Imparatiile fiare si imparatia umana a lui Dumnezeu (Cap.7)

       Marea agitată de cele patru vânturi = lumea agitată de spiritul razboiului Ier.49:36,Zah.2:6 , Isaia 17:12). Numai Christos, Creatorul, poate liniști marea (Luca 8:24).
     Cele patru fiare care ies din mare, una după alta, sunt aceleași patru puteri mondiale descrise prin metalele componente ale chipului din cap.2 (Dan.7:17.23). De data aceasta, împărățiile sunt văzute ca organisme vii, separate, subliniindu-se creșterea ferocității de la prima la a patra.
     Cei mai mulți comentatori din trecut, începand cu Hipolit de Roma ( sec.III), Irineu de Lyon, Kiril de Ierusalim, Ieronim și Augustin, au recunoscut identitatea celor patru fiare, a patra fiind Imperiul Roman ( și obstacolul din 2 Tes.2:5-7). Irineu aștepta apariția coarnelor în viitor, iar Ieronim, contemporan cu invaziile barbare, a recunoscut cele zece coarne în divizarea Imperiului. În Răsărit, această vedere a fost susținută de Ioan Hrisostom (Gură de Aur) și de alți discipoli ai lui. Toți comentatorii medievali și exegeții Reformei protestante au avut aceeași vedere asupra identității fiarei a patra. Chiar și în sec.XIX, au existat mari comentatori ( de exemplu, Pusey care a văzut aici Roma ca și în viziunea cap.2. Astăzi însă, numai o minoritate a comentatorilor creștini menține vechea poziție (Young, Leupold, Walvoord etc.)
     Leul – vultur = Imperiul Babilonian întemeiat de Nabucodonosor II (605 i.e.n.). Smulgerea aripilor arată încetarea marilor campanii de cucerire. Schimbarea inimii sugerează experiența din cap.4 în care împăratul, inima imperiului, este transformat de Providența lui Dumnezeu. Leul este foarte crud, dar cu o inimă de om, ar putea sta împreună cu mielul, ca în Paradis.
       Ursul carnivor = Imperiul Medo-Persan. Poziția culcată a animalului ( stătea „într-o rană”) reprezintă caracterul relativ pașnic al mezilor și perșilor până la Cyrus cel Mare. Porunca „Scoală-te și mănâncă multă carne” reprezintă pofta de cuceriri a împăraților ahemenizi începând cu Cyrus. Cele trei coaste din gura ursului simbolizează cele trei imperii cucerite de perși: Lidia (546 i.e.n.), Babilonul (539 i.e.n.) și Egiptul (525 i.e.n.). Ursul este un animal mai greoi dar foarte puternic. Este o imagine foarte potrivită a armatelor persane. De obicei, ursul nu se hrănește cu carne, dar acesta este un urs de excepție.
       Leopardul cu patru aripi și patru capete = Imperiul lui Alexandru și al celor patru diadohi, începând cu victoria asupra perșilor (333 i.e.n.). Leopardul este cel mai crud, mai rapid și mai șiret dintre animalele descrise în această viziune. Cele patru aripi subliniază ideea de rapiditate a cuceririlor, iar cele patru capete reprezintă cele patru dinastii fondate de generalii ( diadohii) lui Alexandru, care s-au încoronat concomitent ca succesori legitimi, dar stăpânind fiecare numai o parte din teritoriul initial. În timpul lumii elenistice au început persecuțiile sistematice împotriva poporului lui Dumnezeu.
   

       Fiara monstruoasă cu zece coarne = Imperiul Roman și statele creștine succesoare. Nu a existat putere mai avidă de cuceriri și mai sfidătoare față de drepturile elementare ale omului, decât Imperiul Roman. Atât în faza republicană, cât și în faza principatului și dominatului, la vârsta păgână a copilăriei ei sau la vârsta maturității ei „creștine” de-a lungul mileniului de supremație papală și prin grozaviile nemaiîntâlnite aplicate de statele „creștine”, Imperiul Roman cu toate excrescențele lui a fost cu siguranța mai crud și mai despotic decât cele anterioare. Dinții de fier și ghearele de aramă subliniază această ferocitate în paralel cu simbolul fierului din cap.2.
       Profeția declară că această fiară nu se mulțumea cu sfâșierea și mâncarea prăzii, ci „călca în picioare ce mai rămânea (rămășița)”. Acest detaliu indică plăcerea sadică a romanilor de a se distra punând pe prizonierii și condamnații lor să se lupte între ei sau cu fiarele sălbatice în amfiteatre. Circuri asemenea Coliseului roman existau în multe din orașele imperiului. Civilizația romană a tratat cu dispreț creștinismul, iar când se ocupa de el, o făcea numai pentru a se delecta cu suferințele martirilor. Roma Nouă (Bizanțul creștin) și Roma Papală au continuat, în felul lor specific, tradiția ferocității romane. De-a lungul Evului Mediu, Roma creștină a călcat în picioare rămășițele slabe ale adevăratului creștinism pentru a salva supremația ei.
       Cele zece coarne = Primele regate romano-barbare care au succedat Imperiului. Spre deosebire de semnificația pur simbolică a numărului 10 în cap.2 ( zece degete – împărați) sau în Apoc.17 (zece coarne – împărați), unde nu este necesară o listă exactă a statelor creștine succesoare împeriului, aici profeția biblică indică necesitatea unei liste exacte de zece puteri politice care urmau să apară în imperiu până în momentul răsăririi cornului Antichrist care este al 11-lea. Ordinea cronologică prevăzută în profeție este clară: după constituirea celor 10, sunt dezrădăcinate 3 dintre ele pentru a face loc celui de-al 11-lea (rămas al 8-lea). Ele trebuie amintite numai pentru a observa timpul exact al apariției cornului Antichrist. În ordinea aproximativă a constituirii lor ( între anii 418-491), acestea au fost:

        Fiind martor la invaziile barbare care au fost socotite de contemporani ca pedepse îndreptățite ale lui Dumnezeu, fericitul Ieronim scria: „Lumea romană se prăbușește… Se apropie Antichristul !” In primele secole a fost o unitate de înțelegere cu privire la identitatea fiarei a patra, și se credea că acest corn nelegiuit din Daniel 7 este identic cu Antichristul prezis de Ioan. Creștinii primelor secole nu doreau căderea imperiului, deoarece credeau că prăbușirea imperiului ar lăsa loc apariției lui Antichrist, cel mai mare vrăjmaș al lui Dumnezeu, după cum arăta Pavel ( 2 Tes. 2:7-8).
       Constituirea acestor zece regate se duce astfel până în jurul anilor 500, momentul în care, după profeție, trebuia să apară Antichrist. Dar să observăm care sunt caracteristice acestui corn care trebuia să apară:

       Anul 538 este momentul eliberării Romei ( după eliberarea posesiunilor bisericești din sudul Italiei) și începutul domniei papei Vigilius pus de Iustinian și Teodora și numit drept „cap al tuturor sfintelor biserici”. În același timp, este momentul când se recunoaște o anumită autonomie guvernării papale, punându-se astfel bazele primului stat papal care va fi confirmat în anul 554 prin actul numit Pragmatica Sancțiune a lui Iustinian. Între aceste două date, papalitatea a dus un adevărat război împotriva tuturor dizidenților, începând cu războaiele antiariene, cu convertirea și supunerea populațiilor necreștine sau vechi-creștine din Occident și terminând cu grozăviile inchizițiilor de tot soiul și ale tuturor cruciadelor și războaielor duse împotriva necatolicilor. Nu putem spune că toți vrăjmașii Romei au fost „sfinții Celui Prea Înalt”, dar pe adevărații sfinți ea i-a zdrobit odată cu ceilalți vrăjmași ai ei, pentru că ea n-a putut concepe niciodată sfinți care să recunoască pe cineva Mai Înalt decât Suveranul Pontif.
       Anul 1798 este momentul în care armatele Franței revoluționare intră în Vatican și desființează practic Statul Papal, deoarece pontiful nu recunoaște ordinea de stat din Franța care fusese principalul sprijin al papalității. După câteva inființări și desființări succesive ale Statului Papal, în care timp revoluțiile au măturat din Europa și din alte zone catolice supremația bisericii, în anul 1929, printr-un concordat special, guvernul lui Mussolini recunoaște din nou acest stat straniu, după care evoluția lui va urma un progres rapid și o schimbare de tact radicală.
       Se pare că primii care au identificat cornul Antichrist cu papalitatea istorică au fost o serie de „eretici” care făceau opoziție Romei. Dar prima personalitate care a recunoscut acest adevăr a fost arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg la conciliul din Regensburg în anul 1240. De atunci, aceasta a devenit poziția standard a tuturor necatolicilor occidentali. John Wiclef și Walter Brute în Anglia; Jan Hus, Savonarola și valdenzii pe continent, au avut aceeași înțelegere. Cu oarecare oscilări inițiale, Luther a ințeles la fel:
                 „Nu [mai] susțin că Mohamed este Antichristul; acesta acționează destul de grosolan și un diavol negru e ușor de recunoscut. Însă papa, aici, aproape de noi, este adevăratul Antichrist, al cărui diavol este frumos, elevat, subtil și strălucit„.
     Aceeași poziție a fost o învățătură oficială a tuturor protestanților până în sec.XIX. Regele James I – Iacob I al Angliei, Joseph Mede, hughenotul Jurieu, Cocceius, savantul Sir Isaac Newton, Loius Gaussen și mulți alți învățați occidentali au văzut în acest corn antichrist, papalitatea romană. Este semnificativ, în acest context, modul în care cardinalul american Newman a înțeles să ia apărarea papalității, arătând că nu există neutralitate în ce privește atitudinea cuiva față de oficiul papal: „Cel ce vorbește ca vicar al lui Christos trebuie să fie ori adevăratul Lui ambasador, ori Antichrist. Și dacă nu este un ambasador numit, atunci nu poate fi altceva decât Antichrist… Nu există o poziție de mijloc între Vice-Christos și Antichrist” (L.E.Froom. Profhetic Faith of Our Fathers, IV 668).
       Judecata divină. Cea mai bună motivație a enumerării și identificării acestor patru fiare și a excrescențelor lor politice sau religioase este de a ne aduce înaintea adevărului solemn că, după aceste fiare, în mod exact după timpul dominației speciale a cornului fiarei a patra, urmează judecata divină. Timpul ei exact este dezvăluit în cap. 8, dar aici se dau niște indicii importante. Judecata începe după timpul supremației cornului mic și înainte de instaurarea Împărăției Mesianice ( v.21-22,25-26). Chiar după ce ce începe judecata divină, cornul mic își continuă blasfemiile și comportamentul specific ( v.10-11). Și fiarele anterioare au fost judecate la vremea lor, dar sentința a cuprins doar luarea stăpânirii lor, nu și a vieții sociale, culturale, etc (v.12). După triumful perșilor, Babilonul n-a pierit dintr-o dată. La fel s-a întâmplat și cu celelalte imperii universale.
       

