Avem ocazia sa facem înca un pas în studiile noastre profetice din cartea proorocului Daniel. Ne gasim la capitolul 5, care este în sine o pagina de istorie palpitanta. Ea surprinde pe arena ultimelor zile ale Babilonului o scena de neuitat atat pentru împaratul Belsatar, ultimul împarat al acestui mare imperiu, cat si pentru curtenii din preajma lui si chiar si pentru Daniel.
      Dupa o lunga domnie de 43 de ani, încarcata de evenimente si fapte, Nebucadnetar, ctitorul imperiului Babilonian, moare în pace în toamna anului 562 Î.Hr. Dupa el urmeaza la tron o succesiune de împaratii despre care istoria nu a avut prea multe de spus. Cu fiecare din acesti împarati Babilonul a pierdut din puterea si stralucirea lui de altadata si a înaintat din ce în ce mai repede spre acel punct fara întoarcere. In noaptea de 13 octombrie a anului 539 Î.Hr., la numai 2 zile dupa ce unitatile de elita ale imperiului au fost înfrante si risipite de ostile persane în batalia de Opis, o localitate asezata undeva cam la 45 km nord de Babilon, împaratul Belsatar si aristocratia tarii se aflau într-un mare banchet. Probabil ca acel banchet imperial s-a tinut în resedinta oficiala a lui Belsatar asezata pe malul de rasarit al raului Eufrat în imediata vecinatate a celebrei porti ce fusese închinata zeitei Istar. In centrul palatului era o imensa sala de receptie ale carei ruine mai pot fi vazute si azi. Probabil ca aici a fost locul unde Belsatar, asa cum ni se spune în versetul 1 al capitolului 5 a facut un mare ospat celor 1000 de mai mari ai lui. Despre Babilon, de la împarat si pana la cel din urma locuitor al acelei cetati, toti credeau ca este invincibila si ca în caz de asediu ar fi putut rezista chiar si 20 de ani. Pe langa siguranta data de zidurile ei, cetatea mai dispunea de unsistem de canale de irigatie ale caror ape, daca era cazul, puteau fi dirijate sa inunde terenul dinafara cetatii transformandu-l într-o mlastina care putea opri înaintarea oricarei armate vrajmase. Evident ca grosimea zidurilor, rezervele din interiorul cetatii, cat si acel defensiv al canalelor de irigatie le-a dat atat lui Belsatar cat si înaltilor sai oaspeti un fals simtamant de siguranta. Dar chiar si asa, stiindu-se în siguranta, ramane totusi ca un act iresponsabil din partea împaratului acel banchet de gala tinut într-un ceas de criza nationala, în special daca tinem cont ca avangarda armatelor persane se apropia de cetate. In acea seara istorica domnii si doamnele din înalta societate erau acolo în cea mai aleasa tinuta si între toti si el împaratul cu sotiile si tiitoarele sau concubinele lui. Fiind în cheful vinului, ne spune mai departe raportul biblic al versetului 2, împaratul a poruncit sa aduca vasele de aur si de argint pe care le luase tatal sau Nebucadnetar din templul din Ierusalim. Aici, as dori sa ma opresc putin pentru a aseza în paranteza o explicatie absolut necesara. Versetul citat, precum si alte versete din acelasi capitol afirma despre Nebucadnetar ca a fost tatal lui Belsatar, ceea ce într-un sens este inexact. Tinand însa cont de faptul ca atat în limba chaldeeana cat si în cea ebraica nu exista termenul de nepot, am
putea admite ca Belsatar era, într-un fel, fiul lui Nebucadnetar, în acelasi fel în care si Domnul Christos avea sa fie numit mai tarziu fiul lui David. Din izvoare arheologice certe, descoperite în 1854 în ruinele cetatii Ur, Belsatar apare ca fiind fiu si coregent al lui Nabonid, care fusese probabil sotul uneia din fiicele lui Nebucadnetar si care prin lovitura de stat devenise rege al Babilonului. Dupa ce Nebucadnetar a murit, la tron a urmat fiul sau, Evil-Merodak care a domnit numai doi ani. El avea sa moara ucis în urma unui complot, iar pe tron se aseaza cumnatul sau Neriglisar, care a domnit 4 ani. Dupa acesti 4 ani, fiul lui Neriglisar, care era înca un copil, ajunge rege, însa curand si acesta cade victima unei conspiratii conduse de Nabonid. Dupa ce se instaleaza la tron Nabonid cheama pe fiul sau sa fie coregent. Cand armatele Medo-Persane încep campania lor de cucerire a Babiloniei, pe tronul imperiului se gaseau doi împarati, tatal si fiul: Nabonid si Belsatar. Ca rege activ si comandant al armatelor Babilonului, Nabonid se afla angajat în lupta cu armatele lui Cir. In noaptea aceea care avea sa fie ultima noapte a imperiului Babilonian, Belsatar fiul sau dadea acel ospat de gala în timp ce Nabonid era împresurat de vrajmasii sai în templul de la Borsipa unde cautase refugiu. Scopul pentru care Belsatar a poruncit în acea noapte de petrecere sa se aduca vasele capturate cu 70 de ani mai înainte din templul de la Ierusalim era planuit sa fie un act de batjocura la adresa templului, a natiunii iudaice si a Dumnezeului acestui popor. Desigur ca daca împaratul ar fi fost treaz el nu s-ar fi gandit sa dea o asemenea porunca, deoarece era ceva neobisnuit atunci pentru cei din orient sa batjocoreasca obiectele sacre ale altor religii. Poate ca prin acea porunca de a aduce vasele de la templul din Ierusalim si a le folosi la banchet împaratul dorea sa comemoreze trecutul plin de glorii militare si astfel sa întareasca curajul oaspetilor în acel ceas de criza. Inecandu-si temerile lor în vin ei au alungat din mintea lor orice primejdie posibila. Mai mult, versetul 4 ne spune ca ei au baut vin si au laudat pe dumnezeii de aur, de argint, de arama si de fier, de lemn si de piatra. De ce? Pentru ca sa se faca dovada superioritatii zeilor lor fata de Dumnezeul poporului evreu care, oricat de tare ar fi fost, totusi n-a fost în stare sa apere pe poporul Sau de robie. Cat despre Baal Marduk, credeau ei, desigur ca se poate conta pe el, caci el va fi în stare sa protejeze aceasta cetate asupra caruia este patron. Pe cand împaratul si curtenii sai de vita nobila erau în toiul petrecerii si radeau pe seama neputinciosiei lui Dumnezeu (Iahve) si se credeau în deplina siguranta, în clipa aceea, spune versetul 5, s-au aratat degetele unei maini de om si au scris în fata sfesnicului, pe tencuiala zidului palatului împaratesc. Un simtamant de groaza a pus stapanire pe împarat si pe oaspetii lui în timp ce priveau la acel capat de mana care scria pe perete un mesaj neînteles. Un mesaj ale carui litere pareau ca de foc. Belsatar întrecuse masura rabdarii lui Dumnezeu. Tot curajul sau de mai înainte s-a stins. Fata i s-a îngalbenit, tot felul de ganduri negre prevestitoare de rau au început sa-i treaca prin minte si o groaza teribila a pus stapanire pe el. Desi scrierea de pe zid era în propria sa limba împaratul nu mai putea citi si întelege nimic. Toata fiinta lui era cuprinsa de niste convulsii ca de moarte. In disperarea lui, ne spune versetul 7, împaratul a strigat în gura mare sa i se aduca cititori în stele, haldeii si ghicitorii. Sunt gata sa dau cea mai înalta onoare aceluia dintre voi care se va arata în stare sa citeasca acea scriere si sa-mi dea talcuirea ei. Acela va fi îmbracat în purpura, va purta un lantisor de aur la gat si va avea locul al treilea în carmuirea împaratiei. Probabil ca Belsatar ar fi fost dispus sa ofere si mai mult daca s-ar fi gasit cineva care sa-i potoleasca groaza. Fie din porunca, fie din interes personal, toti înteleptii curtii si-au atintit privirea spre zidul dinaintea lor, dar niciunul nu întelegea nimic din acea scriere. Ei vedeau bine ca sunt niste cuvinte scrise în limba lor, ei erau carturari de seama ai natiunii, erau specialistii în materie de limba chaldeiana, ei erau înteleptii. Insa, unul cate unul s-au declarat neînstare sa întreprinda ceva. Neputinta înteleptilor curtii a sporit si mai mult groaza împaratului. Ce s-ar mai putea face în asemenea situatie? Intreg palatul fusese pus în miscare. Toata lumea era ravasita. Toti curtenii erau în cautarea unei solutii