Dupa cum sectiunea a patra începea cu un „semn mare în cer”, sectiunea a cincea începe cu „un alt semn mare si minunat” tot în cer (15:1). Ea este alcatuita din urmatoarele scene:
Viziunea de fond (15:1—16:1). Interludiu (paranteza) : Triumful biruitorilor fiarei (15:2-4)
Cele sapte plagi,urgii, judecati (16:2-21)
Descriere amanuntita a evenimentelor ultimei plagi:
        A. Pedepsirea Babilonului (17-18)
        B. Nunta cu Ierusalimul (19:1-10)








Viziunea de fond. Cei sapte îngeri cu sapte potire (15:1.5-8, 16:1)





         Viziunea de fond este concentrata asupra rolului Sanctuarului ceresc în trimiterea acestor judecati finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici este acea Dies irae (ziua mâniei) Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel 3:14). Numai doua lucruri înseamna în limbajul profetic „Ziua Domnului”: sabatul si ziua executarii judecatii. În ambele cazuri omul nu-si mai poate face lucrarea lui, ci este martor la lucrarea Domnului. Numarul plagilor, ca si celelalte serii de sapte ale Apocalipsei, indica saptamâna Creatiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care au respins sigiliul sabatic al legii morale si au primit semnul fiarei. Încercati sa stabiliti o oarecare paralela între cele sapte trâmbite, cele sapte plagi si cele sapte zile ale facerii lumii.
       Interludiu: Triumful biruitorilor fiarei pe marea de cristal (2-4)
       Înainte de a i se arata pedepsele grozave ale lui Dumnezeu asupra închinatorilor fiarei, Ioan este lasat sa-si odihneasca privirile asupra scenei de triumf a biruitorilor fiarei. Întotdeauna scenele glorioase ale Apocalipsei, care privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neasteptat, întrerupând scenele teribile ale rautatii omenesti si ale judecatilor lui Dumnezeu. De fiecare data, aceste interludii vin ca o asigurare ca poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numarat împreuna cu lumea. Aici avem o viziune luminoasa, ca si cum ne-am afla în Gosen pe timpul plagilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene sta acea „cântare a marii” din Ex.15 care sarbatoreste interventia minunata si salvatoare a lui Dumnezeu si manifestarea dreptatii Lui.
       Cântarea lui Moise si a Mielului este cântarea eliberarii din sclavia egipteana si a crutarii copiilor lui Israel prin sângele mielului pascal. Aici se poate vedea o corespondenta între rolul semnului de sânge de pe usiorii usilor si rolul sigiliului în timpul celor sapte plagi. În profetii clasici (Isaia etc.) eliberarea din Babilon este comparata cu eliberarea din Egipt. Atunci s-a cântat la Marea Rosie, aici se cânta la marea de cristal. Aceasta întindere care pare ca de sticla amestecata cu foc este în piata si pe strazile Cetatii ceresti (21:21.11.18, 22:2) dar Ellen White a vazut o suprafata uriasa ca de cristal înainte de intrarea în Cetate (Exp&Viz26).. La fel arata si pardoseala Sanctuarului ceresc (4:6).. Faptul ca sunt numiti „biruitorii fiarei ….”, acesti mântuiti sunt aratati ca fiind aceeasi ultima generatie de credinciosi care trec prin necazul cel mare. Cântarea Mielului este, fara îndoiala, o cântare de Paste (Mc 14:16-17.23-26). Asezarea lui Moise alaturi de Christos aici, are o profunda semnificatie teologica. Cei ce ; obisnuiesc sa aseze în conflict pe Christos cu Moise, nu stiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeti si eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului” într-un sens special. Totusi, v. , Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatura, al doilea însusi Creatorul. (Fapte 3:22, Ev 3:1-6, Ioan 5:46-47).
       Cântarea este formata din zece versuri care reprezinta combinatii din psalmi semnificativi (Ps 86:8-10, 111:2.4.7-9, 145:17, ecouri la Cântarea lui Moise din Deut 32:4). Acesti psalmi care se cântau la Paste se numesc „psalmi Hallel” (de lauda) fiindca încep cu cuvintele Hallelu-Yah (Laudatipe Yahwe). Cântarea biruitorilor arata ca ei au primit cu bucurie solia primului înger, Evanghelia vesnica: v.4:1 comp. cu 14:7 (Ex 15:11. 14-16, Ier 10:6-7). Vezi si Rom 14:11, Îs 66:23.24. Judecatile lui Dumnezeu sunt numite aici — dikaiomata, actiuni drepte, porunci drepte, acte de justitie.
       Deschiderea templului cortului marturiei (v.5). Începând cu acest verset si pâna la ultimul din cap. 16, totul este o descriere largita a scenei din cap.11:19. Expresia cortul marturiei este un ecou la Num 17:7-8 si Fapte 7:44 (Observati si contextul: v. 35-38 arata ca Stefan numea Decalogul (cele zece cuvinte)— „cuvinte vii„, el stia ca au fost date de Christos, îngerul Domnului si ca Israel le nesocotea. Stefan le aminteste de Sanctuarul ceresc (v.44 u.p.49) de Legea calcata (v.53) si de Judecata (v.56). Aceasta tema va fi preluata de Pavel, „succesorul lui Stefan” primul care a fost impresionat de predica lui (Ev.2:l-3, cap 3, cap 4, 12:18-27).
       Marturia de aici este deosebita de „marturia lui Iisus” din cap.12:17 si 19:10. Aceasta este o marturie a legamântului (testamentum) ca si în cap. 11:19 si reprezinta Decalogul ca un document-martor în care sunt scrise promisiunile si conditiile legamântului (Ex 25:16, 31:18). Este adevarat ca legamântul lui Dumnezeu este special, si ca chiar aceste conditii ale vietii







vesnice sunt împlinite tot de Dumnezeu în inima omului. Sistemul ceremonial însa, ne vorbeste în termeni omenesti, pentru ca prin simbolurile de piatra si de foc ale vechiului legamânt sa întelegem adevarurile vesnice ale noului. În timp ce pacatele au fost scrise de Iisus pe nisip, standardul vietuirii drepte este scris în piatra (simbol al vesniciei). Chivotul a fost facut din lemnul cel mai trainic si acoperit cu metalul cel mai scump si mai trainic. În timp ce alte  legi au fost scrise de mâini omenesti, Decalogul este scris cu degetul lui Dumnezeu (simbolul autoritatii si puterii supranaturale, creatoare si vindecatoare). În timp ce documentele omenesti sunt autentificate cu sigilii materiale pe care tot oamenii le schimba, legamântul lui Dumnezeu este sigilat cu sigiliul divin, cu inscriptia Creatorului, în porunca a patra, si ratificat cu sângele unei Jertfe care îl eternizeaza. Sigiliul nu permite legii sa fie schimbata. (Dan 6:8:17, Ex 8:19). Cine îndrazneste sa violeze sigiliul celui mai sacru document care exista ?
       Aceasta deschidere a templului ceresc poate fi o aluzie la ziua ispasirii sau la ziua încheierii harului. În orice caz, ziua ispasirii era un timp când nu se mai puteau aduce jertfe particulare. Din templu ies acum îngerii-preoti care administreaza mânia divina. Albul vesmintelor este un simbol al dreptatii si puritatii morale a misiunii lor. În loc de tamâie, potirele cuprind mânia judecatii. Îngerul harului nu mai este prezent si tamâia nu mai arde pe altar, nici în cadelnita. Se da sentinta din cap. 22:11 si nu mai exista acces în Sanctuar, nici un pacatos nu mai poate beneficia de împacare cu Dumnezeu. Timpul de proba, ziua milei a trecut pentru totdeauna… Unii au fost sigilati pentru cer, altii si-au sigilat soarta prin respingerea ultimei invitatii a harului lui Dumnezeu.
       Dupa ultima evanghelizare plina de slava cereasca (cap. 18:1), dupa încetarea mijlocirii (Is 6:3-4, Ez 10:2-4, 43:2-5, Mica 1:3, Dan 12:1), norul Slavei Domnului umple Sanctuarul. Nu norul de tamâie. Slava puterii lui Dumnezeu este mistuitoare (2 Tes 1:9, Ex 40:35, 1 împ 8:11, 2Cr 5:14, Le 9:34). Accesul interzis în Sanctuar este închiderea usii îndurarii (Lc 13:23-27, tip Gen 7:16.10). Împaratia harului a facut loc împaratiei slavei. Numai cei ce si-au gasit refugiul pâna atunci în Sanctuarul ceresc sunt salvati. Aici este interesant de mentionat ca Biblia numeste chivot atât ambarcatia lui Noe cât si scrinul în care se pastrau tablele Decalogului (Evrei 11:7). Numai „arca aliantei”(legamântului) lui Dumnezeu prin Christos, în care se îmbina dreptatea si harul, ne poate salva de potopul de foc al zilei mâniei. Ideea poate fi întarita de faptul ca termenul grecesc naos (templu) suna aproape ca si naus (nava, corabie). Numai cei ce au intrat deja în Locul Prea Sfânt împreuna cu Christos prin credinta (cei ce au intrat cu Mirele la nunta, la ceremonia casatoriei Mielului, a primirii împaratiei — vezi cap. 19), sânt ocrotiti de plagi (Mat 25:1-13).
       Aceste ultime plagi vin în mod direct de la tronul lui Dumnezeu, din Sanctuarul care se razbuna (16:1.17, Ier 25:35-38). Durata timpului acestor urgii este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân supravietuitori pâna la ultima plaga. Comentariile AZS arata ca primele patru plagi sunt scrise într-un limbaj literal si nu sunt universale (altminteri, primele doua ar distruge totul!). Ele au un caracter preliminar si îi conving pe oameni ca au luptat împotriva lui Dumnezeu. Ultimele trei plagi sunt descrise într-un limbaj mixt (comun + figurat) si sunt universale (vezi si TV 577). Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16.
       Furtuna unei ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage, complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei 144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi…” ( Exp&Viz40.85. TV564)









Plaga I (v.2)





