Autorul Apocalipsei se identifica repetat drept “Ioan” (cap. 1:1,4,9; 21:2; 22:8). Forma greceasca a acestui nume, Ioannes (vezi Luca 1:13), reprezinta numele ebraic comun Yochanan, “Iohanan”, care apare de numeroase ori în cartile târzii ale Vechiului Testament, Apocrife si Iosif Flavius. Aceasta identifica autorul ca fiind evreu. Diferite marturii certifica clar faptul ca numele Ioan era cel al autorului, si nu un pseudonim, asa cum purtau multe lucrari apocaliptice evreiesti sau crestine timpurii. Primul argument este acela ca, în identificarea personala ca Ioan, autorul Apocalipsei nu face nici o încercare de a se prezenta ca având vreo pozitie în biserica. Diferite apocalipse evreiesti si crestine sunt atribuite unor patriarhi evrei, profeti sau apostoli crestini. Daca Apocalipsa ar fi fost scrisa sub pseudonim, ar fi fost de asteptat ca autorul sa încerce sa se identifice în mod special ca fiind un apostol. Dar simpla afirmatie a autorului, ca numele sau este Ioan, “fratele vostru” (Apoc. 1:9; cf. Referinta lui Petru cu privire la Pavel, 2 Petru 3:15), este o dovada ca el îsi prezinta adevaratul sau nume. Evident ca autorul era atât de bine cunoscut bisericilor încât simplul sau nume era suficient sa îl identifice si sa îi acorde încredere cu privire la înregistrarea viziunilor pe care acesta le-a avut. Mai mult decât atât, se pare ca practica pseudonimelor nu a fost înfloritoare atunci când exercitarea darului profetiei era plina de putere. Pe de alta parte în timpul perioadei inter-testamentale, când, dupa cum stim, nu a fost prezent nici un profet recunoscut între evrei, scriitorii religiosi simteau adesea necesar sa alature lucrarii lor numele unui personaj din vechime de înalta reputatie pentru a primi acceptiunea generala. În mod evident nu a fost nici un profet care sa vorbeasca pentru Dumnezeu asa cum o facusera profetii Vechiului Testament. Dar cu venirea crestinismului darul profetiei a înflorit din nou. În biserica crestina a primului secol presupusa nevoie de pseudonim nu a existat; crestinii erau convinsi ca apostolii si profetii vorbeau direct de la Dumnezeu. Dar când autoritatea profetica între crestini a capatat o faima proasta, iar în final a si disparut în secolul al II-lea, lucrarile pseudonime purtând diferite nume ale apostolilor au început sa apara (vezi Vol. VI, p. 41,42). În lumina acestor fapte este rezonabil sa concluzionam ca Apocalipsa, venind din primul secol, nu este o creatie sub pseudonim, ci este lucrarea unui om al carui nume real era Ioan. Cine era acest Ioan? Noul Testament mentioneaza câtiva barbati cu acest nume, Botezatorul, fiul lui Zebedei, care era unul dintre cei doisprezece, Ioan numit si Marcu, o anumita ruda a marelui preot Ana (vezi Faptele Ap. 4:6). Evident autorul Apocalipsei nu putea fi Ioan Botezatorul, pentru ca acel Ioan a murit înainte de rastignirea lui Iisus; nu este nici o probabilitate credibila ca el sa fi fost ruda cu Ana, despre care nu avem nici un indiciu ca ar fi devenit cândva crestin. De asemenea, putine indicii l-ar arata pe Ioan Marcu drept autorul Apocalipsei. Stilul, alegerea cuvintelor, abordarea celei de-a doua Evanghelii sunt diferite de cele ale Apocalipsei, si nu avem nici un indiciu ca cineva din biserica primara ar fi facut vreo legatura serioasa între Apocalipsa si Marcu. Printr-un proces de eliminare, Ioan fiul lui Zebedei si fratele lui Iacov ramâne de luat în considerare. El nu a fost doar unul dintre cei doisprezece, ci chiar un membru al cercului intim al lui Iisus. Aproape în unanimitate traditia crestina timpurie îl recunoaste drept autor al Apocalipsei. De fapt fiecare dintre scriitorii crestini de pâna la mijlocul secolului al treilea, ale caror lucrari exista si astazi si care mentioneaza cât de cât problema, atribuie Apocalipsa lui Ioan apostolul. Acesti scriitori sunt Iustin Martirul din Roma (c.100–c.165 d.Hr.; Dialogue With Trypho 81), Irineu din Lyon (c.130–c.202 d.Hr.; Against Heresies iv. 20. 11), Tertulian din Cartagina (c.160–c.240 d.Hr.; On Prescription Against Heretics 36), Hipolit din Roma (mort c.220 d.Hr.; Who Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii). Aceste marturii demonstreaza puternica si larg raspândita credinta a bisericii primare ca autorul Apocalipsei era apostolul Ioan. Mai mult decât atât, câteva traditii crestine timpurii asociaza ultimii ani ai lui Ioan cu cetatea Efesului. Astfel Irineu (op. cit. iii. 3. 