rapide. Toti simteau ca urmatorul pas pe care un împarat asa de nesabuit cum îl stiau ei pe Belsatar, ar fi fost în stare sa-l faca în acel ceas de betie si de groaza era casapirea lor – întîi a înteleptilor lui neputinciosi si apoi si a celorlalti de rand. In acel palat se afla si regina mama. Ea nu luase parte la acel banchet, Sotul ei se afla prizonier la Borsipa si ea era fiica lui Nebucadnetar. Fara îndoiala ca ea si-a spus la timp cuvantul împotriva tinerii acelui banchet ca fiind un act irational si cu totul deplasat într-un ceas atat de important pentru soarta imperiului. Ea stia multe din experientele tari pe care Nebucadnetar, tatal ei, le traise de-a lungul domniei lui si noile învataturi la care el aderase înainte sa moara. Ea avea un deosebit respect pentru tatal ei, pentru amintirile despre el, pentru convingerile sale religioase pe care le afirmase cu tarie, pentru Dumnezeul care-l învatase sa se poarte cu respect si teama sfanta si pentru oamenii aceia nobili si de caracter pe care tatal i-a asezat în marile dregatorii ale tarii. Privind la acea sala imensa plina de scene de dezmat care acum sta sub imperiul groazei, inima ei de mama si de fiica de rege era dezgustata de tot ce vedea. Cum de a ajuns ea acolo în acel loc? Ceva ma face sa cred ca mai întotdeauna lucrurile merg pe acelasi fagas. In ceas de groaza teribila cei rai si necredinciosi simt îndemnul irezistibil de a se sti în preajma chiar a acelora ale caror sfaturi si avertizari ei le-au dispretuit; de a mai auzi cateva cuvinte bune din gura acelui pastor sau om al lui Dumnezeu pe care l-au înjurat candva, l-au batjocorit sau l-au lovit. Acum Belsatar era în cautarea acelor sfaturi dispretuite. El cauta o scapare sau macar o alinare din mana acelei fiinte care îl avertizase candva cu privire la caile lui rele. Desi acea multime de oameni parea sa fi depasit momentul salvarii lor, totusi acea fiinta nobila se arata dispusa sa mai dea



un sfat întelept, ultimul ei sfat. Gandurile ei au alergat repede înapoi la zilele tineretii ei, la tatal ei care trecuse candva printr-o situatie asemanatoare si la profetul Daniel de care tatal ei s-a slujit atat de bine în acele clipe de disperare. Intrand în odaia ospatului, regina mama se prezenta înaintea fiului ei si cu demnitate si blandete îi adresa urmatoarele cuvinte: „Sa traiesti vesnic împarate. Sa nu se tulbure gandurile tale si sa nu ti se îngalbeneasca fata. In împaratia ta este un om care are în el Duhul Dumnezeilor celor sfinti, si pe vremea tatalui tau s-au gasit la el lumini, pricepere si o întelepciune dumnezeiasca. De aceea împaratul Nebucadnetar, tatal tau, da, tatal tau împarate, l-a pus mai mare peste vrajitori, cititori în stele, haldei, ghicitori si anume pentru ca s-a gasit la el, la Daniel, numit de împarat Belsatar, un duh înalt, stiinta si pricepere, putinta sa talcuiasca visele, sa lamureasca întrrebarile grele si sa dezlege lucrurile încalcite. Sa fie chemat dar Daniel si el îti va da talcuirea. Atunci Daniel a fost adus înaintea împaratului. Desi fusese în mod voit tratat cu indiferenta, Daniel nu a uitat de datoria si loialitatea sa fata de împarat. Desi fusese neglijat, el nu putea trata acum în ohip neglijent raspunderile pentru care fusese numit. E drept ca el nu putea schimba nimic în caracterul stapanului sau pe care-l stia dezmatat si plin de patimi. Totusi el putea da citire si putea talcui înaintea împaratului mesajul solemn al cerului simtind ca misiunea era astfel împlinita. Stand în fata împaratului Daniel afla chiar din gura împaratului ce se întamplase în timpul ospatului si cat de neînstare s-au dovedit înteleptii curtii sale în a-i satisface cererea. Aratand spre zid, pe care înca mai straluceau literele ca de foc ale soliei divine, împaratul se adreseaza lui Daniel astfel. Am aflat ca tu poti sa talcuiesti si sa dezlegi întrebari grele. Acum daca vei putea