Sa ne unim din nou glasurile si inimile noastre cu ale universului întreg, si prosternati si noi în fata Domnului divin sa spunem din adîncul fiintei noastre, în semn de adorare, închinare, recunostinta si lauda: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor”.
       Se spune despre marele reformator protestant Martin Luther ca, pe cînd era calugar într-una din zile, inima lui a fost cuprinsa de o disperare de moarte gîndindu-se la propria sa stare pacatoasa. Si în aceasta stare s-a adresat staretului Staupietz, cerîndu-i un sfat. Dar, singurul sfat pe care acel staret evlavios a ales sa i-l dea lui Luther a fost: „Martin, priveste spre ranile lui Christos”. Ce sfat minunat! Da, Iisus Christos, Mielul divin junghiat a fost singurul care a putut sa aduca speranta si curaj în inima milioanelor de fiinte omenesti înfrînte de povara pacatului. De aceea, nu-i de mirare de ce pe paginile Apocalipsei, Mielul divin, Iisus Christos este punctul central catre care îsi îndreapta atentia întreg universul. „Vrednic este Mielul”, este tema vesnica de lauda a cerului.
       De curînd am recitit Apocalipsa si inima mea a tresaltat de bucurie cînd am vazut cum pretutindeni pe paginile acestei carti profetice, cel ce apare mereu în prim plan este Mielul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Christos.
       Astazi vom studia prima parte a capitolului 6, care ne prezinta momentul solemn si mult asteptat de întreg universul, cînd Mielul divin care a fost gasit vrednic sa deschida cartea începe sa-i rupa pecetile. Dar, stati putin, dati numai pagina, si veti vedea în capitolul 7 o scena si mai solemna, aceea de la Marea de Cristal, cu gloata celor mîntuiti stînd înaintea Mielului, cu hainele lor spalate curatite în sîngele Mielului. Mai dati apoi înca doua pagini si la capitolul 12 versetul 11, veti afla cui datoreaza cei mîntuiti biruinta lor asupra lui Satana. Ei l-au biruit prin sîngele Mielului. Pe pagina urmatoare, la capitolul 13, aflam despre cei mîntuiti ca si-au asigurat numele lor în ceruri, în cartea vietii Mielului, iar în capitolul 14, într-o scena de rapitoare frumusete, vedem pe Mielul divin stînd pe Muntele Sionului si împreuna cu El sînt cei 144000 reprezentînd cel dintîi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel. Si pe masura ce ne apropiem de încheierea cartii, Mielul lui Dumnezeu este din ce în ce mai prezent, mai în prim plan. La capitolul 15 Mielul este subiectul imnului special al celor biruitori, pentru ca, aflam din capitolul 17, Mielul este Cel ce a purtat razboaiele cerului si ale bisericii si a biruit, pentru ca El este Domnul domnilor si împaratul împaratilor. Si, o data încheiate aceste razboaie urmeaza marea sarbatoare, nunta Mielului, despre care ne vorbeste capitolul 19. În capitolul 21, ni se descopera cine este mireasa Mielului. Aceasta este biserica Sa, cei mîntuiti din toate veacurile. În acelasi capitol, aflam ca pe temeliile cetatii de aur ale locuintei Mirelui si miresei Sale stau scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului, si ca în acea cetate Dumnezeu cel Atotputernic si Mielul sînt templul, iar lumina, sau faclia cetatii este Mielul. Si ultimul capitol al Apocalipsei, capitolul 22, aseaza în prim plan acelasi scaun de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului în fata caruia ne gasim astazi în studiul nostru. Cu adevarat, Apocalipsa este o descoperire a Domnului Christos, a Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Puterea sîngelui Sau ispasitor a umplut biserica Sa de pe pamînt si va umple si cerul de oameni care au pornit sa cucereasca lumea pentru Iisus, facînd din Miel mai mult decît un simbol al mîntuirii. Ei au gasit în Mielul divin un sens al propriei lor existente, o destinatie spre care au ales sa-si îndrepte viata. De aceea, „a Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapînirea în vecii vecilor”.