     Un (helkos = ulcer, rana teribila) ca si în Egipt (Ex 9:9, Deut 28:27), ca si rana lui Iov (Iov2:7). Motivul acestei pedepse este refuzul de a primi sigiliul lui Dumnezeu si acceptarea, de voie sau de nevoie, a semnului fiarei. Medicina clasica, medicina naturalista sau cea oculta, se vor dovedi la fel de ineficiente în tratarea acestei rani. Unii din cei loviti de plaga aceasta vor suferi si alte plagi (v. 10-11).
       Prima tinta a plagilor sunt adventistii care au primit semnul fiarei si care apoi s-au dovedit a fi cei mai zelosi vrajmasi ai fratilor lor de altadata. (Ez 9:6, 1 Petru 4:17) . Dumnezeu începe judecata cu cei din casa Lui, deasemenea si pedepsele vin în aceeasi ordine, în ordinea responsabilitatii. Primii raspunzatori sunt cei ce au datoria de a avertiza pe altii. „Solii muti” vor fi primii loviti, iar cei ce au apostaziat si au dus în ratacire si pe altii vor fi loviti cu mai multe plagi succesive (Lc 12:41-48.56).
       În acest timp, cei sigilati vor fi aparati de plagi. Într-o anumita masura vor suferi si ei (foame, sete, oboseala, frig, chinuri sufletesti, arsita soarelui etc. Apoc 7:16), dar numai pentru ca sa straluceasca mai mult caracterul lor si sa le sporeasca credinta prin încercari. Ellen White vorbeste si despre faptul ca unii vor suferi ca Iov. Este discutabil daca aceasta se refera la timpul primei plagi sau mai înainte, dar un lucru este sigur: indiferent de masura în care cei sigilati vor avea de suferit, suferinta lor are un





alt sens si este spre fericire vesnica. Sigiliul lui Dumnezeu pus asupra lor îî apara de apostazie si de moarte. Ei vor supravietui plagilor fara sa pacatuiasca. (Is 66:6, Ps.91, Ps 121, Is 33:16, Ex 11:6-7).
       „Timpul de încercare si de groaza care sta în fata noastra cere o credinta care sa suporte oboseala, amânarea si foamea, o credinta care nu va slabi chiar în cele mai aspre încercari. Dar în acest timp de cumplita încercare, iubirea lui Dumnezeu este tot atât de puternica si de gingasa ca în zilele lor cele mai stralucite. Este necesar sa fie trecuti prin cuptor, pentru ca firea lor pamânteasca sa fie mistuita iar chipul lui Christos sa fie pe deplin reflectat.” (TV570).
       Multi se întreaba ce va fi cu copiii în acest timp. Ca si adultii, unii dintre ei vor fi sigilati, altii vor ramâne fara sigiliul lui Dumnezeu (împreuna cu parintii lor sau în mod separat). Ce s-ar fi întâmplat cu copiii evreilor din Egipt daca parintii n-ar fi pus semnul de sânge pe usa locuintei? Exista însa si cazul pruncilor care nu sunt responsabili. Desi nu putem cunoaste amanunte, Ellen White arata ca „în curând vom fi dusi în locuri de strâmtorare si încercare, si marea parte a copiilor adusi pe lume ne vor fi luati, în îndurarea lui Dumnezeu, înainte de venirea timpului strâmtorarii” (3SM419/1899).








Plaga a II-a (v 3) Apele marii devin sange.





     Este inutil sa se speculeze asupra compozitiei chimice a acestui sânge. Important este aspectul sensibil (emotional) si efectul. Pentru ca aceasta trebuie sa indice pedeapsa (sânge pentru sânge). În urma primei plagi si a izbucnirii starii de razboi mondiale, lumea va fi învatata sa creada ca toate aceste nenorociri vin din cauza încapatânarii sectei adventiste de a desconsidera sfânta lege duminicala…(TV564). Deoarece toate masurile de constrângere morala, sociala si economica au fost ineficiente împotriva lor, autoritatile lumesti — îmbatate de Babilonul religiei apostate —, în disperare de cauza, vor da un ultimatum ca acela din cartea Esterei, fixând o data dupa care sabatistii pot fi lichidati pe orice cale, de oricine îi întâlneste. Fiara pseudoprofet, America protestanta, va lua aceasta initiativa incredibila (cap.13:15). Dumnezeu va privi aceasta „solutie finala” la care vor recurge autoritatile pamântului, ca fiind un act împlinit, pentru ca numai interventia divina prin plaga a saptea îi va opri pe locuitorii pamântului sa-si duca la îndeplinire acel „sacru masacru”.
 




Efectele celei de a doua plagi pot fi: moartea, epidemiile, încetarea navigatiei. Pentru sabatisti va fi semnalul parasirii asezarilor omenesti. Credinciosii care nu vor fi în stare de arest se vor retrage în siguranta, în locuri mai ferite, în munti ( TV 574). Dupa exemplul lui Lot, al crestinilor din Ierusalim si al lui Ilie.
       Desi nu ni se dau amanunte geografice referitoare la locul precis care va fi lovit de o anumita plaga, putem considera ca plagile care sunt aplicabile în sens universal, sunt universale, în acelasi timp, ele pot afecta cu precadere acele zone care au fost binecuvântate de Dumnezeu în mod special cu binecuvântari spirituale si materiale, dar au refuzat invitatia harului. Nu pagânii semiconvertiti la crestinism, nici ateistii care vor fi îmbatati pentru o clipa ca sa poata fi manipulati de Babilonul apocaliptic, vor fi primele tinte ale plagilor, ci crestinii, în special protestantii care saluta papismul si, dintre acestia, în mod special adventistii apostati. Principalul motiv al turnarii acestor pedepse nemiloase asupra faraonilor moderni este razvratirea împotriva legii lui Dumnezeu, manifestata prin atitudinea criminala fata de aproapele: nerecunoasterea libertatii de închinare (Ex 7:16-17).








Plaga a IlI-a (v.4-7). Râurile si izvoarele (apa potabila!) devin sânge





     Daca aceasta plaga ar fi universala, nu ar mai fi cazul pentru urmatoarea. Este de înteles, totusi, ca o plaga nu înceteaza în momentul venirii alteia. Aceasta va aduce situatii indescriptibile care pot provoca dezastre social-economice totale. Imaginati-va ca o anumita zona, sa zicem occidentala, va trebui sa importe… apa. Si acest element atât de „elementar” nu se mai poate gasi decât tocmai la inamicii cu care acele tari sunt în stare de razboi… Oricum va fi, nu trebuie sa uitam ca aceasta binecuvântare atât de ieftina si de comuna, va fi retrasa ca urmare a dispretuirii avertizarii îngerului care invita lumea sa se „închine Celui care a creat cerul, pamântul, marea… si izvoarele apelor„




Amatorii de spirtoase si cei ce se adapa din vinul Babilonului au aici un subiect de meditatie. Oricât de drastica ar fi aceasta pedeapsa, Biblia arata ca ea este dreapta (v.5-7). Pentru vampirii care se hranesc cu sângele „ereticilor sfinti si profeti — v.6 comp. cu 10:11, 12:17, 18:24), îngerii au pregatit o bautura dupa gust. Însasi crucea lui Iisus, batjocorita astfel de persecutorii „celor mai neînsemnati frati” ai lui Iisus, este satisfacuta de dreptatea acestei pedepse (v.7). Este momentul în care începe razbunarea sângelui martirilor din cap 6:11. Vezi si Is 26:21.








Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele





     Plaga a IV-a (v.8-9) loveste soarele, sau cel putin asa se pare. în orice caz, efectul este o crestere a intensitatii (poate si a componentei) radiatiei solare. Deja atmosfera pamântului este tot mai saracita de ozon, din mai multe motive, si radiatia este crescuta . În urma plagilor anterioare se instaleaza deja o stare de criza economica teribila, de epidemie si moarte. În zonele lovite de aceasta radiatie solara vor fi incendii, insolatie mortala, seceta fara precedent, cu toate urmarile lor dezastruoase. Nu degeaba reactia oamenilor este subliniata. Aceasta reactie împotriva lui Dumnezeu arata ca nici chiar cele mai severe pedepse nu-i mai pot aduce la pocainta, odata ce au respins ultima invitatie a harului, ultima avertizare a întreitei solii îngeresti.





Ellen White arata ca, în urma acestor patru plagi, oamenii îsi vor da seama ca lupta împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare multi vor începe sa caute pe Dumnezeu, dar nu prin pocainta adevarata (pe care numai Spiritul Sfânt o poate da), o parere de rau în vederea urmarilor pacatului, nu în vederea propriei vinovatii (Arnos 8:11-12). Dupa încheierea timpului de har însa, nu mai exista izvor de iertare (îs 26:10). Pocainta lumii pierdute este asemenea cu a unor „eroi” biblici ca Esau, Iuda Iscariot, Simei, Saul etc. Ca si faraonul Exodului, ei vor doar sa scape de plagi. Daca pedeapsa ar înceta, ei si-ar relua viata nepocaita. Pocainta lor nu este acea supunere totala ceruta de primul înger din Apoc 14:7. Ei „nu s-au pocait ca sa-l dea slava” asa cum au facut altii înainte de ei (cap.11:13)








Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean”





     Plaga a V-a (v 10-11). aduce un „întuneric egiptean” asupra întregului imperiu al fiarei (Ex 10:21-23, Mat 27:45, Mat 24:29). Daca Satan, balaurul, a cedat fiarei Antichrist tronul, autoritatea si o stapânire universala, teritoriul acestui imperiu spiritual cuprinde, în timpul sfârsitului, tot pamântul, deoarece cultul acestei fiare devine universal prin impunerea semnului ei. „Sfântul Scaun”, care a promovat în lume întunericul superstitiei si al datinelor omenesti în locul luminii Bibliei, va avea de suferit în primul rând        La efectul primei plagi dureroase; la foametea, seceta, epidemiile si dezastrele economice si sociale produse de celelalte plagi, se adauga acum efectele unui întuneric universal





si inexplicabil. Oamenii au ales „venerabila zi a soarelui” din decretul lui Constantin cel Mare, ziua promovata apoi de Roma papala. Ei au preferat sa se închine fapturii în locul Facatorului, au iubit întunericul mai mult decât lumina. Acum a venit asupra lor bezna si negurile zilei judecatii. Dupa ce unii au murit de caldura, acum vine un ger cumplit si o încetare a activitatilor. Orasele, depinzând de apa potabila canalizata, de energie electrica etc. sunt, practic, depopulate. Supravietuitorii n-au altceva de facut decât sa mediteze, sa se învinuie reciproc si sa înjure pâna la cer.