sa citesti scrierea aceasta si sa mi-o talcuiesti vei fi îmbracat cu purpura, vei purta un lantisor de aur la gat si vei avea locul al treilea în carmuirea împaratiei. Dar Daniel a raspuns imediat înaintea împaratului prin cuvinte clare si serioase aratand ca desi refuza darurile sale, totusi nu refuza sa-si faca datoria, sa-si împlineasca misiunea. Si ce a urmat? Dincolo de orice imaginatie omeneasca tocmai în acea sala de festivitati în care Dumnezeu fusese atat de mult batjocorit, s-au auzit cuvintele uneia dintre cele mai solemne predici care a fost rostita vreodata în fata unor pacatosi. Acum în fata lui Daniel nu mai era acea gloata batjocoritoare de barbati robiti patimilor lor firesti si de femei dezmatate, ci erau cei mai atenti ascultatori pe care si i-ar fi dorit vreodata orice predicator. De pe fetele lor s-a sters mahmureala bauturii si zambetele acelea batjocoritoare, iar gurile care pana mai înainte radeau zgomotos, vorbeau cu trufie si nesabuinta, acum stateau mute. Omul lui Dumnezeu vorbea acum din partea lui Dumnezeu. Transferati-va împreuna cu mine în sala banchetului imperial. Acolo sta drept si plin de respect omul lui Dumnezeu. Nimic din tinuta si înfatisarea lui de curtean, de slujbas împaratesc. Slujba lui era mult mai înalta acum. El era un sol al lui Dumnezeu. El era acolo ca sa rosteasca nu vorbe dulci si magulitoare pentru auzul împaratului si a mai marilor lui. Infatisarea lui Daniel, vocea lui, cuvintele si gesturile sale, toate trebuiau sa fie în deplin acord cu solemnitatea si importanta acelor clipe, si cu spiritul acelor cuvinte divine care înca mai staruiau pe zid în fata privirii tuturor. Daniel stia ca ultimul dictat al Celui Atotputernic fusese rostit cu privire la acea împaratie. El stia ca avea de rostit acum ultimele cuvinte pe care niste pacatosi trebuiau sa le auda înainte de încheierea ultimei pagini a istoriei lor. Privind tinta spre împarat si spre toti curtenii sai, Daniel porni sa rosteasca din partea lui Dumnezeu cuvinte atat de serioase încat nimeni nu se mai putea îndoi sau feri de însemnatatea lor. El începu astfel: „Imparate, Dumnezeul cel Prea înalt daduse lui Nebucadnetar împaratie, marime, slava si stralucire si din pricina marimii pe care i-o daduse, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau si tremurau înaintea lui. Caci împaratul omora pe cine vroia si lasa cu viata pe cine vroia, înalta pe cine vroia si cobora pe cine vroia. Dar cand i s-a îngamfat inima si i s-a împietrit duhul pana la mandrie a fost aruncat de pe scaunul lui împaratesc si a fost despuiat de slava lui. A fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a facut ca a fiarelor si a locuit la un loc cu magarii salbatici. I-au dat sa manance iarba ca la boi si trupul i-a fost udat cu roua cerului, pana cand a recunoscut ca Dumnezeul cel Prea înalt stapaneste peste împaratia oamenilor si o ca cui vrea. Dar tu Belsatar, fiul lui, nu ti-ai smerit inima macar ca ai stiut toate aceste lucruri, ci te-ai înaltat împotriva Domnului cerurilor. Vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta si ati baut vin cu ele tu si mai marii tai, nevestele si tiitoarele tale. Ai laudat pe dumnezeii de argint, de aur, de arama, de fier, de lemn si de piatra care nici nu vad nici nu aud si nici nu pricep nimic si n-ai slavit pe Dumnezeul în mana Caruia este suflarea ta si toate caile tale. De aceea a trimis El acest cap de mana care a scris scrierea aceasta. Iata însa scrierea care a fost scrisa: „Numarat, numarat, cantarit, împartit”. Si iata talcuirea acestor cuvinte: Numarat înseamna ca Dumnezeu ti-a numarat zilele domniei si i-a pus capat. Cantarit, înseamna ca ai fost cantarit în cumpana si ai fost gasit usor. Impartit înseamna ca împaratia ta va fi împartita si data mezilor si persilor„.
      Asa s-au încheiat cuvintele pe care Dumnezeu le-a rostit prin Daniel, profetul sau.