       Acum, ne gasim cu studiul nostru, la capitolul 6, la acel moment suprem al celei de a doua viziuni, cînd Mielul rupe primele patru peceti ale cartii si cînd deodata cortina istoriei se ridica si ochii apostolului Ioan vad patru cai galopînd unul dupa altul pe întinderea cerului. Dar, sa citim mai întîi primele 8 versete ale capitolului 6:
       „Cînd a rupt Mielul cea dintîi din cele 7 peceti, m-am uitat si am auzit pe una din cele patru fapturi vii zicînd cu glas tare ca de tunet: ‘Vino si vezi’. M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc. I s-a dat o cununa si a pronit biruitor ca sa biruiasca. Cînd a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua faptura vie zicînd: ‘Vino si vezi!’ Si s-a aratat un alt cal, un cal ros. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamînt, pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii; si i s-a dat o sabie mare. Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia faptura vie zicînd: ‘Vino si vezil ‘ M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mîna o cumpana; si în mijlocul celor patru fapturi vii am auzit un glas care zicea: ‘O masura de grîu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu. Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul’. Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul fapturii a patra zicînd: ‘Vino si vezi’. M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea; si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pamîntului ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamîntului.”
      Ce reprezinta cele sapte peceti, si mai ales aceste prime patru peceti?, este întrebarea care se pune si la care dorim sa cautam un raspuns. Sa ne gîndim putin. Sa încercam sa ne aducem aminte ca aceasta scena cu ruperea pecetilor face parte din cea de a doua viziune a apostolului Ioan care a început de fapt odata cu capitolul 4, cu acel moment cînd un glas ca de trîmbita i s-a adresat lui Ioan cu invitatia: „Suie-te aici si-ti voi arata ce are sa se întîmple dupa aceste lucruri”. Si privirea apostolului Ioan a cuprins niste scene ceresti nespus de impresionante, cu tronul lui Dumnezeu, cu sala tronului, cu cei 24 de batrîni stînd pe scaunele lor de domnie, cu cele patru fapturi vii si cu miriadele ostirilor ceresti. Apoi au urmat scenele din capitolul 5, cu acea carte pecetluita din mîna Celui Atotputernic, cu aparitia Mielului înjunghiat si a uralelor acelui cor al universului întreg intonînd un imn de lauda Celui ce sade pe tron si Mielului. Oare acestea erau lucrurile din viitor pe care glasul divin l-a invitat pe Ioan sus ca sa i le aduca la cunostinta? Fara îndoiala ca nu, sau cel putin acestea erau doar o parte din ele, doar un fel de preludiu la cele ce Dumnezeu intentiona sa-i descopere proorocului Sau. Vedeti dumneavoastra, chiar interesul si nerabdarea cu care însisi cei 24 de batrîni, cele patru fiinte vii, toate ostile îngeresti si în special apostolul Ioan asteptau ruperea pecetilor si descoperirea tainelor cuprinse în acea carte ne face sa credem ca în acea carte din mîna Mielului se afla raportul acelor evenimente viitoare, iar ruperea pecetilor simboliza declansarea lor, împlinirea lor pe scena lumii noastre. Aceste evenimente trebuiau aduse la cunostinta proorocului Ioan, de care Dumnezeu se folosea acum ca de o unealta pentru ca sa le aduca în final la cunostinta bisericii Sale.
       Ruperea pecetilor, care este de fapt miezul celei de a doua viziuni, are loc imediat dupa prima viziune a celor sapte epistole trimise de Iisus bisericii Sale de pe parcursul istoriei tuturor veacurilor crestine. Cele sapte peceti aveau în vedere aceeasi perioada de timp si împartita în aceleasi sapte etape, despre care am vorbit în studiile precedente. Însa aceste sapte peceti aveau un alt caracter. Cele sapte epistole s-au adresat bisericii facînd apel la simtul auzului, la spiritul de ascultare. „Cine are urechi sa asculte ce zicfe bisericilor Duhul”. De data aceasta, cele sapte peceti sînt destinate sa faca o impresie puternica asupra vazului. Evenimentele cuprinse în aceste peceti cauta sa zugraveasca lucrurile care vor avea un efect asupra evolutiei bisericii lui Christos.