Plaga a VI-a (v. 12-16) loveste Eufratul pe care este asezat Babilonul apocaliptic





     Cetatea falsei religii, ierarhia clericala a tuturor bisericilor lumesti, de la comunitatile hinduse si pâna la bisericile protestante, îsi datoreaza existenta (si prosperitatea) unui fluviu social: „popoare, neamuri, gloate si limbi” (17:1.5.15). Daca în urma efectelor plagilor anterioare aceste valuri de enoriasi încep sa sece (prin înmultirea deceselor, prin retragerea sprijinului material si moral dat bisericii), aceasta ar fi pentru biserici o calamitate mai mare decât cele anterioare. Reactia din versetele urmatoare dovedeste ca aceasta masura divina va duce la un atac decisiv si final împotriva poporului lui Dumnezeu.
       Secarea Eufratului — pentru a permite accesul ostirilor de la Rasarit în Babilonul bine fortificat — este limbajul unui eveniment istoric tipologic: în noaptea de 12 oct. 539 î.e.n., împaratii medo-persi din Rasarit (Cyaxares-Darius si Cyrus), în fruntea unei mari coalitii militare, au putut intra în Babilonul ale carui fortificatii nu puteau fi distruse sau escaladate, folosind o tactica unica. S-a ordonat soldatilor saparea unui canal prin care sa se devieze apele Eufratului, apoi cuceritorii au intrat prin albia aproape secata a fluviului care trecea prin cetate. Era singura cale nepazita, punctul cel mai slab. Unele profetii biblice au prevazut acest eveniment cu mult timp înainte (Is 44:26—45:2). Este relatat în detaliu de catre istoricul Xenofon în Kyropaidia (Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan). În Biblie, Cyrus eliberatorul este un tip al lui Messia (Is 41:2.3.25, 44:28). Domnul Christos, împaratul împaratilor, va veni în fruntea ostirilor ceresti, dinspre rasarit (Mat 24:27, Apoc 19:11-16).
       Multimile care vor mai ramâne în viata dupa plaga a cincea, întelegând ca au fost înselate de conducatorii spirituali, nu vor mai sprijini institutiile religioase. Acest fapt va duce la o reactie finala, disperata, împotriva sabatistilor, ceea ce va atrage interventia prompta si mult asteptata Domnului Christos   
       Reactia vrajmasilor lui Dumnezeu care formeaza o tripla alianta babiloniana, este prompta (v.14). Cele trei sectoare ale Babilonului (neopagânismul, catolicismul si falsul protestantism) vor publica aplicarea decretului de moarte împotriva sabatistilor, sustinând cu argumente specifice si prin minuni ca Babilonul are dreptate si ca Dumnezeu nu va înceta aceste plagi pâna nu vor fi distrusi cei ce sfideaza sfânta zi a învierii Domnului tinând sabatul evreiesc… Aceste decretalii si circulare modiale inspirate de spirite necurate sunt comparate cu niste broaste care îsi oracaie la infinit refrenul cunoscut si care arata dezgustator, datorita multimii si îndraznelii lor, ca pe timpul plagilor Egiptului




(Ex 8:1-15). În timpurile biblice, dar si în secolul nostru, puternicii lumii aveau obiceiul de a tine pe lânga ei maestri ocultisti. Avem toate motivele sa credem ca ocultismul sub orice forma se va dezvolta pâna acolo încât va fi socotita blasfemie orice împotrivire fata de oracolele spiritualiste în interiorul crestinismului. Aici se afla explicatia incredibilelor manifestari împotriva unei minoritati religioase din aceasta generatie apocaliptica. În spatele aparentei religiozitati si a grijei pentru interesele publice sta acelasi balaur care a vorbit profetic prin arhiereul Caiafa: „este mai util sa moara un individ decât o natiune întreaga„. Dar moartea Aceluia care S-a jertfit pentru fiecare individ, a atras dupa ea si pustiirea nationala. Natiunea care jertfeste individul se dovedeste a fi o natiune fara ratiune, un neam care îsi amputeaza viitorul, închinându-se unui trecut pentru totdeauna mort. Aceleasi pretexte politico-religioase, ridicate de preotime împotriva lui Iisus, vor fi aduse si împotriva poporului lui Dumnezeu. Si lumea le poate crede, chiar fara ajutorul minunilor. Dar în acest moment în care creditul Babilonului este la cea mai joasa cota, în urma secarii „apelor” care-l aprovizioneaza, sunt necesare semne nemaipomenite (v. 14) care sa convinga si sa alerteze puterile pamântului împotriva celor credinciosi.
       Razboiul acesta nu este unul obisnuit. Puterile pamântului sunt deja în conflict în timpul plagilor, dar nu conflictul dintre ele intereseaza aici. Prin „secarea Eufratului” s-a pregatit calea pentru aparitia ostirilor ceresti. Aici pamântenii sunt în razboi cu Cerul. Este razboiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu (grec. — Pantocrator) este în NT traducerea numelor vechi-testamentale: Tavaot (ostiri; puternic în lupta, Savaot) si Sadai (Atotputernicul). Ambele variante sugereaza ca El este implicat într-un razboi din care va iesi biruitor. Scena din cap. 19:14.19 arata clar ca acest razboi este batalia finala dintre Christos si puterile lumesti conduse de Antichrist.
       „Eu vin ca un hot„(V./5). Acest verset întrerupe profetia despre razboiul final, introducând o fericire pentru cei ce asteapta pe Domnul lor, pastrându-se înca treji. Expresia „ca un hot„, adesea repetata de Domnul Christos, este foarte potrivita aici, unde Babilonul apocaliptic este surprins de intrarea adevaratului Christos în atmosfera planetei noastre, dupa cum intrarea lui Cyrus în anticul Babilon a fost o teribila surpriza pentru mai marii lui care au fost gasiti chefuind. Se relateaza ca acelasi Cyrus luase prin surprinere si Sardesul (comp. cu 3:3-4).








„Armaghedon” (v.16)





     Spiritele-broaste reusesc sa adune puterile lumii (care sunt întotdeauna greu de adunat într-un scop comun) asa cum au împacat pe Irod cu Pilat în afacerea condamnarii lui Iisus din Nazaret. În acest moment, geografia simbolica a Apocalipsei, care ne obisnuise cu toponime figurate ca Ierusalim, Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, ne arata înca un loc, „pe evreieste”: Har-Maghedon (Har =munte, Maghidon =Meghido, Maghedon — numele unei vai, al unei fortarete si al unui râu de lânga muntele Carmel). Este adevarat ca în valea si la râul Meghido s-au dat multe batalii istorice si biblice. Este adevarat ca fortareata Meghido a fost din cele mai vechi timpuri o cheie a Palestinei. Numele Meghido înseamna ,,[locul] armatei”. Nu degeaba pe vremea romanilor purta numele de Legio (legiune). Totusi, Ioan ne invita aici sa urcam Muntele Meghido. Peste tot în Biblie, acest munte se numeste Carmel. Ce semnificatie are acest munte în istoria lui Israel? Acolo a locuit Ilie (în conditii austere), înainte de a fi înaltat la cer; acolo a avut loc marea confruntare cu profetii lui Baal (zeul soare), unde omul lui Dumnezeu a învins prin credinta, iar promotorii idolatriei au fost junghiati. Fara a avea pretentia ca am înteles tot, putem spune ca exista o paralela izbitoare cu ceea ce se va întâmpla în momentul revenirii lui Iisus. Credinciosii care sunt în viata, fiind sigilati, sunt pastrati de Dumnezeu si sustinuti în mod supranatural pentru a fi înaltati la cer fara sa vada moartea asemenea lui Ilie. Cei ramasi în libertate vor fi retrasi în zone muntoase si hraniti de Dumnezeu asemenea lui Ilie. Ei vor fi





singurii sustinatori ai cultului Creatorului în timp ce întreaga crestinatate în frunte cu profetii ei promoveaza un cult de origine pagâna— cultul introdus de Izabela care este un tip al femeii Babilon. Împotriva lor vor fi trimise expeditii de convertire sau distrugere, cum s-a procedat cu valdenzii, credinciosii medievali retrasi în Muntii Piemontului
       Textul biblic descrie aceasta cruciada a întregii lumi împotriva ramasitei Israelului lui Dumnezeu, dar nu descrie lupta si rezultatul ei. Imediat intervine îngerul al saptelea, turnându-si potirul asupra întregii lumi nepocaite, astfel încât credinciosii sunt salvati. În acest moment, anumite lupte petrecute în valea Meghido pot fi semnificative. Razboiul de eliberare condus de judecatorul Barak (fulgerul) si de profeteasa-judecatoare Debora (albina) împotriva canaanitilor a fost câstigat de israeliti la apele Meghido, cu concursul îngerilor ceresti (Jud 5:19). Tot în acel loc se pare ca se desfasura un cult al zeului Hadad sau Rimmon (care sunt alte nume ale lui Baal sau Tammuz), si acolo aveau loc exercitii emotionaliste de bocete pentru moartea zeului(Zah 12:10-11.comp. cu Ez 8:13-14) . Bocetul prezis de Zaharia când aplica profetia (conditionata!) la pocainta poporului lui Dumnezeu, este preluat în Apocalipsa si aplicat la întreaga lume, dar nu ca fiind bocetul unei pocainte venite în urma varsarii Spiritului Sfânt, ci jalea teribila a remuscarilor prea târzii la aparitia lui Iisus pe norii cerului (capl:7).  
.