4; ANF vol. 1, p. 416) declara ca în tineretea sa îl vazuse pe batrânul Policarp din Smirna care “vorbise cu multi ce îl vazusera pe Hristos”, printre ei fiind si Ioan, ramas permanent la Efes pâna în zilele lui Traian (98–117 d.Hr.). Policrat (130–c.200 d.Hr.), episcop al Efesului, al optulea într-o familie de episcopi crestini, certifica faptul ca Ioan, “cel care se rezemase pe pieptul lui Iisus, … se odihneste le Efes”. (Epistle to Victor and the Roman Church Concerning the Day of Keeping the Passover; ANF, vol. 8, p. 773). Aceste afirmatii coincid cu faptul ca Ioan se adreseaza personal catre Efes si altor biserici din Asia (Apoc. 1:4,11). Singura marturie a acestei perioade care pare sa priveasca cu neîncredere faptul ca Ioan ar fi autorul Apocalipsei vine de la un parinte bisericesc timpuriu, (mort c.163 d.Hr.). Lucrarile lui Papias sunt pierdute, si tot ceea ce mai exista din lucrarile lui este continut într-o forma fragmentara, în citarile ramase de la scriitori de mai târziu. Doua din aceste fragmente se refera la moartea lui Ioan. Primul, un manuscris datând din secolul al VII-lea sau al VIII-lea d.Hr., care pare sa fie un rezumat al Cronicii lui Filip din Side (secolul al V-lea), declara: “Papias în cea de-a doua sa carte spune ca Sfântul Ioan si Iacov, fratele sau, au fost omorâti de evrei” (R. H. Charles, Apocalipsa [International Critical Commentary], Vol. 1, p. xlvi). De asemenea, un manuscris al Cronicii lui Georgius Hamartolus (c.860 d.Hr.) spune, “Caci Papias, episcopul Hierapolisului, fiind un martor ocular al acesteia, în a doua carte a spuselor Domnului, zice ca el [Ioan] a fost omorât de evrei, împlinind pe deplin, împreuna cu fratele sau, predictia lui Hristos cu privire la ei” (Textul grecesc în H. B. Swete, The Apocalypse of St. Ioan, p. clxxv). La prima vedere aceste însemnari ar parea sa indice faptul ca un oficial crestin traind la sfârsitul secolului I si începutul secolului al II-lea, undeva în apropiere de Efes, mentioneaza ca apostolul Ioan a fost, asemeni fratelui sau, omorât de evrei prea devreme pentru a mai scrie Apocalipsa, fie în timpul lui Nero, fie al lui Domitian, perioade în care învatatii, de obicei, plaseaza cartea (vezi mai jos la “context istoric”). La o observare mai de aproape, câteva întrebari trebuie ridicate cu privire la aceste însemnari. Faptul ca pasajul din manuscrisul de la Oxford se refera la Ioan ca fiind “teologul” arata ca pasajul a suferit modificarea scribului medieval, caci acest titlu nu este aplicat lui Ioan în nici un manuscris existent al Bibliei datat înainte de secolul al VIII-lea, si este practic de neimaginat ca Papias l-ar fi putut folosi. A doua însemnare, a lui Georgius Hamartolus, este gasita într-un singur manuscris al acelui scriitor. Alte manuscrise din lucrarile lui afirma simplu ca Ioan a murit în pace, dar în mod evident nu îl citeaza în nici un fel pe Papias. Prin urmare este dificil a sti exact ce a spus Papias cu privire la moartea lui Ioan. Daca a scris ca Ioan, la fel ca si Iacov, a fost omorât de evrei, de aici nu rezulta obligatoriu ca moartea lor a survenit în acelasi moment, sau macar apropiat. Apocalipsa însasi descopera faptul ca, la vremea scrierii ei, evreii provocau înca multe necazuri crestinilor, iar daca Ioan a suferit în final o moarte de martir, acesta ar putea fi foarte bine un rezultat al masinatiunilor evreiesti. A treia însemnare a lui Papias este înregistrata de istoricul bisericesc Eusebiu (340 d.Hr.):
“Iar eu nu voi ezita sa adaug interpretarilor tot ce am învatat bun de la prezbiteri, si ceea ce îmi amintesc bine, caci sunt sigur de adevarul lor… Dar daca a venit cineva care a urmat pe prezbiteri, m-am interesat de cuvintele prezbiterilor, ce a spus [Gr. eipen] Andrei sau Petru sau Toma sau Iacov sau Ioan sau Matei, sau oricare ucenic al Domnului, si ce spuneau [Gr. legousin] Aristion sau prezbiterul Ioan, ucenicii Domnului. Caci nu cred ca informatiile din carti ma vor ajuta atât de mult ca si cuvintele unei voci vii si ramasa în viata” (Ecclesiastical History iii. 39.3,4; Loeb ed., vol. 1, p. 291,293).
