O credinta incercata prin foc

      Dupa un popas destul de lung asupra capitolului 2 din cartea proorocului Daniel, capitol atat de plin de implicatii si semnificatii profetice pentru timpul nostru, acum va invit sa facem un pas înainte spre a cerceta învataturile deosebit de profunde pe care inspiratia Duhului Sfant le-a asezat în cuprinsul capitolului 3.
      Daca primul capitol ne-a vorbit despre captivitatea copiilor lui Dumnezeu în lumea aceasta, capitolul 2 ne-a aratat cat de privilegiati sunt totusi acesti copii ai Sai. Desi robi, ei totusi sunt liberi. Ei au o puternica legatura cu Dumnezeu mai presus de conditiile grele în care viata îi duce uneori, mai presus de lanturile cu care ei sunt prinsi de pamant. Desi robi, ei sunt totusi obiectul grijii pamantesti a lui Dumnezeu, care le asigura bunavointa si trecere înaintea oamenilor, stiinta si pricepere. Din copiii Sai credinciosi de pe acest pamant Dumnezeu a facut mai mult decat niste favorizati ai harului Sau, si totodata, asa cum ne-a descoperit capitolul 2 si niste detinatori ai tainelor Sale. Ei sunt singurii care cunosc încotro se îndreapta istoria. Ei sunt singurii care, asemenea lui Daniel si a prietenilor sai sunt în stare sa stea în fata capetelor încoronate ale acestei lumi spre a le spune cu certitudine „ce se va întampla în vremurile de pe urma „.
      Dar Dumnezeu, potrivit cu cele ce citim în capitolul 3 nu vrea sa faca din noi numai niste privilegiati ai vietii, niste detinatori ai tainelor Sale, ci doreste sa faca din noi si niste martori credinciosi si statornici ai Sai. Pe de o parte, noi suntem chemati sa stam cu toata taria de partea lui Dumnezeu si a poruncilor Sale care sunt mai presus decat orice porunca omeneasca, iar pe de alta parte, Dumnezeu se arata îndatorat sa stea de partea copiilor Sai în încercarile si probele la care sunt supusi sa treaca si pe care El le îngaduie sa vina asupra lor. Toate acestea stau ca niste concluzii ale capitolului 3. Dar, sa vedem mai întai despre ce ni se vorbeste în acest capitol.
      Cuvantul divin ne relateaza urmatoarele: „Imparatul Nebucadnetar a facut un chip de aur înalt de 60 de coti si lat de 6 coti. L-a ridicat în valea Dura în tinutul Babilonului. Imparatul Nebucadnetar a poruncit sa cheme pe dregatori, pe îngrijitori si pe carmuitori, pe judecatorii cei mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecatori si pe toate capeteniile tinuturilor ca sa vina la sfintirea chipului pe care-l înaltase împaratul Nebucadnetar. Atunci, toti acestia s-au strans si s-au asezat înaintea chipului pe carre-lînaltase Nebucadnetar”.
      Prima întrebare naturala care se naste în mintea noastra cand citim acest raport istoric este: Cum se poate ca tocmai acest împarat care a cunoscut atat de vizibil mana lui Dumnezeu în viata lui, care declarase în fata lui Daniel dupa ce acesta îi descoperise visul si talcuirea lui astfel: „Cu adevarat Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor si Domnul împaratilor !„, sa se coboare din nou la acea treapta de idolatrie? Cum este posibil ca sa impuna altora idolatria dupa ce el însusi recunoscuse în fata întregii curti pe adevaratul si singurul Dumnezeu? Se pare ca de la data visului si a descoperirii lui, si pana la aceasta data trecusera cam 9 ani. Poate ca timpul, asa cum se întampla în viata oricaruia dintre noi, a reusit sa stearga în mod gradat impresiile acelea vii din mintea împaratului despre Dumnezeu, si în mod imperceptibil sa-l faca sa uite lectia pe care Dumnezeu i-o predase cu acea ocazie. Este posibil ca succesul sa fi încoronat una dupa alta toate campaniile sale militare, încat cu timpul sa fi uitat ca Dumnezeul cerurilor îi daduse împaratie, putere, bogatie si slava si ca daca sta pe acel tron atat de înalt, aceasta se datora numai voiei divine. El poate ca uitase acea solemna declaratie despre Dumnezeul lui Daniel si al prietenilor sai ca fiind Dummnezeul dumnezeilor si Domnul împaratilor. Poate ca pe langa acestea ar mai fi ceva care nu ar trebui trecut cu vederea. Ne aducem aminte cat de mare a fost înfrangerea înteleptilor tronului si cat de stralucitor a fost succesul lui Daniel si al prietenilor sai. Cat de mare a fost umilirea si prapadul de care ei au suferit si cat de mare a fost înaltarea si favorurile de care acei tineri captivi au avut parte. Poate ca ei care mai ramasesera în viata nu puteau uita de fel acele scene teribile de groaza prin care au trecut cat si risipa de laude si închinare pe care împaratul le-a adus atat lui Daniel cat si Dumnezeului sau. La drept vorbind, ei îsi datorau existenta tocmai prezentei acelor robi evrei. Dar, oricat de adevarat ar fi fost acest gand, ei nu-l doreau, ba chiar îl urau. Si ca un varf la toate împaratul, simteau ei, i-a insultat prea mult ridicîndu-l pe Daniel la rangul de cea mai înalta capetenie a tuturor înteleptilor Babilonului, iar prietenilor lui dandu-le pe mana toata administratia tinutului Babilonului. Poate ca timp de 9 ani acei întelepti care purtau jugul greu al supunerii lor fata