Plaga a VIl-a (v. 17-21)





     Desi nu poate avea decât o durata foarte scurta, evenimentele din timpul plagii a saptea au o mare densitate de semnificatii. O parte importanta a Apocalipsei (cap. 17-19) se ocupa cu descrierea si explicarea acestor evenimente.
       Al saptelea înger îsi toarna potirul în atmosfera pamântului, dând nastere la manifestari cosmice teribile. Toate aceste manifestari, asemanatoare cu cele de pe Sinai, ies din chivotul–tron al lui Dumnezeu care este în Sanctuarul ceresc (vezi si cap 11:19). Tot de acolo, de la tronul îndurarii, devenit acum tronul dreptei judecati, vine strigatul „S-a sfârsit!„. Cel care astrigat cândva pe tronul durerii, murind si cutremurând pamântul, striga acum de pe tronul slavei în apararea poporului Lui si pentru a pune capat istoriei pacatului. El S-a jertfit ca sa nimiceasca pacatul.
       Cutremurul cel mare descris în aceasta scena finala ne sileste sa-l interpretam în sens propriu si figurat. Sensul propriu este evident în efectele acestui cutremur care scufunda muntii si insulele marilor(v.20. cap.6:14). Dar un cutremur care împarte în trei parti Babilonul în acelasi timp în care distruge si celelalte cetati ale neamurilor, nu poate fi decât figurat, ca în cap. 11:13 unde înaintasii nostri l-au aplicat la Revolutia Franceza. Acolo s-a prabusit doar a zecea parte dintr-o cetate a neamurilor, o cetate mare numita Sodoma si Egipt, simbolul Frantei de la sfârsitul „secolului luminilor”. Dar aici se prabusesc complet, toate cetatile (tarile, institutiile) neamurilor, în frunte cu Babilonul. Acesta se împarte în trei parti, (probabil în partile constituente: pagânismul, catolicismul, protestantismul), amintind de separarea oamenilor din cauza confuziei lingvistice de la Babel. Acest cutremur-revolutie, care este o parte din potirul pe care-l va bea Babilonul, necesita o explicatie largita pe care inspiratia ne-o ofera în cap. 17.




       Grindina mare (v.21) cu boabe de aproape un talant ( 26-36 kg). În urma acestei urgii, oamenii mai au timp, ascunzându-se zadarnic de marile blocuri de grindina cazatoare, sa insulte pe Dumnezeu… Daca pâna la plaga a saptea mai ramasesera destui supravietuitori (probabil, cei cu mai mare putere militara si economica, împreuna cu slugile lor imediate), cine dintre acestia mai poate ramâne în viata în urma unui cutremur care distruge nu numai orasele, dar rupe scoarta pamântului si cufunda munti si insule? Si daca, totusi, cutremurul nu ar ucide pe toti, aceasta teribila grindina poate desavârsi distrugerea.
       Unii cred ca anumite aspecte din timpul plagilor ar avea explicatie stiintifica, în legatura cu forta nucleara si cu alti factori asemanatori. Nu ne putem pronunta definitiv asupra acestui aspect. În scenele celor sapte plagi exista si elemente în care factorul uman devine un agent al pedepsei divine, astfel încât n-ar fi de mirare ca unele efecte sa fie secerate din ceea ce omul a semanat. Acea primejdie universala sugerata de Apoc.7:1-2 spune ceva. Harul si Providenta divina împiedica astazi aceasta furtuna iminenta care pare sa descrie suflul unor uriase explozii nucleare ce pot pune în pericol pamântul, marea si vegetatia. Chiar daca nu vedem în Apoc 7:1 acest pericol, îl vedem însa deasupra capului nostru în lumea în care traim. Si daca Dumnezeu nu permite acum muritorilor sa distruga pamântul, stim ca dupa încheierea timpului de har îsi va retrage orice aparare, ocrotind numai pe cei sigilati. Daca oamenii au avut nebunia de a construi asemenea arme în timpul harului, cine va opri cursul nebuniei lor în timpul retragerii Spiritului Sfânt de la lume? Mânia lui Dumnezeu va veni împotriva celor rai, „prapadind pe cei ce prapadesc pamântul” (11:18). Termenul grecesc înseamna a strica, a corupe, a ruina moral; dar si a distruge, a nimici.








Pedepsirea marii prostituate „Babilon” (cap. 17)





        „Vino sa-ti arat judecata marii prostituate..!”. Termenul grecesc — krima înseamna pronuntarea judecatii, sentinta. Pe scurt, sentinta pronuntata de Cer este ca amantii marii prostituate, puterile lumesti pe care s-a sprijinit ea, sa-i aduca pieirea. Femeia in stacojiuDe aceea capitolul este mai mult o descriere a acestor puteri si a modului în care se vor întoarce împotriva stapânei lor pe care au slujit-o. Ne intereseaza în special identificarea precisa a Babilonului si a puterilor reprezentate prin fiara care este calarita de aceasta femeie-cetate. Capitolul a incitat întotdeauna curiozitatea. În el exista un singur tablou (v.3-6) si o serie de explicatii ale îngerului referitoare la femeia Babilon si la fiara care o va pedepsi.        Identitatea femeii prostituate. Deja ne-am pronuntat asupra identitatii ei, dar nu am adus suficiente argumente. Îngerul i-o arata lui Ioan si-i da explicatii care sunt convingatoare. Sa urmarim cum este descrisa si ce se spune despre ea în acest capitol si în alte locuri biblice.
       Femeie. Îngerul spune ca simbolizeaza o cetate (v 18). Dar, de regula, explicatiile date de îngerii interpreti nu sunt decât sugestii deschizatoare de drum pentru cercetare. În Dan.7, îngerul spune ca fiarele înseamna împarati. Dar când vorbeste despre una din ele, o numeste împaratie. Prin urmare si celelalte sunt împaratii. În capitolele anterioare am vazut ca alte cetati sunt state si institutii omenesti. Învatatii preteristi si cei care nu cred în originea supranaturala a Apocalipsei date lui Ioan vad aici cetatea Romei care sta pe sapte coline (v.9) dominând alte împaratii (v.18) si popoare multe (v. 15). Deci este Roma imperiala. Aceeasi explicatie este data de comentatorii din primele secole si sustinuta astazi si de Biserica Romana. Se adauga ca argument si faptul ca iudeii numeau Roma, în mod simbolic, Babilon. La fel face si Petru în 1 Petru 5:13 (Acesta este un argument favorit al catolicilor pentru a sublinia ca Petru a fost la Roma si a murit acolo, dupa ce a transmis faimoasele „chei” ale raiului —date de Iisus— urmatorului episcop de Roma).
       Prostituata. Nu este o cetate cinstita, fidela stapânului ei legitim. Se prostitueaza cu împaratii pamântului. Roma facuse pe multi împarati clienti si prieteni ai ei, aducându-i în final sub autoritatea ei. Dar în ce sens ar fi aceste relatii o prostituare? O prostituata îsi vinde trupul pentru bani, pacatuieste împotriva propriului corp. Biblia condamna legatura poporului lui Dumnezeu cu lumea necredincioasa si idolatra ca fiind adulter si prostitutie. Dar cum ar putea fi întelese ca prostitutie relatiile Imperiului Roman cu alti împaratj. Si de ce este atât de mult evidentiat acest pacat în Agocalipsa ? Fiicele Romei ar fi, în acest caz, celelalte cetati din Imperiu, deasemenea prostituate… Dar legaturile cetatilor cu împaratii pamântului sunt obisnuite, nu reprezinta nimic ilicit… Calificativul de prostituata ne sileste sa vedem in aceasta cetate imperiala mai mult decât Roma. Roma este doar un tip, un indice care ne arata de unde sa începe explicatia spirituala. Daca Roma pagana este o prostituata, atunci ce este acea larga parte a crestinatatii care s-a facut „un singur trup cu ea”? (1 Cor 16). Si Biserica Romana are si fiice, biserici care au mers sau încearca sa mearga pe urmele ei. Acest simbol ne ajuta sa întelegem ca Babilonul apocaliptic reprezinta Roma ca centru al pagânismului, apoi ca centru al crestinismului apostaziat, Ea este mama (Biserica Catolica) si are fiice (celelalte biserici separate de ea dar având chipul si asemanarea ei, mostenind credinte, datini, si practici ale ei).
       Mister. Numele ei (Babilon) este o taina, un secret. Daca acest nume secret este prezent aici pentru a proteja cartea fata de autoritatile romane, acest secret n-ar fi cerut o inteligenta deosebita (v.9), deoarece, la prima vedere, cel putin pentru timpul lui Ioan, apare clar Roma când citesti profetia. Dar secretul nu este înca dezvaluit. Motivul pentru care i se da numele de Babilon este ca ea joaca, în era crestina. acelasi rol pe care l-a jucat Babilonul de pe timpul lui Daniel. O putere care a pustiit pe poporul lui Dumnezeu, i-a luat prizonieri, i-a ucis, etc. Pâna aici totul este aplicabil Romei pagâne. Dar numele Babilon este într-adevar, un secret mult mai mare. Înca din cartea Genezei, Babilonul apare drept tip al împaratiei lui Satan în opozitie cu Ierusalimul, tipul împaratiei lui Dumnezeu. În razvratire fata de porunca Creatorului (initiala, de la Creatie si repetata dupa Potop -Gen 1:28, 9:1), de a nu se înalta pe verticala, construind cetati, ci a se raspândi pe pamânt, oamenii au zidit o cetate si un turn (Gen 11) pentru a crea o lume a lor, independenta de Dumnezeu, o lume care sa fie mai putin în acord cu natura si cu legile Creatorului. O societate construita ierarhic, pe verticala, ca si turnul lor, o societate fortificata (împotriva cui?).