       Unii comentatori biblici, citind superficial acest capitol, au ajuns la concluzia ca aceste peceti contin raportul judecatilor ce urmeaza sa fie îngaduite de Dumnezeu sa vina asupra bisericii Sale, în vederea desavîrsirii sfintilor. Si aceasta, numai pentru ca în ele gasim anumite elemente ca violenta, foamete si molime. însa privite mai atent, evenimentele prezise, prin cele sapte peceti stau ca un simbol al istoriei dispensatiunii harului în care ne gasim. O istorie cu toate aspectele ei majore dar care se îndreapta ca un torent spre singurul scop al istoriei planului de mîntuire si anume, desavîrsirea împaratiei lui Dumnezeu. Toate evenimentele istoriei, toti factorii si toate elementele care la un loc se asambleaza pentru a da continut si viata istoriei, toate urmaresc aceeasi tinta – venirea în slava a împaratiei ceresti. De fapt, daca ne gîndim bine ca tema fundamentala a Apocalipsei este Iisus, împaratul nostru care vine, si împlinirea si statornicirea împaratiei Sale, atunci, evenimentele cuprinse în cele sapte peceti trebuie privite ca o reprezentare simbolica a etapelor prin care adevarata biserica a lui Christos avea sa treaca în confruntarea ei cu împaratia Satanei si cu acel crestinism lumesc, formal si fals. Aceste sapte peceti, mai mult decît cele sapte epistole din primele capitole, aveau drept scop sa descopere bisericii drumul ei prin




istorie, un drum greu, sinuos si plin de greutati, dar al carui capat trebuie sa se sfîrseasca, potrivit cu planul divin, sus, la Marea de Cristal.
       Întorcîndu-ne atentia acum asupra primelor patru peceti, despre care am citit, primul lucru pe care-l remarcam este ca ele formeaza un grup foarte distinct în rîndul celor sapte peceti. Ele se disting prin faptul ca în fiecare apare acelasi element alegoric, un cal si un calaret. Apoi, în fiecare din cele patru peceti, înainte de a se petrece vreo miscare pe arena profetiei, se aude mereu invitatia „vino si vezi”. Aici as dori sa fac o paranteza si sa precizez ca în textul original nu apar cuvintele „si vezi”. Daca invitatia ar fi sunat „vino si vezi”, atunci s-ar întelege ca aceasta invitatie era adresata lui Ioan, dar Ioan era deja în cer în rapire spirituala si el nu avea de fapt nevoie de o asemenea invitatie. Nu lui, ci întelegem ca mai degraba fiecarui calaret care sta sa intre pe scena îi era adresata chemarea „Vino!”. Atît caii cît si calaretii care apar astfel la auzul poruncii divine „vino”, sînt un simbol al luptei bisericii. Calul, prin excelenta, este un animal de lupta, caracterizat prin curaj, tarie, vioiciune, cooperare si acel simtamînt tainic al misiunii pe care o îndeplineste, al contributiei pe care o aduce în cîstigarea biruintei. Caii din aceasta profetie nu simbolizeaza cine stie ce forte salbatice si nestapînite. Dimpotriva, fiecare din ei au cîte un calaret care îi conduce dupa propria sa vointa. Aceasta înseamna ca puterile reprezentate prin acesti cai nu pot si nici nu li se îngaduie sa faca mai mult decît li se porunceste. Ele sînt niste forte care sînt stapînite, limitate si conduse de o vointa înteleapta spre o tinta bine stabilita. Daca aparitia lor este direct legata de cartea din mîna Mielului si declansata de abia atunci cînd Mielul rupe pecetea, aceasta ne inspira si mai multa încredere ca aceste forte nu sînt niste forte oarbe sau independente, iar galopul lor nu este la întîmplare. Ca sa întrebam cine este calul si cine este fiecare calaret, cred ca nu este cazul, pentru ca în aceasta viziune atît calul cît si calaretul constituie un întreg, reprezinta o singura idee, ideea unor forte puternice, tumultuoase, de nepotolit, gata de lupta si conduse fara gres de cineva stapîn pe situatie. Imaginea celor patru calareti pe caii lor vrea sa spuna ca istoria întregei dispensatiuni a bisericii se afla cu totul sub directa stapînire a Mielului Caruia i-a fost data toata puterea în cer si pe pamînt.