      Iubite cititor, acele cuvinte ale predicii lui Daniel, desi au fost adresate în urma cu 2500 de ani lui Belsatar, acel împarat nesabuit, ele sunt pentru noi cei de azi, sunt pentru învatatura si mustrarea noastra. Ele ne obliga sa reînprospatam în mintea noastra solemnul adevar pe care nimeni n-ar trebui sa-l uite: ca exista un Dumnezeu în ceruri, mare, Atotputernic, Atotîntelept si drept, care masoara cu multa grija si cu spirit de dreptate toate faptele noastre. Un ochi atotvazator a fost candva tintit asupra lui Nebucadnetar în starea lui de mandrie, drept pentru care el a fost trecut printr-o grea si umilitoare experienta pana cand acest împarat a acceptat si a marturisit ca Dumnezeul cel Prea Inalt stapaneste. Acelasi ochi atotvazator a fost atintit si asupra lui Belsatar. Dar acest împarat a refuzat sa profite de pe urma soliei divine de mustrare. Mai mult decat atat, el s-a înaltat pe sine mai mult decat Dumnezeu, a sfidat glasul constiintei sale, a profanat lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, a laudat si proslavit idolii sai fara viata si a batjocorit si dispretuit pe Acela care i-a dat viata si i-a purtat de grija. Asemenea atitudine nu putea trece nepedepsita. Glasul oricarui pacat este atat de tare încat se aude pana în ceruri. Poate ca pentru oamenii din jur acel pacat nu înseamna nimic, dar pentru Dumnezeu nu este ceva care sa fie lipsit de importanta. Nimic nu trece neobservat si nu ramane nescris în cartile Sale de aducere aminte din cer. El aseaza în balanta Sa pe orice Belsatar si pe orice om de rand. El cantareste orice inima, tine cont de orice fapta, cuvant si gand si înregistreaza orice bine si orice rau. Fiecare ocazie nefolosita, fiecare mustrare neluata în seama, fiecare placere vinovata îngaduita, fiecare impuls de mandrie nutrit în inima, fiecare abuz de putere, fiecare folosire gresita a talentelor si darurilor noastre, fiecare cuvant sau fapta de dezonorare a lui Dumnezeu, sau fiecare atitudine de nepasare sau de luare în ras a soliilor lui Dumnezeu, fiecare datorie neîmplinita, fiecare cuvant, fapta sau gand nesfant, toate sunt cercetate, cantarite si asezate undeva în dreptul fiecarui nume în rapoartele cerului în asteptarea acelei înfricosatoare zile a judecatii finale. O, daca aceia care azi s-au dedat placerii, mandriei, egoismului, necredintei si goanei dupa lux si distractii ar putea sa vada cu adevarat, atunci ei si-ar da seama ca aceeasi mana care a scris odata pe zidul palatului lui Belsatar „numarat, numarat, cantarit si împartit” este continu la lucru în dreptul vietii tuturor, notand cu o teribila exactitate totul si adaugand în final decizia irevocabila a cerului pentru fiecare om.
      Potrivit cu cele mai atente calcule profetice, noi ne gasim în solemnul timp al judecatii de cercetare. Acum întreg cerul priveste la fiecare dintre noi, acum se scriu ultimele pagini ale istoriei noastre. Cum stam noi în fata lui Dumnezeu? Care sunt rapoartele care s-au înregistrat zi de zi în dreptul nostru? Daca ne dam seama ca în viata noastra s-au strecurat pacate, fapte nevrednice, nelegiuite, ganduri nesfinte, cuvinte nepotrivite, rautate, ura, egoism, placeri nesfinte, am mers noi cu raportul acesta nevrednic al vietilor noastre la Golgota, la crucea Domnului Iisus pentru a-I cere sa ne curateasca viata de orice pacat prin sangele Sau? Sau vom starui în a trai nepasatori, continuand acelasi fel de vietuire adancind si mai mult prapastia dintre noi si Dumnezeu pana într-o zi cand, asa cum s-a întamplat cu Belsatar, va fi prea tarziu?
      Sa ne oprim chiar acum din drum. Sa luam aminte la caile noastre. Sa ne întoarcem chiar azi la Dumnezeu în deplina pocainta si sa-L întronam ca Stapan al vietilor noastre. Dumnezeu sa ne ajute pe toti la aceasta. Amin !

Cantarit, cantarit si gasit prea usor