      Primul care zidise pe pamânt o cetate fusese Cain, iar Babilonul nu este decât reluarea acestei idei. Cetatea înseamna politica, exploatare, razboi, confortul unora pe seama suferintei altora. Babilonul din perioada iudaica este vazut de profeti ca fiind întruchiparea acestei idei opuse Creatorului (îs 14:21). Cetatea construita de oameni a fost numita de ei Bab-ilu (Poarta Zeilor”), iar oamenii lui Dumnezeu au numit-o Babel (confuzie, neîntelegere), în amintirea „încurcarii limbilor”. Primul ei rege a fost Nimrod („Razvratirul”). Cetatea a ramas, prin traditie, o mama a tuturor cetatilor pamântului. Din punct de vedere politic, istoria ei este plina de cuceriri din partea altor popoare. Ea nu a reprezentat un mare si durabil imperiu, cea mai înfloritoare perioada de dominatie a ei a durat 70 de ani. Pâna atunci si dupa aceea, ea a fost doar o resedinta oarecare, din punct de vedere politic, însa din punct de vedere religios a ramas cetatea mama, „poarta zeilor„, sediul principal al ocultismului, al astrologiei, al celui mai fastuos cult pagân. Împaratul Babilonului este însusi acel spirit care s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu: Is 14. Babilonul ramâne în profetii clasici ai VT ca ultima putere vrajmasa lui Dumnezeu si poporului Lui. Dupa înfrângerea Babilonului urmeaza împaratia lui Dumnezeu, un cer nou si un pamânt nou
       Descrierea Babilonului. (v.4.6). Este îmbracata în purpura ca împaratii dar si în in subtire ca preotii (18:16). Este o împarateasa-preoteasa. Roma cezarilor este si Roma pontifilor, principalul centru religios al lumii. Babilonul oriental era un potir (Ier 51:7), în timp ce Babilonul apocaliptic tine un potir. Aici se subliniaza contrastul, dintre aparenta (potir de aur) si continutul potirului (lucruri dezgustatoare) cu care îmbata lumea. „Aceasta” Madona prostituata seamana mult mai bine cu Roma crestina decât cu Roma Imperiala. Aici este o parodie a euharistiei. Ea este si preoteasa. Îmbata pe altii cu prostiile ei, dar si ea se îmbata, cu sânge de crestin (v.6). Roma pagâna s-a îmbatat, într-adevar, dar dupa ce s-a „convertit” nu si-a continuat obiceiul? Viciul betiei nu se vindeca atât de repede. Ba înca, îmbatrânind, Roma Catolica, Madona împaratilor pamântului, a poftit tot mai mult sânge. Nu ea îl varsa, fiindca este preoteasa. Împaratii pamantului ucideau pentru satisfactia ei. Este împodobita cu perle si aur, iubeste luxul. Roma pagâna iubea luxul, dar a trebuit sa cedeze barbarilor si Bisericii Romane.
       Ioan se mira (v.6-7). Daca este vorba în mod strict de Roma pagâna, ce este de mirare în faptul ca era îmbatata de sânge? De ce se mira Ioan atât de tare, încât si îngerul îl întreaba: „De ce te miri?„? Faptul ca Ioan nu pomeneste în Apocalipsa biserica din Roma, ci numai pe cele din Asia, desi comunitatea romana era mult mai mare, ar trebui sa dea de gândit. Poate el a întrezarit apostazia viitoare a Bisericii si rolul conducator al bisericii din Roma? În orice caz. Ioan a stiut si a înteles ce scrisese Pavel în 2 Tes cap 2.
       Relatia cu cei zece împarati (v 16). Prezenta celor zece coarne este un indiciu ca aici trebuie sa vedem Biserica apostata într-un moment posterior divizarii Imperiului în mai multe regate crestine. Catolicii spun ca femeia din cap. 12 este Maica Domnului ca personificare a Bisericii Romane. Este la moda astazi imaginea ei având în jurul capului cununa celor 12 stele ale Comunitatii Europene. Dar femeia din cap. 12 este persecutata, nevoita sa fuga în pustie, este o femeie de casa, cuminte. Prin contrast, Babilonul este o prostituata, domneste peste împaratii pamântului. Una este o împarateasa cereasca îmbracata cu elemente naturale si retrasa în umilinta pe pamânt, cealalta este o împarateasa pamânteasca ce-si imagineaza ca este divina, domnind peste toata lumea. Aici este întelepciunea. Daca cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneste pe pamânt pâna nu va cobori de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pamânt. Tema rivalitatii dintre cele doua cetati domina aceasta parte a Apocalipsei. Amândoua aspira la domnia universala, amândoua se pretind de origine divina, dar numai una este logodnica si apoi mireasa Mielului. Cealalta este pedepsita. Imaginea femeii prostituate este împrumutata din profetii VT unde se aplica la poporul lui Dumnezeu (Samaria, Ierusalimul). De ce crestinatatea ar fugi de o comparatie asemanatoare? Necatolicii medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiti) si apoi protestantii, au aplicat simbolul Babilonului apocaliptic la Biserica Romana. Dar chiar si unii catolici au vazut pe marea prostituata în Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din Apoc 17 aplicând-o la Roma contemporana cu el Roma crestina! Pacatul Bisericii aici este, evident, politica lumeasca si compromisul cu paganatatea. Or, tocmai acestea sunt numite de profeti prostitutie. Roma a crezut întotdeauna ca aceasta este ceva sacru pentru existenta ei. Exact ca în religia babiloniana: prostitutie sacra.








Identitatea fiarei, (v.7-14)





     Pâna aici, Apocalipsa a descris puterile adverse poporului lui Dumnezeu ca pe niste fiare. Simbolul fiarei nu face distinctie între stat si biserica. Dar aici sunt doua simboluri în strânsa relatie: femeia si fiara.. Este necesar sa nu le confundam. în partea finala a profetiei din Dan.2 apare simbolul fier amestecat cu lut, ca fiind alianta dintre statul roman (cu statele succesoare) si biserica crestina decazuta.
        În încercarea de a determina identitatea fiarei, vom aminti, mai multe interpretari existente asupra acestui simbol complex, subliniind faptul ca toate acestea sunt în mare masura plauzibile, dar adesea explicatiile se cer…. explicate. Exista anumite lucruri care ne scapa. Asemanarea dintre v.8 si unele pasaje din cap. 13 referitoare la Roma papala, au determinat pe multi sa identifice aceasta fiara cu cea din cap. 13. In acest caz, ideea ca fiara a fost, nu mai este si iarasi este, ar fi în alte cuvinte aceeasi cu domnia de 42 luni, ranirea ei de moarte si apoi vindecarea ei. Asemanarea este izbitoare si trebuie sa existe o legatura între cele doua pasaje. Totusi, ideea ca a fost, nu mai este si iarasi vine, se aplica si lui Satan. Pâna la cap.20 el a fost, în cap.20 este în abis, apoi iese din abis si merge la pierzare. Potrivit interpretarii Ellenei White la v. 13, aceasta interpretare ar merge deasemenea: „Diavolul este investit cu autoritate suprema asupra neamurilor, iar cei zece împarati primesc puterea timp de un ceas împreuna cu el.”(7T J82). O alta vedere este ca fiara aceasta trebuie sa fie cea din Apoc. 11, deoarece este rosie si se ridica din abis pentru a pedepsi Biserica decazuta (asemenea guvernului ateist al Revolutiei Franceze). Aceasta putere aiesit din abis la 1789-1797 si s-a ridicat din nou, cu mai mare putere, în 1917. În zilele noastre s-a cufundat din nou în abis. Toate aceste încercari exegetice necesita un studiu mai aprofundat. Dar sa nu uitam ca aceasta fiara stacojie este un simbol complex ca si balaurul, ca si fiara din Apoc. 13. Aceasta înseamna ca nu trebuie cautate raspunsuri simpliste. Enumerarea celorlalte aspecte ale fiarei, în special identitatea capetelor, poate aduce mai multa lumina. Fiara are sapte capete care simbolizeza sapte munti sau sapte împarati. O interpretare mai veche vedea aici cele sapte coline ale Romei. Dar profetia indica munti nu coline. Si anume niste împarati-munti, care nu pot fi decât împaratii (Ier 51:25, Dan 7:17.23). Redam principalele încercari de identificare a acestor capete-împaratii:




















Variante care încep cu Babilonul, dupa Dan.7.
1 .Babilonul, 2.Medo.Persia, 3. Greco-Macedonia, 4.Roma, 5.Papalitatea, 6.Republicanismul 7.Papalitatea reînviata.
1.Babilonul, 2. Medo. Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. Franta Revolutionara, 7. America în rolul din Apoc 13.
l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. Statele Unite, 7. O.N.U. cu un rol posibil în Apoc 13.
l.BabilonuI, 2.Medo.Persia, 3.Greco-Macedonia, 4.Roma,
5.Papalitatea, 6. S.U.A. 7. Papalitatea reînviata.
l.Babilonul, 2.Medo.Persia, 3.4.5.6 .Greco-Macedonia (având patru capete în Dan.7). 7. Roma si papalitatea

Variante care încep cu puteri anterioare Babilonului din profetiile lui Daniel:
1.Egiptul, 2.Asiria, 3.Babilon, 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma 7.Papalitatea
1. Egiptul, 2.Asiria, 3.Babilon, 4.Medo-Persia, 5.Greco-Macedonia, 6.Roma pagana si papala cu cele zece coarne crestine. 7. Ateismul modern de la Revolutia Franceza pana la caderea comunismului.

       Câteva explicatii sunt necesare pentru a avea un ghid în acest labirint de posibilitati.
       1). Dupa profetiile lui Daniel, Roma este un singur cap (pagâna si crestina, unitara si divizata). Nu putem numara doua sau trei capete care sa reprezinte faze ale Romei. Capul vindecat este, evident, acelasi cu capul lovit de sabie.

       2) Nu trebuie sa ne cramponam de a oferi Babilonului primul loc în aceasta serie. Daniel enumera întâi Babilonul numai în primele doua profetii. În celelalte începe cu Persia! Dar Apocalipsa are o deschidere mai larga decât cartea lui Daniel. În viziunea ei centrala din cap. 12, conflictul începe în cer, apoi continua pe pamânt, între împaratiile neamurilor si Israel. Dumnezeu Si-a ales un popor începând cu Avraam, Isac si Iacov. Putem observa, odata cu începuturile istoriei lui Israel si în profetii clasici (Isaia, Mica, Ezechiel, Naum etc), referirea la doua mari puteri anterioare Babilonului: Egiptul care a tinut în robie pe Israel si i-a ramas vrajmas în continuare; Asiria care a distrus regatul lui Israel, a deportat cele zece semintii si a invadat Iudeea. Aceste doua puteri au fost mult mai dezastruoase pentru poporul lui Dumnezeu decât Persia, de exemplu.




       3) Cele sapte puteri trebuie sa se armonizeze cu schema din v. 10. În cazul în care se începe cu Babilonul, se recurge la un prezent profetic (ceea ce nu este neobisnuit, dar pare sa forteze imaginea). Daca se alege varianta care include numararea fiecaruia din capetele fiarei grecesti din Dan.7, nu se potriveste cu
schema din v. 10. întelegând ca pe timpul lui Ioan (când domina Roma) cazusera cinci, aceasta arata ca Roma avea sa dureze foarte mult (prin papalitate si prin coarnele succesoare), în timp ce al saptelea cap trebuia sa dureze putina vreme (prin urmare el nu poate fi papalitatea).

        4). Pentru consecventa fata de profetia lui Daniel, fiecare din cele sapte puteri succesive trebuie sa fi cucerit pe cea anterioara ei sau, cel putin sa-i fi dat o lovitura mortala.

       5) Dupa cum Imperiul lui Alexandru cu cele patru diviziuni ale lui, sau Imperiul Roman cu multiplele lui diviziuni formeaza un singur cap, tot astfel al saptelea cap poate fi o suma de state coalizate sau satelite ale unei puteri centrale anterioara. Dupa cinci puteri pagâne ostile evreilor, a aparut Roma care a distrus natiunea iudaica, a rastignit pe Iisus, a persecutat teribil pe crestini. Dupa acea „cosmetica” schimbare la fata a Romei sub Constantin, ea a devenit mult mai cruda, în special în faza medievala, decât în faza pagâna. Dupa o asemenea performanta a spiritului anticrestin (realizata „în numele lui Christos”!), ce rau mai mare putea sa apara, ce desavârsire a râului, decât o ostilitate deschisa, oficiala, împotriva lui Dumnezeu, împotriva religiei în general si a celor ce o sustin?. Raul adus de o asemenea putere mondiala nu trebuie evaluat numai dupa multimea victimelor ucise sau dupa gradul de teroare. Rezultatele spirituale ale guvernarii ateiste pot fi mai dezastruoase decât în cazul crestinismului fals. Caci un catolic sincer si loial fata de Dumnezeu si fata de aproapele, potrivit cunostintei pe care o are, poate fi mântuit. Dar un ateist sincer, unul care uraste pe Dumnezeu si religia, este pierdut cu siguranta. În timpul suprematiei papale, cei doi Martori ai lui Dumnezeu, desi îmbracati în sacul înjosirii, au putut profetiza. Dar ridicarea fiarei ateist-revolutionare i-a ucis si i-a lasat neîngropati. Ateismul modern a jucat un rol antiuman si anticrestin care nu trebuie minimalizat. Numai harul lui Dumnezeu si un fond de educatie crestina a împiedicat aceasta putere totalitara sa faca din toti cetatenii niste rebuturi ale Creatiei. Daca Persia (care a facut atâta bine poporului lui Dumnezeu) a fost, totusi, o fiara (pentru ca a „mâncat multa carne” în setea ei de cuceriri). Taratul comunist a fost cu atât mai mult o fiara: milioane de oameni au fost dati la moarte în URSS, în China si în celelalte provincii ale împaratiei Diavolului. Nu putini dintre acestia erau vinovati doar pentru faptul ca se opuneau ateismului sau îsi pastrau,în mod public, religia.
       Exista interpreti seriosi care vad SUA în rolul din Apoc 13 ca fiind cel de-al saptelea cap. Ideea nu poate fi respinsa categoric. Dar daca în Apoc 13 fiara cu sapte capete iese din Lumea Veche iar fiara americana (cu un singur cap) iese din Lumea Noua, este dificil de interpretat ca America apostata sta în fata vechii fiare care are printre capetele ei…America. (!)

        7) Identificarea celor 7 capete trebuie sa fie în armonie cu rolul si timpul celui de-al saptelea împarat care este fiara însasi (v. 11). Nu sunt opt capete, ci numai sapte. Daca 7 capete înseamna sapte împaratii, a opta împaratie se deosebeste de toate cele anterioare prin faptul ca nu este doar un cap (o împaratie a lumii) ci fiara însasi, împaratia lui Satan însusi care îsi va face aparitia pe fata si va conduce lumea în chip de Christos Acest al optulea împarat este cel care a lucrat prin fiecare din cele sapte. Dupa ateism, ce rau mai rau putea veni decât Diavolul în persoana, uzând de diplomatia si stralucirea lui pentru a însela lumea. (Dupa o alta vedere, al optulea împarat este chipul fiarei la scara mondiala, sau Roma papala reînviata).
       
        Dupa cum în cap. 13, când se vorbeste despre fiara, se face referire la acel cap care a fost ranit si apoi vindecat, este foarte posibil ca si aici sa fie indicat un cap anumit. Aici sunt numai doua capete în vigoare la sfârsitul timpului: (6) Roma cu cele zece coarne si (7) Imperiul ateismului (sau USA ?). Dupa cum cei credinciosi domnesc ca împarati o mie de ani cu Christos, cei zece împarati, prin contrast, domnesc împreuna cu fiara, timp de numai un ceas. Aceasta domnie scurta este un timp în care ei vor judeca lumea crezându-se în timpul mileniului apocaliptic.

        Expresia „era, nu mai este si va veni” referitoare la fiara, este o parodie la adresa lui Christos „Cel ce era, cel ce este, cel ce vine„. Culoarea fiarei reprezinta sânge, ucidere. Spre deosebire de balaur (care are coroane pe capete) si de fiara romana din Apoc 13 (care are coroane pe coarne), aceasta nu are nici o coroana. Coroana ei este Babilonul.
         Aceasta fiara care subliniaza rolul puterilor civile o poarta un timp pe prostituata, se lasa ea însasi mânata de femeie, apoi se ridica impotriva ei si o distruge (v. 16-17). Acest eveniment poate sa fie echivalent cu revenirea fiarei din adânc si sa exprime o situatie asemanatoare cu cea din cap. 11 o revolutie ca aceea din Franta, dar la scara planetara. Ca timp, evenimentul poate sa dureze chiar numai o zi. Doar semnificatia lui este aici importanta. Ellen White arata ca în timpul plagii a saptea oamenii se vor întoarce împotriva conducatorilor religiosi care i-au înselat si-i vor ucide. În acelasi spirit se poate întelege ca va fi o revolta globala a laicilor si a puterilor civile împotriva reprezentantilor religiei









Ultima avertizare (Apoc 18:1-3)





     Imaginea acestui înger care aduce ultima avertizare este printre scenele cele mai pline de speranta din Biblie. Este ultima avertizare a lumii. Dupa aceste versete nu mai apare nici un înger al harului. Toti ceilalti sunt îngeri ai judecatii.
Scena aceasta este o întrerupere a secventei cronologice. Dupa indicarea sentintei care a fost rostita asupra Babilonului (cap. 17) si care este executata în timpul plagii a saptea ar trebui sa urmeze acele vaiuri nenorocite ale prabusirii Babilonului (din cap. 18: 8-24). Dar Inspiratia a introdus aici scena ultimei avertizari pentru a raspunde prietenilor lui Dumnezeu, care, dupa citirea cap. 17 întreaba ca si Avraam: „Vei nimici Tu, oare, si pe cel bun împreuna cu cel rau?„. Ca si în cazul trecerii de la pecetea a sasea la scena sigilarii (Apoc. 7:1), imaginea ultimului apel se aplica la ultimele zile de pregatire, înainte de venirea plagilor. În ziua mâniei, apelul „iesiti!” ar fi prea târziu (v.4).
       Îngerul coboara din cer ca si cel din cap. 10 si încoroneaza misiunea celor trei din cap. 14. în cap.7 el se ridica din rasarit ca soarele, având sigiliul (semnul autoritatii), iar aici lumineaza tot





pamântul (ca soarele!) si, potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui sta, mai întâi, în acea slava deplina a reflectarii chipului lui Christos în Biserica Sa, prin plinatatea Spiritului Sfânt. În afara de aceasta, el rosteste într-un mod accentuat si cu voce puternica solia celui de-al doilea înger din Apoc 14. („A cazut Babilonul!„)- Acest simbol descrie încheierea misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea Spiritului Sfânt, a prezentei lui Iisus în Biserica. Aceasta inundare a pamântului cu slava cereasca este ceea ce asteapta Dumnezeu de multa   vreme. (Gen 1:28, Num 14:21, Ps 72:19, 119:64, 33:5, 57:3.5.11, Is 6:3, 11:9, 52:10-11, 61:11, Mic 5:4.7.8, Hab 2:14). Imaginea are anumite paralele în VT.Osea 6:3, Is 60:1-2, Ez 43:2, Mal 4:2. Imaginea acestui înger uneste într-un singur corp pe cei trei îngeri din Apoc. 14, pentruca ei sa fie una cum Tatal si Fiul sunt una. Fagaduinta speciala a lui Iisus este aceea a venirii Lui în persoana Spiritului Sfânt, înainte de revenirea Sa personala si vizibila (Fapte 3:26, Ioan 14:16-18.21.23).
       
        Mesajul îngerului accentueaza caderea deplina a bisericilor crestine, în mod deosebit a bisericilor protestante (fiindca celelalte sunt cazute de foarte multa vreme) în urma lucrarii spiritelor necurate si în urma îmbatarii neamurilor cu vinul prostitutiei „sacre” a Babilonu-lui. O comparatie cu solia celor trei îngeri arata ca îmbatarea neamurilor este echivalenta cu influentarea lumii întregi de a primi semnul fiarei. Iar initiativa aceasta o are sectorul protestant al Babilonulu – America, misionarul si liderul lumii actuale. Caderea spirituala a Bisericii este descrisa aici în termenii profetiilor despre ruinarea Babilonului si a Edomului (Is 34:11-17, 14:22-23).








Un glas din cer (v.4-20)






         Adaugându-se la mesajul îngerului, glasul ceresc este un apel adresat de însusi Dumnezeu ramasitei Israelului Sau din Babilon. Dar nu va vorbi Dumnezeu din cer la modul propriu. De fiecare data când se predica Evanghelia asa cum o predica Iisus, ascultatorii aud acel glas ceresc vorbind inimii lor. În toate sectoarele Babilonului: printre pagâni, printre ortodoxo-catolici si printre protestanti, Dumnezeu are inca milioane de credinciosi care, asemenea dreptului Lot in Sodoma, isi chinuiesc sufletul din cauza nelegiuirilor care se petrec în tara, in Biserica in in jurul lor. Cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu (spune Ellen White) se afla în sectorul protestant al Babilonului. Ei vor fi invitati sa paraseasca Babilonul, inainte de caderea plagilor. Acum ei nu
cred ca protestantismul care a sustinut libertatea de constiinta va ajunge sa persecute pe adventisti. Dar când profetia se va realiza sub ochii lor, exact asa cum au vorbit si scris de 150 de ani adventistii explicând Apocalipsa, li se vor deschide ochii si inimile.

        Parasirea Babilonului înseamna, în primul rând, parasirea spiritului si cultului Babilonului. În al doilea rând, aceasta implica despartirea de biserica apostata. În al treilea rând, dar nu mai putin important, se cere parasirea efectiva a oraselor mari si mici. Dupa caderea primei plagi se vor parasi si satele. Aceasta retragere fizica din societate se va face treptat, potrivit conditiilor locale si sub calauzirea lui Dumnezeu.Cei care sunt oile Domnului, indiferent unde vor fi, vor recunoaste glasul adevaratului Pastor, dintre multele invitatii si avertizari false care li se vor adresa. Ei vor parasi bisericile apostate si vor primi sigiliul lui Dumnezeu, unindu-si fortele cu cei ce i-au smuls din foc.
       Unii au crezut ca aceasta solie din Apoc. 18 este o condamnare a Bisericii Adventiste. Dar, indiferent ce s-ar putea spune despre starea laodiceana în care se complac multi, sau despre adventistii care vor apostazia în timpul decretului duminical, ideea de a condamna singura Biserica de pe pamânt care sustine adevarul lui Dumnezeu nestirbit, vine dintr-o inima care n-a cunoscut harul lui Dumnezeu. Cei ce se grabesc sa rosteasca solia din Apoc 18, asezând-o în alt loc decât acolo unde a pus-o Inspiratia, ar face bine sa vada ca îngerul acesta umple pamântul de lumina divina, de iubire si de slava, nu de critica fratricida: „Barbati, femei si copii îsi vor deschide buzele spre lauda si multumire, umplând pamântul cu cunoasterea de Dumnezeu asa cum apele acopar albia marii„(RH oct 13/1904)

        De-a lungul secolelor, crestinatatea a zidit un turn de pacate al carui vârf (legea duminicala însotita de persecutii) a ajuns pâna la cer (v.5). Parasirea Babilonului si primirea sigiliului lui Dumnezeu aduce asupra celor ce primesc avertizarea, acea dreptate care se , capata prin credinta, ca a lui Noe, o neprihanire care condamna lumea (Ev 11:7). Aceasta este o adevarata razbunare asupra Babilonului, o dubla razbunare (v.6-8). Arderea în foc a prostituatei este o pedeapsa fixata în Legea lui Moise pentru o fiica de preot care se prostitua (Lev 21:9). Se crede, în mod traditional, ca durata plagilor venite asupra Babilonului („o singura zi”—v.8) ar fi o zi profetica (un an), din care „un ceas” (v.17)




ar trebui înteles tot ca timp profetic (15 zile). Acesta ar fi timpul plagilor, culminând cu distrugerea Babilonului. Este foarte posibil. Dar asemenea expresii, luate separat, într-un context care nu vrea decât sa accentueze rapiditatea caderii Babilonului, pot fi simple exprimari poetice, retorice (Is 47:7-9, Iov 1:13-19).

       Dupa cât se pare, cuvintele din v.8-20 sunt rostite în continuare de acelasi glas ceresc care, pentru a impresiona pe cei ce sunt chemati sa iasa din Babilon, descrie soarta Babilonului în imagini si bocete împrumutate din cartile profetilor. Cei ce plâng ruina finala a bisericilor prostituate sunt: împaratii (v 9), negustorii (v 11), corabierii (v 17), în trei bocete diferite. Aceste elegii necesita un studiu mai aprofundat. Se subliniaza materialismul si iubirea de lux a falsei biserici. O plâng doar amantii ei guvernamentali si cei ce s-au îmbogatit prin marfurile pe care i le vindeau. La v.11-13 este data o lista de marfuri pe care le puteti însira în ordinea valorilor dupa aprecierea Babilonului. Lista începe cu aur si perle (obiecte de lux), continua cu obiecte utile (dar luxoase), cu condimente si alimente, dupa care urmeaza vitele, apoi robii (grec. „trupurile”) si, la sfârsit de tot, sufletele oamenilor…. Aceasta enumerare este de un mare efect poetic, subliniind faptul ca Babilonul este biserica materialista, care pretuieste mai mult luxul si nevoile fizice. decat valoarea sufletelor oamenilor. Nici chiar trupurile nu ocupa un loc important, decât ca sclavi. Aceasta lista afiseaza, într-adevar, piata unei prostituate.
      
         În timp ce amantii si profitorii o bocesc, îngerii cerului împreuna cu sfintii sarbatoresc triumful, bucurându-se de judecata lui Dumnezeu care a adus pieirea Babilonului (v.20). Imperativul retoric cu care se încheie rostirile acelui glas profetic din cer, are ca raspuns sarbatorirea caderii Babilonului si a nuntii Ierusalimului în cap. 19.
        Elegiile din cap. 18 se încheie cu o profetie dramatizata în interiorul unei viziuni (v.21-24). Imaginea are în spatele ei scena din Ier 51:64, cu precizarea ca aici, în locul pietrei de râu, se atârna de gât Babilonului o uriasa piatra de moara… pentru ca biserica apostata a dus în ratacire pe cei mici si naivi (Mat 18,6). Profetia mai arata ca, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care sta (Ier 5 1:42, Apoc 17:1.15.16, Ez 26:3.19, 27:32.34.36). Enumerarile poetice din v 22-24 folosesc limbajul profetilor (Is 24:8, Ez:26:13, Ier 25:10) pentru a crea un impresionant tablou al dezolarii, al încetarii tuturor frumusetilor cotidiene ale unei civilizatii… încercati sa recititi versetele, fara sa urmariti vreun sens simbolic (fiindca nu aceasta se intentioneaza), ci numai imaginându-va scenele, si veti întelege mesajul acestor „prea insistente” enumerari si descrieri poetice.
      
         Si daca cineva ar întreba înca odata: De ce o pedeapsa atat de grava asupra lumii noastre, tocmai acum cand religia devine atotprezenta ? — ultimele doua versete repeta vina Babilonului: 1.pentru ca negustorii bisericii apostate devin cei mai influenti în lume, 2. pentru ca biserica apostata amageste popoarele prin minuni oculte si 3. pentru ca încurajeaza persecutia









Celebrarea nuntii Mielului si a Ierusalimului. Primirea împaratiei (19:1-10).





    
          Scena de bucurie de aici are loc imediat dupa plaga a saptea care pedepseste Babilonul . Este descrierea aceluiasi triumf al biruitorilor (cei 144.000) la tronul lui Dumnezeu, împreuna cu toti îngerii cerului. Aceasta extraordinara revarsare de lauda este singurul loc din NT unde gasim (de patru ori!) expresia „Aleluia” — halelu Ya (laudati pe Yahwe!). Motivul cântarii de triumf este salvarea din ghearele sângeroase ale Babilonului (v. 1-2) prin interventia dreptelor judecati ale lui Dumnezeu. Coristii acestei serbari trebuie sa fi avut mult de suferit de pe urma Babilonului, daca izbucnesc în asemenea laude la gândul ca religia falsa a fost zdrobita pentru totdeauna. Ei sarbatoresc raspunsul definitiv al lui Dumnezeu la strigatele sângelui martirilor din Apoc 6:9-11. Aceasta cântare de lauda este într-un contrast izbitor cu bocetele din capitolul anterior. Este un coral antifonal compus din doua imnuri si doua raspunsuri. Motivatia si forma imnului se aseamana cu acelea din Ps 24:7-10 care are aceeasi structura poetica si care a fost cântat pentru prima data cu ocazia întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), apoi a fost cântat de îngeri la învierea Domnului (Exp&Viz 173) si apoi la înaltarea Lui (ibid. 175-176 .Pentru v.3 revedeti explicatia de la cap 14:11.
     
       Izbucnirea din v. 6, care este raspunsul antifonal la glasul anterior (v.5), reprezinta textul magnificului cor Aleluia din Oratoriul „Messîa” de Georg Friedrich Haendel. Este greu de imaginat cum ar putea suna mai frumos aceste cuvinte pe o alta muzica. Pare ca si cum compozitorul ar fi auzit revarsarile bogate ale acestei cascade de lauda cereasca si le-a asternut pe portativ. Tema cântarii este aceeasi ca în Apoc 11:15-17.