de niste straini, niste captivi de razboi, nu s-au gandit la altceva decat la o zi, cand sa scuture acel jug nesuferit si sa-si recastige prestigiul si influienta de care se bucurau candva în fata tronului. Asa cum ni se explica în capitolul 2, chipul visat de Nebucadnetar, alcatuit din patru segmente, fiecare dintr-un metal diferit de celelalte, si anume din aur, argint, arama si fier ( începand de sus în jos), reprezenta o schita divina a istoriei si descoperea rolul lui Nebucadnetar în planul divin. Faptul ca el a înaltat la rangul de prim ministru pe Daniel poate fi un semn ca pentru o vreme Nebucadnetar se dovedise dispus sa coopereze cu planurile lui Dumnezeu. Poate ca si acesta era un punct pe care înteleptii haldei nu-l puteau suferi – ca întreaga natiune sa fie orientata în a coopera cu Dumnezeu. Poate ca ei doreau ca Nebucadnetar sa renunte la acea directie si sa reafirme rolul sau de conducator suprem, sa promoveze o politica nationalista întronand astfel o era noua în istoria Babilonului. Si cum ar fi putut marca mai bine Nebucadnetar aceasta epoca de glorie decat înaltand acel chip urias si cerand de la toti închinare? Textul biblic nu ne ajuta sa descoperim daca acel chip înaltat în campia Dura era o imagine a zeului Baal Marduk, patronul Babilonului si zeitatea favorita a locuitorilor lui, sau chiar o imagine a împaratului. Ce stim este, ca acea impozanta statuie era uriasa, era din aur masiv si se potrivea de minune cu toate celelalte capodopere de arhitectura si inginerie ale Babilonului. Aparent, acel chip de aur masiv lasa sa se dea pe fata un gest de acceptare si cooperare cu planul divin, dar în realitate, era o sfidare a lui si în final a lui Dumnezeu. Daca s-ar fi urmarit cat de cat linia planului divin, atunci acel chip trebuia sa aiba numai capul de aur. In schimb acesta era acum cu totul de aur. Astfel Nebucadnetar a dovedit ca respinge ideea ca împaratia lui sa dureze numai o vreme si într-o zi sa devina supusa altei împaratii, iar steaua împaratiei sale sa apuna pentru totdeauna. Acea statuie din campia Dura era acum un act oficial de renegare a prezentei si suveranitatii lui Dumnezeu. De fapt, acesta fusese spiritul cu care ziditorii de demult ai turnului Babei pornisera cu 15 secole mai înainte lucrarea lor sfidatoare la adresa cerului si a planului lui Dumnezeu cu acea generatie. Acum, ca rezultat al ultimei sale campanii împotriva Ierusalimului se afla la Babilon însusi împaratul lui Iuda, Ioiachim. Daca Dumnezeu nu a putut oferi protectie poporului Sau ales, cum ar putea atunci asigura protectie Babilonului? Probabil ca înteleptii Babilonului reusisera sa strecoare în mintea împaratului acest gand, aceasta însinuare. Poate ca el, împaratul a supraestimat pe Dumnezeul lui Daniel si acum, ar fi mai bine, în urma dovedirii neputinciosiei acelui Dumnezeu el, Nebucadnetar, sa se întoarca sa dea onoare zeilor Babilonului care i-au dat biruinta atat asupra iudeilor cat si asupra Dumnezeului lor. Asa se face ca împaratul a ales sa creada numai ceea ce vroia sa creada si sa se îndoiasca de tot ceea ce dorea sa fie dat uitarii. Si în consecinta, a consimtit la înaltarea acelui chip de aur din campia Dura, acel colos care trebuia sa fie o replica, un simbol al vointei omenesti în duel fatis cu vointa lui Dumnezeu pronuntata candva în visul sau.
      In cele din urma veni si ziua sfintirii acelui chip. In acea zi cele mai de seama oficialitati ale imperiului trebuiau sa fie prezente acolo, în fata chipului si la un semnal marcat de sunetele unei fanfare imperiale sa se plece cu totii pana la pamant în semn de cinstire si adorare fata de persoana reprezentata de acel chip, fie ea aceea a împaratului sau a zeului suveran al Babilonului. Si în acea clipa cand trambitele au sunat începerea marii festivitati, si cand toate soaptele s-au stins, s-a putut auzi glasul unui crainic spunand: „Iata ce vi se porunceste popoare, neamuri, oameni de toate limbile; în clipa cînd veti auzi sunetul trambitei, cavalului, chitarei, alautei, psaltirei, cimpoiului si a tot felul de instrumente de muzica sa va aruncati cu fata la pamant si sa va închinati chipului de aur pe care l-a înaltat împaratul Nebucadnetar. Oricine nu se va arunca cu fata la pamant si nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins”. In timp ce crainicul rostea acele cuvinte, privirea tuturor s-a îndreptat pentru o clipa în directia unui cuptor aprins care sta în preajma încins, dogorind. Dar cu, sau fara acel cuptor în fata, cine ar fi putut sfida pe fata un rege ca Nebucadnetar ? Care ar fi putut fi asa de naiv ca sa nu priceapa ca viata, existenta si pozitia sa în acel imperiu se datora bunavointei acelui mare rege? Cuptorul era acolo în preajma tuturor pentru ca sa le aduca mai degraba aminte celor adunati într-un chip cat se poate de evident ca totul era o chestiune foarte serioasa. Poate ca si ideea cu cuptorul era opera înteleptilor Babilonului, de a asigura închinarea tuturor si a ridica în slavi suprematia, suprematia vesnica a Babilonului.