Acest pasaj a fost subiectul multor interpretari. Eusebiu l-a interpretat ca însemnând faptul ca erau doi oameni cu numele de Ioan ce traiau în Asia la sfârsitul secolului I – apostolul, si un altul care era prezbiter, sau batrân. Opinia lui Eusebiu era aceea ca acest din urma barbat era cel pe care Papias îl cunoscuse personal si care scrisese Apocalipsa, în timp ce apostolul era autorul Evangheliei. Este posibil, în orice caz, sa interpretam cuvintele lui Papias si în alt mod. Dupa cum afirma teologul german de Noul Testament Zahn (Introduction to the New Testament, 2d ed., vol. 2 p. 451–453), în afirmatiile lui Papias nu este facuta o reala distinctie între prezbiteri si apostoli. Papias spune ca s-a “interesat de cuvintele prezbiterilor” si imediat însiruie nume de apostoli, apoi, când îl mentioneaza pe “prezbiterul Ioan” îl identifica pe loc drept unul din “ucenicii Domnului”. Adevarata deosebire între cele doua grupuri mentionate sta în cuvintele eipen, “a spus”, si legousin, “spuneau”, care sugereaza ca cei din primul grup mentionat erau ucenici ai lui Iisus care au trait si au dat marturie înainte de
|
|
timpurile lui Papias, în timp ce cei din al doilea grup înca traiau, iar informatiile lor mai erau înca valabile pe vremea sa. Daca marturia lui Irineu este acceptata, apostolul Ioan ar fi inclus în ambele grupuri, si astfel s-ar explica prezenta sa de doua ori. Efortul lui Eusebiu de a deduce doi Ioan din afirmatiile lui Papias devine mult mai usor de înteles din faptul ca concluziile sale erau influentate de lucrarea lui Dionisius, episcop de Alexandria (mort 265 d.Hr.; vezi Eusebius op. cit. vii. 24,25). Ca reactie la accentuarea unui mileniu literal facuta de anumiti crestini, Dionisius a scris o lucrare intitulata “Tratat despre fagaduinte”, în care încerca prin argumente teologice sa sustina ca Apocalipsa nu a fost scrisa de apostolul Ioan, ci de un alt om cu acelasi nume. Dionisius este primul parinte bisericesc care pune sub semnul întrebarii autoritatea apostolica a Apocalipsei, iar argumentele sale au ramas clasice pentru toti teologii care i-au împartasit punctul de vedere. Dionisius si-a concentrat criticile sale în mod special asupra faptului ca exista diferente evidente între limbajul Evangheliei si cel al Apocalipsei. Fondul de cuvinte al celor doua carti indica diferente consistente; un numar de cuvinte care apar frecvent într-una apar si în cealalta, dar cu frecventa redusa. Urmatoarele exemple prezinta diferente evidente: kosmos, “lume”, apare în Ioan de 79 de ori, iar în Apocalipsa doar de 3 ori; aletheia, “adevar”, in Ioan de 25 de ori, iar în Apocalipsa nu apare deloc; phos, “lumina”, în Ioan de 22 de ori, în Apocalipsa de 3 ori; agapao, “a iubi”, în Ioan de 37 de ori, în Apocalipsa de 4 ori; pisteuo, “a crede”, în Ioan de 100 de ori, în Apocalipsa nu apare deloc; alla, “însa”, în Ioan de mai mult de 100 de ori, în Apocalipsa de 13 ori; enopion, “înainte”, în Ioan o data, în Apocalipsa de 36 de ori; emos, “al meu”, în Ioan de 42 de ori, în Apocalipsa o data. Referindu-se la Hristos ca “Mielul”, Evanghelia foloseste întotdeauna cuvântul amnos, în timp ce Apocalipsa foloseste întotdeauna arnion, ambele însemnând “miel”. În Evanghelie, Ierusalim este întotdeauna Hierosoluma, în timp ce în Apocalipsa este în permanenta Hierousalem. Dionisius a mai scos în evidenta si faptul ca greaca din Evanghelia lui Ioan este corecta si idiomatica, în timp ce aceea din Apocalipsa contine un numar de pasaje care nu sunt uzuale si nu pot fi explicate în termenii corecti ai gramaticii si sintaxei limbii grecesti. În lumina acestor diferente marcante dintre Evanghelie si Apocalipsa, Dionisius a concluzionat ca cele doua lucrari nu au acelasi autor. Aceste critici par a avea o larga influenta asupra gândirii Bisericii Rasaritene cu privire la apostolicitatea si implicit la canonicitatea Apocalipsei. Eusebiu nu numai ca a înregistrat detaliile argumentelor lui Dionisius, dar a si cautat sa le întareasca prin pasajele din Papias citate mai sus. În mod asemanator, cu privire la canonicitatea Apocalipsei, el raporta: “Din lucrarile lui Ioan, adaugate la Evanghelie, prima dintre epistolele sale a fost acceptata fara controverse, de antici si moderni deopotriva, dar celelalte doua sunt disputate si, asemeni Apocalipsei, ele au multi avocati ai parerilor diferite de pâna acum” (op. cit. iii. 24. 17,18; Loeb ed., vol. 1, p. 255,257). Desi dovada înaintata de Dionisus în indicarea a doi Ioan are greutate, alte câteva dovezi trebuie luate în considerare înainte de a se face o judecata. Punctul de vedere al lui Dionisius si Eusebiu se bazeaza în principal pe doua argumente – citarea ambigua din Papias si argumentele lui Dionisus privitoare la diferentele lingvistice între Evanghelie si Apocalipsa. Desi nu se poate dovedi ca Papias nu s-a referit la doua persoane cu numele de Ioan, daca a facut-o totusi, atunci marturia sa – atât cât se poate folosi pentru dovedirea paternitatii apostolice a Apocalipsei – este contrazisa de jumatate de duzina de Parinti bisericesti. De o importanta deosebita cu privire la aceste punct sunt declaratiile lui Irineu, care a avut un contact personal cu Policarp, contemporan atât cu Ioan cât si cu Papias. El pare a fi stiut de un singur Ioan si afirma clar ca acesta este cel care a scris Apocalipsa. Din acest punct de vedere pare rezonabil sa concluzionam ca afirmatia ambigua a lui Papias nu trebuie exploatata la refuz ca o dovada a existentei a doi Ioan. Diferentele lingvistice între Evanghelie si Apocalipsa sunt semnificative. Desi diferentele de subiect si stil, care apar evident între cele doua carti, pot sa fie aduse pâna la un anumit punct în favoarea diferentelor de fond de cuvinte, un scriitor nu difera atât de mult în uzul unor cuvinte ca alla, enopion, si emos. Indiferent de subiectul si forma literara, acelasi scriitor foloseste sau omite astfel de cuvinte aproape involuntar. Când doua lucrari difera atât de mult ca Evanghelia si Apocalipsa în angajarea acestor cuvinte, ar parea dificil la început sa crezi ca reprezinta lucrarea aceluiasi scriitor. Oricum, faptul în sine nu demonstreaza obligatoriu ca Ioan nu este autorul ambelor lucrari. Circumstantele sub care s-ar parea ca au fost scrise cele doua lucrari pot conta în favoarea unor astfel de diferente. În Apocalipsa Ioan declara ca a primit viziunile în timp ce se afla “în ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Hristos” (cap. 1:9). Faptul ca Ioan se afla în exil ar implica si conditia de a fi obligat sa se bazeze doar pe abilitatile sale lingvistice în compunerea Apocalipsei. De aceea nu este surprinzator ca limbajul nu este întotdeauna idiomatic, ca elementele semitice se reflecta în greaca, ca autorul nu a fost întotdeauna sigur de gramatica folosita. O astfel de situatie este graitoare vizavi de circumstantele sub care se stie ca Ioan si-a scris Apocalipsa. Mai mult decât atât, viziunile au fost scrise pe masura ce scenele se derulau cu vioiciune înaintea ochilor profetului (vezi cap. 10:4). Ioan a putut evita constient revizuirea acestora pentru a nu pierde sensul dramei. Pe de alta parte traditia crestina timpurie indica faptul ca Evanghelia a fost scrisa în conditii total diferite. Fragmentul Muratori, compus la Roma probabil la 170 d.Hr. – doar la câteva decenii dupa ce ucenicul lui Ioan, Policarp a vizitat cetatea, declara: “A patra dintre Evanghelii este a lui Ioan, unul dintre ucenici. Când a fost încurajat de ucenicii sai si de episcopi, el le-a spus: “Postiti împreuna cu mine urmatoarele trei zile, si orice va fi descoperit fiecaruia dintre noi, sa spunem si celorlalti.” În acea noapte i-a fost descoperit lui Andrei, unul dintre apostoli, ca în timp ce ei vor revizui, Ioan va trebui sa scrie totul sub în numele sau propriu.” (textul latin în S. P. Tregelles, ed., Canon Muratorianus, p. 17,18). Desi aceasta istorisire prezinta în mod evident si parti imaginative, asa cum este prezenta lui Andrei si a altor apostoli alaturi de Ioan la momentul scrierii Evangheliei s-ar putea sa fie aici si un sâmbure de adevar, sugerându-se ca în compunerea Evangheliei, Ioan ar fi putut avea asistenta. Ca ar putea fi asa este indicat de asemenea de o afirmatie atribuita lui Papias, pastrata într-un manuscris din secolul al X-lea. Aceasta Evanghelie deci, este clar, a fost scrisa dupa Apocalipsa, si a fost data bisericilor din Asia de Ioan, pe când înca traia, dupa cum episcopul de Hieropolis, Papias dupa numele sau, un ucenic iubit al lui Ioan, care a scris aceasta Evanghelie cu Ioan prin dictare, îsi aduce aminte în Exoterica, adica în ultimele cinci carti (textul latin în Wordsworth and White, Novum Testamentum, vol. 1, pp. 490, 491). Desi detaliile acestei însemnari nu pot fi privite ca dovedite, aceste doua afirmatii sugereaza cu putere faptul ca în secolul al II-lea circula pe larg ideea ca Ioan si-a compus Evanghelia cu asistenta câtorva persoane. În lumina acestei foarte timpurii traditii, afirmatia de la sfârsitul Evangheliei sale, “Ucenicul acesta este cel ce adevereste aceste lucruri, si care le-a scris. Si stim ca marturia lui este adevarata” (cap. 21:24) ar parea drept un juramânt scris al ajutoarelor lui Ioan cu privire la adevarul celor însemnate. Daca aceasta reconstructie a dovezii este corecta, nu este dificil sa justificam diferentele literare si lingvistice existente între Apocalipsa, scrisa probabil când Ioan se afla singur pe Patmos, si Evanghelie, scrisa cu ajutorul unuia sau mai multor credinciosi din Efes. La aceasta dovada mai poate fi adaugat si faptul ca exista câteva paralele literare elocvente între Apocalipsa si Evanghelia lui Ioan care sugereaza identitatea paternitatii. Astfel Apocalipsa vorbeste despre “apa de viata” (cap. 21:6; 22:17), iar Evanghelia despre “apa vie” (cap. 4:10; 7:38). Apocalipsa invita, “Celui ce îi este sete, sa vina” (cap. 22:17), iar Evanghelia declara, “Daca înseteaza cineva, sa vina” (cap. 7:37). Cuvântul opsis, “înfatisare”, sau “fata”, este folosit în Noul Testament numai în scrierile lui Ioan (Ioan 7:24; 11:44; Apoc. 1:16). Acelasi lucru este adevarat cu privire la expresia terein ton logon, “pazeste cuvântul Meu” (Ioan 8:51,52,55; 14:23,24; 15:20; 17:6; 1 Ioan 2:5; Apoc. 3:8,10; 22:7,9), si onoma auto, “numele lui”, literal, “un nume al lui” (Ioan 1:6; 3:1; Apoc. 6:8). Cu exceptia directelor referinte la simbolismul Vechiului Testament, Hristos este caracterizat ca Miel doar în Evanghelia lui Ioan si în Apocalipsa (Ioan 1:29,36; Apoc. 5:6; si în 28 alte locuri). De aceea, desi se poate prezenta o marturie împotriva paternitatii ioanine a Apocalipsei, trebuie recunoscut ca argumentul pentru punctul de vedere traditional, cel care afirma ca autorul Apocalipsei este Ioan, este rezonabil si sanatos. Acest comentariu accepta punctul de vedere traditional. . |
|