       Inceputul împaratiei (primirea împaratiei slavei) se mai numeste în v.7 „nunta Mielului„. Aceasta sarbatoare este cu ocazia ospatului nuntii ceresti (v.9). Sa nu confundam nunta (ceremonia casatoriei) care echivaleaza cu momentul primirii împaratiei (simbolizata prin Noul Ierusalim—”Mireasa”, cap.21:2.9) cu ospatul nuntii (Exp&Viz 24. 252, TV 390). Nunta marcheaza sfârsitul judecatii de cercetare, începutul împaratiei slavei, începutul timpului plagilor, iar ospatul este sarbatoarea generala a aresteiîmparatii dupa înaltarea la cer a celor mântuiti. La ceremonia nuntii nu sunt prezenti pamântenii, dar la ospat sunt prezenti toti mântuitii. Primirea împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (Lc 15:23, 19:12, 12:35-38, Mat 22:1-14, 25:1-10, Dan 7:13-14). Când vine spre pamânt EI a fost deja încoronat ca împarat al împaratilor (v. 12.16).

       În diferite locuri în Biblie Biserica este comparata cu femeie: mama ( Apoc 12:5), logodnica ( Os.2:19.20),Biserica lui Christos - mireasa mireasa ( Cant 6:10), sotie ( Os.2:16), comparatia fiind potrivita cu rolul pe care-l joaca. In cazul in care biserica este reprezentata prin „nuntasi” (v.9 si Mat. 22:1-14), prin cele 10 fecioare ( Mat.25), prin robii credinciosi ( Lc.12:35-38), ea nu poate fi, in acelasi timp, mireasa.

       Împodobirea miresei (v7-8). Cetatea sfânta este turnata din aurul cel mai curat si zidita din pietre pretioase masive. Dar nu cu aceste podoabe se lauda Cerul. Adevarata podoaba a Ierusalimului ceresc sunt cei rascumparati (cetatenii ei – Is 49:18), faptele credintei lor înscrise în cartile ceresti. Prin judecata de cercetarea (Curatirea Sanctuarului ceresc) sunt îndreptatiti la judecata (îmbracati în haine albe) toti mântuitii (Apoc 3:5, 6:11. îs 52:1-12). Când din cartile cetateniei Ierusalimului sunt sterse faptele rele ale celor iertati si numele celor care nu si-au pastrat vrednicia, atunci Mireasa este îmbracata în alb, este pregatita. Noi putem contribui la împodobirea ei cu numele noastre si cu o pocainta desavârsita. Toti cei ce au primit pe Christos au drept de cetatenie în Noul Ierusalim. Dar Sfânta Cetate este astazi încarcata cu multe nume si fapte ale celor care nu ramân credinciosi Domnului sau care tolereaza în viata lor un caracter neplacut lui Dumnezeu. Judecata care are loc în cer curata Sanctuarul si îmbraca în alb Mireasa Mielului.
       
        Metafora nuntii este o istorie a preaiubirii lui Dumnezeu. Dupa obiceiurile orientale (asa cum sunt descrise de Roy A.Anderson), cu ocazia logodnei, tânarul plateste un pret (ebr. mohar) tatalui fetei (Gen 29:18), apoi urmeaza pregatirile de nunta, de care raspunde tatal mirelui. Se fac invitatii din timp. În ajunul nuntii se repeta invitatiile. Ospatul nuntii are loc la casa parinteasca a mirelui. Ceremonia casatoriei este foarte simpla si se face pe drum, în timp ce mirii sunt urmati de nuntasi; mirele îsi arunca mantaua pe umerii miresei. Urmeaza banchetul care dureaza mai multe zile, pâna la doua saptamâni. Daca era o nunta regala, tatal dadea cadou mirilor o cetate, o provincie sau mai multe. N-as dori sa rapesc cititorului bucuria de a descoperi singur paralele între obiceiul nuntii orientale si istoria mântuirii.







         Versetul 9 subliniaza fericirea de a fi printre cei ce au onorat invitatia împaratului Ceresc. Nu este vorba doar de acel vis fariseic de a mânca „la masa aceea” lunga împreuna cu Avraam, Isac si Iacov. Ar fi prea putin. Masa nuntii este gustarea bucuriei ca
Mântuitorul a primit pentru totdeauna Împaratia. Numai mântuitii, cei care o anticipa astazi prin bucuria întronarii lui lisus în inima lor, vor putea gusta acea fericire în gloria nepieritoare a cerului. Pentru toti ceilalti, domnia lui Christos este o pedeapsa.

        Referitor la dreptul de a participa la ospatul nuntii, cititorul poate verifica daca se afla printre cei invitati si cum se poate bucura de acea masa a comuniunii supreme cu Mântuitorul si cu cei ce au iubit venirea Lui (Mat 22:14, Rom 8:28, Lc 14:15-24, Apoc 17:14, 1 Petru 1:10.3-11). În punctele culminante, acolo unde Tatal vrea sa vedem cât de mult doreste El mântuirea si prezenta noastra în cer, se rosteste o fericire (vezi cele sapte fericiri, în Introducere) sau se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevarate„. În Apoc 19:9 apar toate aceste trei accente. (Apoc 22:17 se refera la aceeasi invitatie de nunta. Este pentru oricine. Ai pe cineva caruia sa-i împartasesti chiar acum bucuria invitatiei pentru ca ea sa creasca si în inima ta?)

        Bucuria sarbatoririi nuntii a umplut în asa masura inima batrânului apostol care privea extaziat scena—uitând si sa mai scrie!— încât s-a prosternat în recunostinta înaintea îngerului Gabriel. Momentul este foarte interesant. Ioan cunostea prea bine Decalogul si niciodata nu se închinase unei fiinte omenesti afara de Iisus, Omul-Dumnezeu. Obiceiul de a saluta sau a ruga pe cineva prin prosternare (închinare cu fata la pamânt), nu era ceva neobisnuit în timpurile biblic (Gen. 18:2. 23:7.12, 2 împ 2:15, 2 Imp 1:13). In lumina evidentei din versetele anterioare este de mirare ca Mardoheu n-a vrut sa se închine lui Haman (probabil semnificatia închinarii era idolatra, sau fiindca Haman era din stirpea , blestemata a lui Agag, vrajmasul lui Israel!). Este greu de crezut ca Ioan s-a închinat îngerului într-un sens special, cuvenit numai lui Dumnezeu. Faptul ca închinarea lui era spontana si fara motivatie idolatra, este dovedit si de repetarea incidentului într-un nou punct culminant, dupa ce Ioan vede ultimele scene ale Apocalipsei. (22:8). Dar apostolii stiau ca închinarea la îngeri este interzisa (Col2:18).
       Totusi trebuie sa existe motive pentru care îngerul a refuzat închinarea, îndreptând-o spre Dumnezeu. În primul rând, se poate crede ca îngerul a vrut sa dea o lectie prin aceasta, pentru ca mesajul central al Apocalipsei priveste marele test al închinarii si pentru ca îngerul razvratit, prefacându-se drept Christos, va fi adorat de catre multimi (13:8). În al doilea rând, închinarea lui Ioan nu era un simplu salut, era o manifestare a recunostintei pentru viziunea si mesajele primite. Or, îngerul cu cea mai înalta pozitie cereasca n-a acceptat sa primeasca pentru sine aceasta multumire. El s-a vazut pe sine doar ca o veriga în acest lant al slujirii, al mijlocirii revelatiei catre noi. Autorul revelatiei era Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuia sa primeasca închinarea. În al treilea rând, ziua în care se petreceau aceste lucruri, în care Ioan a primit Apocalipsa era „Ziua Domneasca” (vezi cele de la 1:10), ziua cultului Creatorului. Era destul de nepotrivit ca închinarea datorata Creatorului în ziua Domnului sa fie deturnata în cinstea altuia, aducând recunostinta altuia. Gabriel stia din ce motive cazuse Lucifer, fratele sau mai mare, si a reactionat prompt: Fereste-te sa faci una ca aceasta! Sunt un rob al lui Dumnezeu, ca si tine, ca si fratii tai care pastreaza „marturia lui Iisus” (Spiritul profetiei)!” Din cele de la Apoc 12:17 stim ca „marturia lui Iisus” este unul din semnele de recunoastere ale „ramasitei” din timpul sfârsitului. Gabriel vrea sa spuna ca asa cum Ioan a primit darul spiritual de a fi profet, asa cum Biserica din timpul sfârsitului este o Biserica-profet (vezi si 10:11), el este un înger-profet. De fapt si alte mari anunturi profetice din Biblie au fost facute de acelasi Gabriel (Dan:8:16, 9:20-25, Lc 1:19.26). În acest text biblic Gabriel nu se înjoseste cu nimic considerându-se în aceeasi pozitie pe care o are Ioan, sau Ellen White sau cei ce pazesc (tin) marturia lui Iisus. Mai degraba el înalta pe toti acestia, dând totodata un exemplu de adevarata închinare adusa Creatorului.
        
       Odata cu scena triumfului asupra Babilonului pedepsit si a nuntii cu Ierusalimul, se încheie sectiunea a cincea a cartii, sectiunea timpului plagilor. Babilonul s-a pretins cetatea lui Dumnezeu pe pamânt, poarta de intrare a Paradisului. Ea (fiindca numele unei cetati este totdeauna de genul feminin în ebraica si în greaca NT) s-a pretins a fi mireasa lui Christos, împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. In realitate, ea s-a prostituat cu împaratii pamântului, asemenea Ierusalimului pamântesc n-a fost fidela sotului legitim, a fost rivala de moarte a Ierusalimului ceresc, persecutând pe cetatenii ceresti care au activat pe pamânt. Dupa cum în Babilon autoritatea suprema o are fiara Antichrist, în Ierusalimul ceresc este Mielul. Nunta Mielului cu Ierusalimul este ceremonia primirii Ierusalimului ceresc drept capitala a împaratiilor lumii, care, prin aceasta trec în mâinile lui Christos. Sectiunea urmatoare descrie domnia si judecata mileniala a lui Christos, descoperind ce se va întâmpla cu celelalte generatii care n-au primit nici pedeapsa plagilor, nici sigilarea Cum vor fi prinse puterile vrajmase pentru a fi judecate? Cât va dura judecata si cum se va face?

Cele 7 urgii. Caderea prostituatei Babilon. Nunta Mielului cu Noul Ierusalim (15,5-19,10)