Judecata este intervenția lui Dumnezeu împotriva fiarei Antichrist și în favoarea sfinților Lui. Antichristul s-a proclamat pe sine judecător suprem al tuturor oamenilor, iar sfinții adevărați au fost condamnați ca eretici. Dumnezeu intervine și aduce la judecată cazurile tuturor, mai întâi ale „celor din casa Lui” (cf.1 Petru 4:17-18) pentru a stabili în fața întregului univers, în fața îngerilor, care sunt sfinții Lui. Modul în care Dumnezeu va pedepsi pe Antichrist este descris aici pe scurt în vers.11 și în Noul Testament, în special în Apocalipsa, mai pe larg. Pe credincioși îi interesează în primul rând aspectul că judecata impotriva fiarei începe cu cei ce s-au consacrat lui Dumnezeu, cu cei care și-au avut numele scris in cartea vieții, deoarece este necesară reabilitarea și împuternicirea lor ca judecători înainte de a fi pedepsită fiara (1 Cor.6:2-3, Apoc.20:4, Ob.1:21). De aceea, nu doar cei răi vor fi judecați, ci și creștinii buni, de fapt toți oamenii ( 2 Cor.5:10, Ecl.12:13-14, Rom.2:5-6, Mat.25:31-32). Dumnezeu nu cercetează cazurile oamenilor pentru a ști El Insuși cine este și cine nu este drept (Iov.34:23-29,Ps.139:1-12), ci pentru a fi evidențiată dreptatea Lui în fața întregului univers (Rom. 3:4). Cu această ocazie a „judecății de cercetare” vor fi șterse unele nume din cartea vieții ( Apoc.3:5, Ex.32:32-35, Ps.69:28). Cei ce n-au fost credincioși până la moarte, nu vor primi „cununa vieții” veșnice (Apoc.2:10). Cei ce au cedat persecutorilor sau ispititorului, din frică sau fiind ademeniți, cei ce au murit nefiind sfințiți și curățiți de păcatele și defectele lor morale, vor avea aceeași soartă ca și Antichristul. Totuși, fiecare va fi judecat după faptele lui.
       „Fiul Omului”. După împărățiile fiare urmează împărăția personificată printr-un personaj descris aici ca un Om. În fața curții de judecată descrisă în v.9-10, El este chemat în mod special, este adus într-o procesiune cerească ( „cu norii cerului”, v.13-14). Pentru că împărăția cuvenită Lui constă în primul rând din suflete pentru care a murit, El este chemat să preia inventarul acestor suflete, domeniul uman al împărăției Lui, „bucată cu bucată”, după care este încoronat ca Suveran al Intregii lumi, primind coroanele tuturor imperiilor care au existat, inclusiv coroana cedată de Adam lui Lucifer. Dumnezeu este Judecătorul Suprem (1 Petru 2:23) dar El a dat Fiului Său toată autoritatea de Judecător, pentru că este reprezentantul oamenilor, singurul Mijlocitor: Ioan 5:22.26-27, Fapt 10:42, Rom 14:10, 1 Tim 2:5-6. În justiția iudaică, judecătorul era din oficiu aparătorul celui acuzat și avea rolul de a apăra pe acuzat până când reușea să-i dovedească nevinovăția sau până când era copleșit de dovezile vinovăției acuzatului și era astfel silit să pronunțe sentința împotriva lui.
       In urma judecății divine, sfinții primesc împărăția odată cu Domnul lor. Ei nu sunt doar reabilitați și achitați. Judecata este întoarsă în favoarea lor și odată cu reabilitarea primesc titlul de preoți și împărați împreună cu Christos. Ziua judecății este cea mai bună zi a celor ce s-au consacrat lui Christos. Astfel vestirea judecății este o veste bună, este Evanghelia vesnică (Apoc.14:6-7). Între Judecată și Evanghelie există o legatură strânsă pe care orice om trebuie s-o cunoască (Rom 12:16, 1 Petru 4:17).