       În ce priveste culoarea cailor ne dam seama ca aceasta este o referinta clara la starea spirituala a bisericii din fiecare din primele patru etape ale erei crestine. Culoarea primului cal este alba, un simbol al biruintei. Cei credinciosi si biruitori vor aparea în cele din urma în fata tronului divin îmbracati în haine albe. În capitolul 19 cu versetul 11 din Apocalipsa, avem o ultima descriere a marei lupte de la Armaghedon în urma careia Iisus apare ca biruitor calarind pe un cal alb în toata slava puterii Sale. În armonie cu acea culoare alba a calului, mai sînt si alte elemente descrise în prima pecete. Calaretul tine în mîna un arc, simbolul neprihanirii si al adevarului. Vorbind profetic în Psalmul 45,3-5 împaratul David vorbea astfel despre Domnul Christos: „Razboinic viteaz, încinge-Ti sabia, podoaba si slava, da slava Ta. Fii biruitor, suie-te în carul Tau de biruinta, apara adevarul, blîndetea si neprihanirea; si dreapta Ta sa straluceasca prin ispravi minunate. Sagetile Tale sînt ascutite. Sub Tine vor cadea popoare si sagetile Tale vor strapunge inima vrajmasilor împaratului”. Si pe lînga arc, calaretul de pe calul alb mai avea o cununa care i-a fost data. Nu cununa împarateasca, ci cununa biruintei. Ideea biruintei este ideea primei peceti subliniata chiar prin ultimele ei cuvinte, „si a pornit biruitor ca sa biruiasca”.        Culoarea celui de al doilea cal este rosie, culoarea mîniei si urii, a pasiunilor aprinse, a violentei si razbunarii, a sângelui si razboiului. Calaretul de pe acest cal a primit o sabie mare, simbolul distrugerii si mortii. Acest cal primeste puterea de a retrage pacea de pe pamînt dînd loc pasiunilor dezlantuite si violentei. Al treilea cal este negru. Asa cum apare în cuvîntul Sfintelor Scripturi în diferite locuri, aceasta culoare este simbol al saraciei si foametei. Prin aceasta pecete, calaretul este zugravit ca tinînd în mîna o cumpana si masurînd cu grija grîul si orzul. O masura de grîu era la vremea aceea ratia pe zi a unui om, necesara ca sa-si duca existenta. Dar în cadrul unei tranzactii si mai saracacioase, trei masuri de orz. Un leu era plata pe o zi a unui lucrator. Relatia dintre salariul pe o zi si ceea ce se putea cumpara cu acel salariu, si anume atîta hrana cît cineva sa nu moara de foame, ne lasa sa întelegem proportia saraciei, a lipsei de hrana. Însa aceeasi voce care s-a auzit anuntînd pretul hranei si cantitatea corespunzatoare, este auzit poruncind acum ca untdelemnul si vinul sa nu fie vatamate. Untdelemnul si vinul erau niste simboluri ale belsugului, ale luxului, ale ospatului. Ele nu aveau sa fie vatamate, ele trebuiau sa existe. Iata dar ca în imaginea celui de al treilea cal si calaret vedem prezent un contrast izbitor între saracie si belsug, între o existenta amenintata de foamete si un trai îmbelsugat.
        Si acum, si cel de al patrulea cal. Acesta este de culoare galbuie, culoarea palorii mortii. Aceasta culoare, nu avem nici un dubiu cu privire la ce avea sa simbolizeze. Ea este simbolul mortii, al descompunerii. Chiar si numele calaretului de pe acest cal, Moartea, cît si al Locuintei Mortilor care vine în urma mortii, pregatita sa primeasca în hotarele ei pe toti aceia ucisi de acest calaret, sînt cu totul concludente. Misiunea precisa a celui de al patrulea calaret este de a distruge si omorî o patrime din locuitorii pamîntului prin sabie, molime si prin fiarele pamîntului.       Cunoscînd acum semnificatia acestor simboluri, sper ca nu ne va fi dificil sa gasim întelesul fiecaruia dintre ele si sa descoperim ce anume aveau sa reprezinte aceste simboluri pentru istoria dispensatiunii crestine.
       Luptatorul biruitor pornit ca sa biruiasca, de pe calul cel alb, reprezinta evident, progresul triumfator al cauzei împaratiei lui Christos din prima etapa a dispensatiunii crestine, etapa apostolica. Acest cal nu avea sa alerge la întîmplare pe tot pamîntul ci el avea sa porneasca din Ierusalim, sa înainteze în toata Iudeea, în Samaria si apoi pîna la marginile pamîntului. Biruintele Evangheliei în teritoriile pagîne, cîstigate de urmasii lui Christos, care au marsaluit pretutindeni sub flamurile Printului Emanuel au facut ca în rapoartele vremii sa ramîna aceasta concluzie: „Evanghelia a fost propovaduita oricarei fiinte de sub cer”. