Dumnezeu, Domnul Cel Atotputernic domneste, acesta este refrenul care ar trebui sa sune în permanenta în mintea noastra. Tronul universului nu este vacant; Dumnezeu este înca la cîrma destinelor creatiunii Sale. Uneori mintea noastra devine confuza si este gata sa paleasca si sa tremure în fata marilor personalitati ale lumii noastre care vor sa para ca ei reprezinta puterea absoluta si ca de deciziile lor depinde soarta celorlalti oameni. Nu uitati însa, ca vine o zi cînd politicieni, profesori, diplomati, bancheri, consilieri de guverne, ofiteri militari sau de politie, doctori, ingineri, dictatori, împarati si presedinti de state vor sta cu totii înaintea tronului lui Dumnezeu, dezbracati de orice putere omeneasca, de orice insigne, medalii sau semne ale autoritatii lor. O, cîta liniste, cîta pace si încredere si cît de mult curaj ar trebui sa inunde inima noastra la gîndul ca Dumnezeu, Suveranul absolut al marelui univers, El, Tatal nostru domneste, este pe scaunul Sau de domnie. Asa l-a vazut apostolul Ioan pe Dumnezeu într-o descoperire cereasca, descoperire pe care el a cuprins-o în cartea sa Apocalipsa, în capitolul 4.
       Apocalipsa a fost gîndita de Duhul lui Dumnezeu pentru a împlini un scop anumit atît pentru crestinii primelor secole cît si pentru crestinii tuturor veacurilor de mai tîrziu. Scopul acestei carti biblice este acela de a reface sau a reîmprospata speranta crestinilor ca Dumnezeu este viu, ca El este stapîn pe situatie. Acest adevar maret strabate fiecare capitol al Apocalipsei, acesta fiind adevarul care va revolutiona viata tuturor acelora care vor îngadui ca vietile lor sa fie strabatute si dominate de prezenta si de lucrarea lui Dumnezeu. Atunci vom putea privi viitorul cu încredere. Noi putem sa ne încredem din toata inima calauzirii si purtarii Sale de grija, pentru ca stim ca
Dumnezeu ne iubeste. Poate cineva va întreba: „Cum putem sti ca El ne iubeste?” Pentru ca El a trimis pe singurul Sau Fiu aici la noi jos, ca sa moara pe cruce pentru pacatele noastre. „Fiindca atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica”. Si cum putem sti ca Dumnezeu este la cîrma universului? Prin faptul ca Domnul Iisus Christos a frînt puterea celui rau prin învierea Sa din morti. Iisus Christos este viu, El a iesit biruitor din mormînt si acum troneaza în slava pe acelasi scaun de domnie cu Dumnezeu, Tatal Sau.
       În timp ce apostolul Ioan privea cuprins de uimire si de teama sfînta scena tronului lui Dumnezeu, deodata privirea sa este atrasa de un obiect pe care-l vede în mîna dreapta a lui Dumnezeu si anume, o carte scrisa pe dinauntru si pe dinafara si pecetluita cu sapte peceti. Si o voce puternica de înger a strigat cu glas tare:
„Cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?” Si în versetul 3 din capitolul 5 pe care-l vom studia acum, apostolul Ioan noteaza plin de uimire si durere, urmatoarele: „Si nu se gasea nimeni, nici în cer, nici pe pamînt nici sub pamînt, care sa poata deschide cartea, nici sa se uite în ea. Si am plîns mult, pentru ca nimeni nu fusese gasit vrednic sa deschida cartea si sa se uite în ea”. Gînditi-va la aceasta imagine, la întelesul ei profund, O carte în mîna lui Dumnezeu, o carte scrisa si pe dinauntru si pe dinafara, O carte pecetluita. Tot ceea ce se gaseste în mîna lui Dumnezeu, trebuie sa stim, se afla în mîini sigure, puternice si bune. Acea carte vazuta de Ioan era o opera deja încheiata, o opera completa la care nu mai era nici un spatiu liber, nimic de adaugat sau de scos. Ea era pecetluita cu sapte peceti. De ce oare, ne întrebam si noi ca si Ioan, toate? În vechime un sigiliu, sau o pecete asezata la încheierea unui act sau document slujea drept mijloc de autentificare atît a persoanei cît si a slujbei aceluia care a emis acel document. O pecete o data asezata, ramînea ca o marturie tacuta privind temeinicia celor scrise în acel document. Dar aici, cele sapte peceti slujeau nu atît drept mijloc de autentificare, cît drept mijloc de aparare împotriva oricaruia care, neavînd dreptul sa citeasca un asemenea document ar fi îndraznit totusi sa-l deschida. Daca acea carte a trebuit sa fie pecetluita, aceasta înseamna ca autorul ei a vrut sa pastreze ca o taina lucrurile scrise în ea, o taina pe care numai acela care era vrednic trebuia sa o citeasca si sa o dezlege. Desigur ca natura continutului acelei carti trebuie sa fi fost divina, deoarece ea era sigilata cu sapte peceti, iar numarul sapte, pretutindeni în Apocalipsa este simbolul desavîrsirii si plinatatii divine.
       
Dar care sa fie semnificatia acelei carti si semnificatia ruperii pecetilor ei? Trebuie sa recunoastem ca de raspunsul la aceasta întrebare depinde de fapt întreaga întelegere a celor ce citim mai departe în capitolul 5. Acea carte pecetluita ca o taina divina este simbolul planului de mîntuire al lui Dumnezeu. Atît timp cît aceasta carte continua sa ramîna pecetluita, planul divin avea sa fie un ideal neîmplinit. A deschide însa cartea prin a-i rupe pecetile, aceasta însemna nu numai a face tuturor celor din univers cunoscut prevederile acelui plan, ci a le aduce si la îndeplinire. Urma deci, ca acela care a fost gasit vrednic de a primi cartea si a-i rupe pecetile, sa fie investit cu mandatul si puterea divina de a da viata acelui plan. Ideea de baza a planului de mîntuire a lui Dumnezeu a fost aceea a întemeierii si extinderii împaratiei sale. Si în cazul ca undeva în univers s-ar fi gasit cineva sa aleaga caile întortocheate si dureroase ale pacatului, ale razvratirii si înstrainarii de Dumnezeu, atunci Dumnezeu avea sa porneasca salvarea acelor fiinte. Referindu-se la acest plan divin, iata ce avea sa scrie apostolul Pavel în epistola sa catre Efeseni, la capitolul 1 versetul 9 si 10: „Caci a binevoit sa ne descopere taina voiei Sale, fupa planul pe care-l alcatuise în Sine însusi, ca sa-l aduca la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi într-unul, în Christos, toate lucrurile – cele din ceruri si cele de pe pamînt”. Din cuvintele apostolului Pavel întelegem ca atîta timp cît planeta noastra, adica cele de jos, sta înca despartita de cer, de cele de sus, împaratia lui Dumnezeu este înca incompleta si planul lui Dumnezeu de a uni toate, este înca nerealizat. Tocmai aceasta a fost întrebarea care a rasunat atunci în viziune în vasta sala a tronului lui Dumnezeu. Cine, cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?
         Prin aceasta întrebare, acel înger puternic nu urmarea sa deschida un concurs universal, ci a supus judecatii tuturor spre cercetare o problema legala: Cine are dreptul legal, cine are acea împuternicire, cine ar merita ca Dumnezeu sa-i încredinteze cartea si ruperea pecetilor ei ? Cine ar putea întemeia si întregi împaratia lui Dumnezeu ? Desigur ca raspunsul este ca nimeni în afara de Dumnezeu. Totusi, pentru ca Dumnezeu sa înscrie în mintea tuturor creaturilor Sale ideea ca nimeni altul decît Dumnezeu ar putea da viata planului Sau cel vesnic, a asezat aceasta întrebare ca o oferta înaintea întregului univers. Mai întîi de toate, întrebarea a fost adresata îngerilor:
„Voi îngeri plini de putere si stralucire, voi miriade de duhuri slujitoare care zi si noapte stati în preajma tronului divin scaldati de slava Celui Atotputernic, este oare careva printre voi vrednic si în stare sa instaureze pacea si armonia acestui univers si sa întoarca înapoi la Dumnezeu familia omeneasca, sa salveze pe pamînteni de la moarte vesnica? Tacere. În lumea îngerilor nici un glas. Privirea tuturor se îndreapta spre pamînt, aceasta planeta plina de înfumurati, mari dregatori de natiuni, mari strategi, mari filozofi care de-a lungul secolelor au crezut si au pretins ca prin puterea mintii lor, prin puterea legilor si institutiilor lor, prin puterea armatelor sau a filozofiei lor vor asigura pacea si prosperitatea lumii si vor inaugura aici pe pamînt pacea si împaratia pacii si fericirii vesnice. Dar vai, cît de fanteziste au fost toate ideile lor privind regenerarea societatii prin reforme economice, politice, stiintifice rau culturale. Sa vina dar acum bogatii si puternicii pamîntului, toti eroii si toate geniile neamului omenesc, toti care sînt în stare sa dea viata planului divin si sa întemeieze o împaratie bazata pe dreptate, egalitate si fraternitate. Dar si de data aceasta a fost tacere. Nici-un pamîntean nu si-a putut ridica fruntea din tarîna si sa paseasca cu îndrazneala în sala tronului lui Dumnezeu spunînd: iata-ma. Aceeasi întrebare care a confruntat lumea noastra a rasunat si în auzul împaratiei întunericului, în auzul printului ei, Satana, si a supusilor sai. O, nu se poate ca tocmai el, Lucifer, acest heruvim nespus de frumos, de întelept, de puternic si plin de îndrazneala sa nu raspunda chemarii divine. El si-a propus cîndva sa ia locul lui Dumnezeu, sa se aseze pe tronul universului; el a cîntat cîndva la urechile întregului univers cîntecul sau de sirena, ca omul va ajunge ca Dumnezeu daca în loc de a asculta de Dumnezeu va asculta de el, Lucifer. Omul s-a lasat amagit. Dar va gînditi ce ar fi însemnat întreg universul daca ar fi ascultat de sfaturile lui viclene si criminale si tot universul ar fi încaput pe mîna lui? Însa acum îi sosise ocazia de aur. Oare avea Lucifer sa





scape aceasta ocazie fara sa o fructifice? Dar si de data aceasta a fost tacere. Cît de uimit trebuie sa fi fost apostolul Ioan cînd a vazut ca nimeni în univers nu a fost gasit vrednic sa deschida cartea. Si el a început sa plînga. „Si am plîns mult”, marturisea el, „pentru ca nimeni nu fusese gasit vrednic”. Se pare ca în tacerea care se lasase în sala tronului Celui Prea înalt ochii profetului nu zarisera înca pe Mielul divin, caci atunci el nu ar mai fi fost cuprins de atîta disperare. Însa în acele clipe de zbucium launtric, unul dintre cei 24 de batrîni care stateau pe scaunul lor de domnie în jurul tronului lui Dumnezeu, s-a adresat lui Ioan cu cuvinte de mîngîiere si asigurare zicîndu-i: „Nu mai plînge; iata ca Leul din semintia lui Iuda, radacina lui David a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei”. Ce minunata scena! Acel batrîn, reprezentantul bisericii biruitoare si apostolul Ioan, reprezentantul bisericii luptatoare. Desigur ca aici este un simbol, o mîngîiere divina asezata într-o forma alegorica. Biserica triumfatoare de mîine este astazi înca în lupta. Cei ce vor birui azi se vor bucura mîine de biruinta împaratiei lui Dumnezeu. Acel batrîn sta acolo ca un simbol al acelora care se împartasisera de puterea Mielului de a cîstiga biruinta. El era acolo la tronul lui Dumnezeu ca o anticipare simbolica, ca un martor al puterii si vredniciei Mielului, ca o pîrga simbolica a celor mîntuiti dintre pamînteni. În cuvintele acelui batrîn Iisus, Domnul nostru este numit Leul din semintia lui Iuda si radacina lui David. În natura, în lumea necuvîntatoarelor, leul este simbolul maiestatii si puterii, al acelei puteri care biruieste întotdeauna si supune, a puterii care ramîne pururi suverana. Aici este cel mai dinamic simbol al slavitului si atotbiruitorului nostru împarat Iisus Christos. Simbolul lui Satana, vrajmasul lui Dumnezeu si al omului este sarpele, întruchiparea sireteniei si decaderii. Nimic nu este de rang împaratesc în natura si purtarea sarpelui. El se tîraste pe pamînt, ataca pe la spate si da lovituri mortale prin veninul pe care-l secreta. Leul, constient de puterea si superioritatea lui este gata sa iasa în fata dusmanului si sa lupte fara nici o frica. Semintia lui Iuda urma sa fie prin binecuvîntarea patriarhala a lui Iacob semintia care avea sa domneasca peste toate semintiile lui Israel. Din aceasta semintie avea sa se ridice Iisus Christos, Acela care avea sa stapîneasca pe vecie peste toate semintiile Israelului spiritual, peste poporul celor mîntuiti de pe întreg pamîntul. Iisus mai este numit de acel batrîn din viziune, ca fiind radacina lui David. Si nu-i de mirare, caci însusi Domnul Iisus Se numeste pe Sine, în Apocalipsa 22,16 „radacina si samînta lui David”. Desigur ca El este samînta lui David, pentru ca El a fost si radacina lui. Radacina tine copacul si nu copacul tine radacina. Din radacina cresc vlastarele, din radacina se transmite întregului copac viata si puterea de crestere. În acelasi sens, Domnul Christos a fost radacina lui David. David a fost rege si Dumnezeu a facut cu el un legamînt ca pe tronul sau, tronul lui Israel, samînta sa va dainui în vecie. Dar de fapt esenta, radacina, sau ceea ce a dat viata acelui legamînt nu a fost David, fiul lui Isai si nici Iuda, ci Iisus Christos. Împaratia lui David, în sensul ei spiritual, nu este alta decît împaratia Domnului Christos, care este atît radacina cît si descendentul lui David, radacina divina si descendentul omenesc al lui. În Iisus, atît Vechiul cît si Noul Testament aveau sa fie unite si mîntuitii celor doua legaminte sa reconstituie o singura împaratie.
       Privind spre tronul divin în urma celor spuse de unul din cei 24 de batrîni, desigur ca apostolul Ioan se astepta acum sa vada pe cineva ca un leu, în toata maiestatea puterii si curajului sau, în timp ce apostolul vede un miel. Iisus este Leul care a biruit, dar nu prin puterea Sa de leu. Pentru biruinta planului de mîntuire a lui Dumnezeu era necesara o alta capacitate, mult mai înalta si anume aceea a
sacrificiului, capacitatea mielului. De aceea Ioan Botezatorul, atunci cînd l-a vazut pe Domnul Iisus coborînd spre apa Iordanului, a strigat cu glas tare, atragînd atentia gloatelor adunate acolo spre Iisus, zicînd: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”. În cuvintele lui Ioan Botezatorul era o profetie împlinita. Ele sunau ca o confirmare timpurie a celor ce Dumnezeu vestise cu veacuri mai înainte prin proorocul Sau Isaia în capitolul 53. „Cînd a fost chinuit si asuprit n-a deschis gura de loc a un miel pe care-l duci la macelarie, ca o oaie muta înaintea celor de o tund, n-a deschis gura. Iisus, daca a biruit, a biruit ca Miel, ca slujitor al lui Dumnezeu gata sa duca la împlinire voia planului lui Dumnezeu. El a fost gata sa accepte sa sufere mînia lui Dumnezeu, care se cuvenea sa cada peste cei pacatosi. El a fost gata sa paseasca pe calea crucii, sa-si dea viata ca pret de rascumparare pentru neamul omenesc, pentru noi. În viata Sa, Iisus ne-a aratat ca pentru a intra în Împaratia lui Dumnezeu nu exista decît o singura cale, aceea a ascultarii de Dumnezeu, chiar pîna la moarte. Numai acela care ar fi putut suporta mînia lui Dumnezeu si pedeapsa pacatului, care ar fi acceptat sa sufere si sa moara pentru cei pacatosi, asa încît sa satisfaca cerintele neprihanite ale legii divine calcate de om, ar fi putut sa fie vrednic sa deschida cartea. Si iata ca Mielul a fost gasit vrednic, Iisus Fiul lui Dumnezeu si Mîntuitorul nostru!
       Si mai departe, în versetul 8, cuvîntul viziunii ne spune ca atunci cînd Mielul a luat cartea, cele patru fapturi vii si cei 24 de batrîni s-au aruncat la pamînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alauta si potire de aur pline cu tamîie, care sînt rugaciunile sfintilor. Si cîntau o cîntare noua si ziceau:
„Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile. Caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu cu sîngele Tau oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod, si de orice neam. Ai facut din ei o împaratie si preoti pentru Dumnezeul nostru. Ei vor împarati pe pamînt! Ce moment deosebit! Ce contrast. Cu cîteva clipe mai înainte tot universul sta consternat în tacere, iar apostolul Ioan plîngea înfrînt, descurajat si disperat. Dar iata ca întreaga suflare a universului divin este acum chemata sa intoneze un nou cîntec de slava, un nou oratoriu. În capitolul 4 am ascultat oratoriul creatiunii iar acum ascultam oratoriul mîntuirii, oratoriul Golgotei, al carui subiect de adorare, de data aceasta este Mielul, Salvatorul lumii.
      De atunci, de cînd pe Golgota s-a împlinit actul mîntuirii noastre, si pîna astazi, acelasi cîntec strabate întreaga planeta, si tot mai multe fiinte omenesti se ridica sa dea slava Domnului Christos pentru vrednicia jertfei si a biruintei Sale.
      Fie ca acest cîntec sa nu înceteze nicidecum pîna cînd el nu va atinge inimile tuturor pamîntenilor pe care Dumnezeu i-a cuprins în meritele jertfei Fiului Sau. Fie ca acest imn maret al dragostei divine sa atinga si inima ta, iubite cititor care stai înca departe de Iisus. Iisus a murit si pentru tine si aceasta pentru ca te-a iubit. Vino azi cu mine la Golgota si priveste cum Iisus, Mielul lui Dumnezeu îsi da viata Sa divina pe cruce, pentru ca si tu sa fii rascumparat, pentru ca si tu sa fii readus în împaratia Sa.
      Nu vrei sa intri chiar acum? Asculta glasul Sau care te cheama, glasul Golgotei si spune-i:
„Da Doamne, vin la Tine. Doresc sa fiu mîntuit; doresc sa Te primesc în viata mea ca Domn si Mîntuitor si sa ma fac partas vesnic al biruintei Tale si unul dintre miriadele de fiinte din univers care Te vor lauda de-a lungul veacurilor fara de sfîrsit pentru iubirea Ta infinita. Amin!”

Viziunea cartii sigilate