitor a caracterului divin, reprezentata de nume (vezi Faptele Ap. 3:16), este mediata de Hristos. Doar în virtutea faptului ca Dumnezeu a devenit om în Isus Hristos omul mai poate fi refacut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Acest lucru este îndeplinit de darul vietii si al caracterului lui Hristos primit de catre credincios (vezi Gal. 2:20; DA 388). A primi Numele lui Hristos înseamna de asemenea a primi confirmarea stapânirii Sale (vezi 2 Cor. 1:22).
       13. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.
       14. Îngerului. Vezi cap. 1:20.
       Laodicea. Acest nume a fost definit ca însemnând “judecarea poporului” sau “un popor judecat”. Sensul ultim pare de preferat aici. Distanta în linie dreapta între Filadelfia si Laodicea este de 80 km (vezi Calatoriile lui Pavel). Cetatea a fost întemeiata de împaratul seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.), si numita astfel în cinstea sotiei sale Laodice. Situat în valea râului Lycus, Laodicea era un prosper centru comercial în timpul lui Ioan, specializat în producerea de bunuri din lâna. Era situat la câtiva km de Colose si Hierapolis (Ierapole), si destul de timpuriu gasim crestini în fiecare dintre aceste cetati (vezi Col. 4:13).
       La vremea când era scrisa Apocalipsa, biserica Laodicea exista de 40 de ani. Apostolul Pavel a avut un interes deosebit fata de aceasta comunitate si a adresat cererea ca colosenii sa faca schimb al epistolelor sale cu laodiceenii (Col. 4:16; vezi Vol. V, p. 183).
   

       Amin. Alaturarea acestui titlu cu “Martorul credincios si adevarat” îl identifica ca titlu al lui Hristos (vezi cap. 1:5), Cel care este autorul epistolelor catre cele sapte Biserici. Pentru un comentariu asupra sensului cuvântului “amin” vezi Deut. 7:9; Mat. 5:18. Aplicarea acestui termen la Hristos poate fi comparata cu Isa. 65:16, unde, în ebraica, Domnul este numit Elohe’amen, “Dumnezeul aminului”. În pasajul de fata acest titlu poate fi înteles ca o declaratie ca Hristos este adevarul (vezi Ioan 14:6). Ca atare solia Sa catre biserica Laodicea trebuie acceptata fara îndoieli.
       Martorul credincios si adevarat. Vezi cap. 1:5.
       Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are un sens pasiv, dar si unul activ. Luat cu sensul pasiv se refera la ceva ce este facut la început. Interpretat asa ar însemna ca Hristos este prima creatura creata. Dar cu siguranta aceasta nu ar putea fi o traducere buna caci Hristos nu este o fiinta creata. Luat cu sensul activ arche se refera la acel ceva ce initiaza o actiune, cauza primara, prima miscare. Înteles asa el Îl declara pe Hristos drept Creator. Astfel este întregit sensul pasajului prezent, caci Hristos este descris în mod repetat si în alte locuri din Noul Testament ca având acelasi rol (vezi Vol. V, p. 917; vezi Ioan 1:3; Evr. 1:2). Afirmatia de o similaritate izbitoare prezentata în epistola colosenilor, Col. 1:15,16, fusese citita de biserica Laodicea cu multi ani înainte (cf. Col. 4:16).
       15. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.
       Faptele. Vezi cap. 2:2.
     Nici rece nici în clocot. S-a sugerat ca aceasta expresie simbolica trebuie sa fi avut un sens particular pentru crestinii din Laodicea. Unul din punctele de însemnatate din vecinatatea cetatii era o cadere de apa a unui izvor cu ape fierbinti ce venea dinspre Hierapolis, depunându-se astfel depozite minerale. Sursa de apa a Laodiceei nu erau nici aceste izvoare fierbinti, nici unele reci, ci un turn de apa alimentat de un apeduct care prezinta depuneri dintr-o apa minerala similara, probabil calduta. Astfel apa

 calduta era un fenomen familiar pentru cei din Laodicea si caracteriza potrivit conditia lor spirituala.
       Starea spirituala de caldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasa decât daca biserica ar fi fost rece. Crestinismul caldicel pastreaza îndeajuns de multa forma, si chiar din continutul evangheliei, pentru a toci puterile perceptive al duhului si face pe om delasator în ceea ce priveste efortul staruitor necesar de a atinge idealul înalt al unei vieti biruitoare în Hristos. Crestinul laodicean tipic este multumit cu lucrurile asa cum sunt, si este mândru de minimul progres facut. Este aproape imposibil sa îl convingi de marea sa nevoie si de cât de departe este el de tinta desavârsirii.
       Din moment ce soliile catre cele sapte Biserici reflecta în întregime cursul istoriei bisericii crestine (vezi cap. 1:11; 2:1), a saptea solie trebuie sa reprezinte experienta bisericii în timpul ultimei perioade din istoria pamântului. Numele Laodicea implica ultimul pas în procesul crestin al istoriei, acela al desavârsirii unui “popor judecat” (vezi cap. 3:14), neprihanit. Mai mult decât atât, implica faptul ca pregatirea acestui popor si procesul divin de judecare si gasire a lor drept neprihaniti vor fi împlinite la sfârsitul acestei perioade (vezi Dan. 8:13,14; Rev. 3:8; 14:6,7). Este deci numai normal ca solia laodiceana sa fie vazuta ca aplicându-se într-un sens special bisericii de la 1844 pâna la sfârsitul timpului (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). Perioada de timp astfel reprezentata poate fi caracterizata ca Epoca Judecatii.
       Solia laodiceana este aplicabila tuturor celor care sustin ca sunt crestini (vezi 6T 77). Pentru mai bine de un secol adventistii de ziua a saptea au recunoscut ca solia catre laodiceeni are o aplicatie speciala la ei însisi (vezi James White, RH Oct. 16, 1856; cf. 1T 141–144). O recunoastere a acestei aplicatii este o constanta mustrare si o încurajare de a trai din toata inima în armonie cu modelul unei vieti desavârsite în Isus Hristos (vezi cap. 3:18).
   

       O, daca ai fi. O stare spirituala de caldicel duce la o scazuta vigilenta, un raspuns întârziat, o actiune indecisa. Daca biserica Laodicea ar fi fost rece, Duhul lui Dumnezeu ar fi putut mult mai usor sa o convinga de starea sa periculoasa.
       Urmatoarea afirmatie arunca lumina asupra dilemei de ce starea de a fi “rece” este de preferat celei de “caldicel”. “Ar fi mult mai placut Domnului ca sustinatorii caldicei ai religiei sa nu fi avut niciodata asupra lor Numele Sau. Ei sunt o continua povara pentru cei care ar dori sa fie urmasi credinciosi ai lui Isus. Ei sunt o piatra de poticnire pentru necredinciosi” (1T 188).
       16. Nici rece nici în clocot. Vezi v. 15; cf. 1T 188; 2T 175,176.
       Am sa te vars. Simbolul apei caldute este exploatat pâna la concluzia logica. O astfel de apa este dezamagitoare si gretoasa, iar cine o bea aproape involuntar o va scuipa. Vezi 6T 408.
       17. Sunt bogat. Aceasta poate fi înteleasa atât literal cât si spiritual. Laodicea era un oras prosper, si fara îndoiala la fel erau si unii dintre crestinii de acolo. În mod vadit biserica de aici nu a suferit nici o persecutie serioasa. Mândria în prosperitatea ei duce în mod natural la multumire de sine în plan spiritual. În sine, bogatia nu este gresita. Însa posedarea unor averi face ca cel ce le detine sa devina tinta ispitelor la mândrie si multumire de sine, iar împotriva acestora singura protectie este umilinta spirituala.
       Crestinii care sunt saraci în posesiuni pamântesti se simt bogati si înaintati în lucrurile spirituale, asemeni filozofului antic care cu mândrie îsi proclama “umilinta” purtând o roba desirata si ponosita. Mândria lor în spiritualitatea de care dau dovada se vede prin gaurile hainelor. Posedarea unor adevaruri importante, dar numai la nivelul acceptarii intelectului, nepermitând sa patrunda la suflet, conduce la mândrie spirituala si bigotism religios. Chiar si biserica lui Dumnezeu, cu o structura puternica în organizarea ei si bogata în nestematele adevarului, poate deveni usor habotnica din

punct de vedere doctrinar, cu o mândrie imorala fata de bogatiile adevarului. “Pacatul care este aproape cel mai lipsit de speranta si incurabil este cel al mândriei aprecierii de sine, al multumirii de sine. Aceasta sta în fata oricarei cresteri” (7T 199,200). Umilinta mintii este tot la fel de importanta în ochii lui Dumnezeu ca si umilinta inimii.
       M-am îmbogatit. Biserica Laodicea nu doar pretinde ca este bogata, ci face si fatala greseala de a crede ca aceste bogatii sunt rezultatul propriilor ei lucrari (cf. Osea 12:8).
       Nu duc lipsa de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor este acela ca situatia lor nu mai poate fi îmbunatatita. O astfel de multumire de sine este fatala, caci Duhul lui Dumnezeu nu patrunde niciodata acolo unde o nevoie dupa prezenta Sa nu este simtita. Iar fara aceasta prezenta înnoirea vietii este imposibila.
       Nu stii. Cel care nu stie, si nu stie ca nu stie, este aproape fara speranta. Ignoranta cu privire la adevarata lor conditie, ce caracterizeaza pe crestinii laodiceeni, sta într-un contrast izbitor cu cunoasterea sigura pe care o are Hristos despre adevarata stare a Bisericilor Sale, asa dupa cum este repetat asigurator fiecareia dintre ele, “Stiu faptele tale” (cap. 2:2,9, 13,19; 3:1,8,15).
       Esti. Subiectul este accentuat în greaca. Accentul propozitiei este “si nu stii ca tu esti cel ticalos…”
       Ticalos… gol. Adevarata descriere, prezentata aici, este exact opusul laudei facute de catre biserica Laodicea. În loc sa fie bogata, pâna la punctul în care simte ca nu mai are nevoie de nimic, aceasta biserica este în realitate atât de lipsita încât nu are nici macar cu ce se îmbraca.
       Sa cumperi de la Mine. Fara acest adevarat efort “biserica” Laodicea nu poate atinge standardul pe care ar dori Hristos ca ea sa-l ajunga. Lucrurile pe care El le ofera nu sunt lipsite de pretul lor, totusi mântuirea este întotdeauna gratuita. Ea trebuie sa renunte la vechiul sau mod de viata pentru a fi pe deplin bogata, vindecata     

si îmbracata. Chiar si ea, care este saraca, poate cumpara (vezi Isa. 55:1).
       Aur. Acesta reprezinta bogatiile spirituale, oferite de Hristos ca remediu pentru saracia spirituala a Laodiceei. Simbolul “aur” poate fi interpretat ca referindu-se la “credinta care lucreaza prin dragoste” (Gal. 5:6; Iac. 2:5; cf. COL 158), si la faptele ce sunt rezultat al credintei (vezi 1 Tim. 6:18).
       Curatit prin foc. Este un aur din care s-au scos toate impuritatile. Fara îndoiala referinta este facuta cu privire la credinta care a fost pusa la încercare si curatita de focurile necazurilor (vezi Iacov 1:2–5; cf. Iov 23:10).
       Haine albe. Oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, o goliciune care se contureaza atât de cumplit vizavi de propria lor lauda ca nu duc lipsa de nimic (v. 17). Haina alba poate fi înteleasa ca fiind neprihanirea lui Hristos (Gal. 3:27; vezi Mat. 22:11; Apoc. 3:4; cf. 4T 88). Acest simbol trebuie sa fi avut o însemnatate speciala pentru crestinii din Laodicea, caci orasul lor era cunoscut pentru hainele de lâna neagra.
       Rusinea goliciunii tale. Vezi Exod. 20:26; Plâng. 1:8; Eze. 16:36; 23:29; Naum 3:5.
       Doftorie pentru ochi. Gr. kollurion, “un mic sul”. Medicamentul devenise cunoscut prin forma ambalajului în care era împachetat. Lânga Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasa scoala de medicina s-a dezvoltat având legaturi cu acest templu, unde se pastra respectiva pudra pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici.
    Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituala. Scopul sau este acela de a le deschide ochii pentru a-si vedea propria lor stare în lumina adevarului. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16:8–11). Numai prin lucrarea sa de convingere a inimii poate fi înlaturata orbirea spirituala. Acest medicament poate fi vazut ca reprezentând harul spiritual care

 îl face pe crestin în stare sa deosebeasca adevarul de ratacire, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept. Vezi 4T 88.
       Sa vezi. Adica sa vada pacatul asa cum îl vede Dumnezeu, sa-si dea seama care este adevarata ei stare – o preconditie a pocaintei.
       19. Eu mustru. Tinta oricarei adevarate disciplinari vindecatoare este aceea de a aduce convingerea celui gresit si a-l încuraja spre un nou curs al actiunilor.
       Pedepsesc. Gr. paideuo, “a educa copiii”, “a pedepsi” în mod particular asa cum un parinte îsi pedepseste copilul cu scopul de a-l îndrepta si a-l instrui. Pedepsirea vine asupra crestinului atunci când mustrarea lui Hristos nu este luata în seama. Nici mustrarea Sa si nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – asa cum e cazul unui om care îsi pierde cumpatul – ci o dragoste puternica a carei tinta este aceea de a aduce pacatosii la pocainta.
       S-ar parea ca biserica din Laodicea nu suferise înca persecutia, asa cum o facusera surorile ei, caci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinta deja îndurata. Dar Hristos avertizeaza biserica ca nu poate continua traind cu inima împartita, fara a se lupta cu o disciplina vindecatoare. Putin mai târziu de o jumatate de secol dupa timpul lui Ioan s-ar parea ca biserica Laodicea a suferit persecutie (vezi Eusebius Ecclesiastical History iv. 26; v. 24).
       Iubesc. Gr. phileo, “a iubi [ca un prieten, cu toata caldura unei afectiuni personale]”. Compara dragostea lui Hristos asa cum este exprimata catre biserica Filadelfia prin cuvântul agapao (v. 9). Pentru diferenta dintre aceste cuvinte vezi Mat. 5:43,44; Ioan11:3; 21:15. Aceasta reasigurare a favorurilor lui Hristos arata ca laodiceenii nu sunt fara speranta (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). De fapt ei sunt chiar subiectul special ai atentiei Sale. Dragostea Sa pentru ei este exprimata prin pedepsire, prin care El spera sa îi aduca la pocainta (vezi Prov. 3:12).
       Fii plin de râvna. Gr. zeloo, din aceeasi radacina ca si cuvântul zestos, “în clocot”, stare pe care laodiceenii nu au atins-o (v.    

15). Laodiceenii sunt chemati sa experimenteze caldura si entuziasmul care vine din adevarata pocainta, consacrare si devotiune fata de Hristos.
       Pocaieste-te. Gr. metanoeo (vezi Mat. 3:2). Verbul este la singular, accentuând natura personala, individuala a acestei avertizari. Pocainta, ca si mântuirea nu poate fi niciodata primita în grup. Experienta spirituala a unei rude sau a unui prieten poate avea valoare mântuitoare numai pentru el însusi. Aceasta noua atitudine de parere de rau fata de trecut si râvna pentru viitor sunt tintele lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului.
       20. Eu stau. Forma verbului în greaca implica faptul ca Hristos Si-a luat locul la usa si ramâne acolo. El nu oboseste oferind binecuvântata Sa prezenta tuturor celor ce Îl primesc.
       La usa. Nu este usa ocaziei oferite în v. 8, si nici usa mântuirii (cf. Mat. 25:10; Luca 13:25). Aceste usi sunt închise si deschise de Dumnezeu. Usa la care se face referire aici este sub controlul omului, si fiecare persoana o poate închide sau deschide dupa voia sa. Hristos asteapta hotarârea fiecarui om. Aceasta este usa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Sau si prin providentele Sale, Hristos bate la usa sentimentelor noastre; prin întelepciunea Sa, la usa mintii noastre; prin stapânirea Sa, la usa constiintei noastre; prin fagaduintele Sale, la usa sperantelor omului.
       Acest pasaj poate fi vazut si ca referindu-se la Hristos, stând la usa vietii omenesti, si la cea a istoriei omenesti, gata sa intre si sa binecuvânteze poporul Sau asteptator cu prezenta Sa (vezi Mat. 24:33; Luca 12:36; Iac. 5:9).
       Cina. Gr. deipneo, “a lua masa”, cu deosebire cea mai importanta masa, cea de seara (vezi Luca 14:12). Acest cuvânt poate fi vazut ca aplicându-se marii sarbatori de nunta din Apoc. 19:9. Evreii comparau în mod obisnuit fericirea vietii viitoare cu o sarbatoare (vezi Luca 14:15, 16).
       Cu el. Putine gesturi sunt mai graitoare ale fratietatii si comuniunii ca cel al luarii

mesei împreuna. În aceste cuvinte Hristos fagaduieste împartasirea experientelor noastre si ne invita în împartasirea experientelor Sale (vezi Gal. 2:20; Evr. 2:14–17).
       21. Celui ce va birui. Vezi cap. 2:7.
       Îi voi da sa sada. Vezi Mat. 19:28; Luca 22:30; cf. 1 Cor. 6:2; vezi Mat. 25:31.
       Pe scaunul Meu de domnie. Biruitorul va avea parte la slava si puterea lui Hristos,     

asa cum Hristos are parte din slava si puterea Tatalui Sau.
       Si Eu am biruit. Vezi Ioan 16:33. Numai pe baza victoriei lui Hristos poate omul sa spere în biruinta.
       Cu Tatal Meu. Vezi Marcu 16:19; Efes. 1:20; Evr. 1:3; 8:1; 12:2.
       22. Cine are urechi. Vezi cap. 2:7.

 NOTE ADITIONALE LA CAPITOLUL 3

Tonul sever si fara compromis al soliei laodiceene a condus pe unii cercetatori la concluzia ca nu exista vreo speranta pentru crestinii acestei “biserici” decât transferarea apartenentei lor la “biserica” Filadelfia. O astfel de concluzie, în orice caz, nu concorda nici cu contextul, nici cu principiile sanatoase de interpretare. Vezi cap. 1:11, si urmatoarele note:

1. Aceasta propunere implica faptul ca “biserica” Filadelfia exista simultan cu “biserica” Laodicea. Dar daca este vreun motiv sa presupunem ca Filadelfia exista simultan cu Laodicea, atunci este motiv pentru a presupune acest lucru si despre celelalte. La fel, daca este considerat posibil sa migrezi spiritual de la Laodicea la Filadelfia, atunci nu este nici un motiv valid pentru a nu fi la fel de posibil – si de dorit – a migra dinspre Laodicea spre Efes, de exemplu, sau de la Sardes la Smirna. Mai mult decât atât, daca doua sau mai multe perioade pot fi considerate ca existând simultan, modelul consecutivitatii este dezmembrat, soliile individuale înceteaza a mai avea vreo legatura cronologica specifica cu istoria, si nu mai ramâne nici o baza valida pentru a crede ca solia catre Laodicea are vreo importanta particulara pentru vremea noastra, mai mult decât ar avea pentru celelalte.
Solia oricareia dintre cele sapte “Biserici” are o aplicabilitate specifica bisericii crestine la un anumit moment dat în istorie numai în baza faptului ca cele sapte “Biserici” reprezinta sapte perioade consecutive în timp, acoperind era crestina, iar solia fiecareia are o aplicabilitate specifica numai unei singure perioade de timp. Numai asa pot fi considerati crestinii din oricare perioada ca apartinând unei “biserici” cu particularitate si numai astfel solia laodiceana poate fi aplicata într-un fel specific “bisericii” din vremea noastra. Ca atare, când cele sapte “Biserici” sunt privite cronologic, ca aplicabile unor perioade specifice în istorie, crestinii unei perioade nu pot migra spiritual la o alta.

2. Propunerea ca laodiceenii trebuie sa-si paraseasca “biserica” lor si sa devina filadelfieni pentru a fi mântuiti este bazata pe ideea ca fiecare “biserica” reprezinta o stare sau o conditie spirituala particulara. Într-adevar, fiecare dintre cele sapte are propriile ei probleme, iar sfatul, avertizarea si fagaduinta adresata fiecareia sunt potrivite pentru ea. Este la fel de adevarat ca unele din aceste “Biserici” reflecta o stare sau conditie spirituala mult mai de dorit decât ale altora.
Acum, este numai normal pentru crestinul staruitor din oricare perioada a istoriei sa-si doreasca sa reflecte caracteristicile de dorit, si vrednice de ales, ale diferitelor fagaduinte facute tuturor “Bisericilor”. În acelasi fel, el ar trebui sa se fereasca de caracteristicile de nedorit si sa ia aminte la amenintarile si avertizarile adresate lor. Dar când sunt privite din acest punct de vedere, soliile sunt în afara timpului în esenta, iar cititorul staruitor le aplica la propria sa experienta pe baza capacitatii lor de a-i împlini propriile sale nevoi, si nu pe baza timpului în care traieste. Nu are nici o nevoie de a-si transfera simbolic apartenenta de la una la alta.
3. În general vorbind, cuvinte de lauda sunt adresate tuturor “Bisericilor” cu exceptia celor din Sardes si Laodicea, cuvinte de mustrare tuturor cu exceptia celor din Smirna si Filadelfia, si tuturor cuvinte de fagaduinta. Astfel “Bisericile” au deopotriva membri de dorit si membri care le fac mai putina cinste. Dar în nici unul

dintre aceste cazuri Hristos nu sfatuieste pe membrii loiali ai unei presupuse neloiale “biserici” sa-si transfere apartenenta spirituala la o alta a carei stare spirituala apare favorabila. Daca acestea ar fi fost intentiile Sale ne-am fi asteptat pe drept sa vedem o chemare pozitiva de iesire afara din Sardes sau din Laodicea, de exemplu, asemeni chemarii de iesire afara din Babilon (cap. 18:4). Dar Inspiratia nu a înregistrat nici o astfel de chemare cu privire la Laodicea sau a vreunei alta dintre “Biserici”. În fiecare caz remediul pentru a birui raul a fost, simplu dar accentuat, a se “pocai”. Crestinii loiali din “biserica” Efesului, care “cazuse” si îsi “parasise” “dragostea dintâi”, nu au fost sfatuiti sa migreze spre Smirna (vezi cap. 2:4,5). Cei din perioada Pergam, care gazduiau învataturile lui Balaam si pe cele ale nicolaitilor (vs. 14,15), nu au fost sfatuiti sa-si transfere apartenenta la Efes sau Smirna. “Biserica” din Sardes era aproape moarta (cap. 3:2), dar membrilor ei credinciosi nu li s-a spus sa se mute în Filadelfia. În mod asemanator, crestinii loiali din perioada Laodicea nu au fost sfatuiti sa devina filadelfieni – cel putin nu de catre Hristos, Martorul credincos si adevarat. Lor li se spune sa se “pocaiasca” si sa gaseasca în Hristos remediul pentru toate defectele lor de caracter (vs. 18–20).
Ideea ca un crestin îsi poate îmbunatati sansele de mântuire prin mecanismul de evadare al migrarii spirituale si prin arborarea unei forme de neprihanire superioare, probabil celei a altor crestini, este în contrast deplin cu învataturile Domnului nostru (cf. Luca 18:9–14). În parabole neghinei (Mat. 13:24–30,37–43) proprietarul câmpului a poruncit ca grâul si neghina “sa creasca amândoua împreuna pâna la seceris” (v. 30). Neghina nu avea sa fie smulsa de mâinile omenesti si nici grâul nu avea sa fie transplantat într-un alt câmp. Numai când îngerul cu secera va aduna grâul în hambarul Stapânului si va arde neghina se va putea vorbi de o separare generala a neprihanitilor de cei rai (vezi vs. 30,39–42).
Membrii din biserica antica a Laodiceei nu aveau sa-si îmbunatateasca starea lor spirituala mutându-se în Filadelfia. Scopul lui Dumnezeu pentru “biserica” Laodicea nu include un plan de migrare spirituala spre alte “Biserici” apocaliptice, ci mai degraba o transformare totala a inimii si a vietii (vezi Apoc. 3:18–20). Orice alte solutii propuse pentru bolile Laodiceei sunt cu adevarat bune doar pentru a-l face pe om un ipocrit.

4. Este adevarat ca nici unei alte “biserici” nu îi este administrata o mustrare mai patrunzatoare decât “bisericii” din Laodicea, dar tot la fel de adevarat este faptul ca nici unei alte “biserici” nu îi este oferita o dovada mai plina de mila cu privire la dragostea lui Hristos, o apropiere mai strânsa de El si o rasplata mai slavita (vezi vs. 19–21). Solia laodiceana nu este aceea a unei respingeri neconditionate, în nici un caz mai accentuata decât a celorlalte “Biserici”. Daca saracia spirituala a laodiceenilor era dincolo de orice redresare nu li s-ar fi oferit “aur” de catre Martorul adevarat. Daca discernamântul lor spiritual ar fi fost lipsit de orice remediu El nu le-ar fi oferit “doftorie pentru ochi”. Daca “goliciunea” lor spirituala era dincolo de orice speranta El nu le-ar fi oferit acestora “hainele Sale albe” (vezi vs. 17,18).
Cu siguranta ca sunt biruitori în Laodicea (v. 21) la fel ca în oricare alta perioada precedenta a istoriei bisericii, si acestor biruitori din Laodicea le este data fagaduinta ca vor sedea cu Hristos pe tronul Sau.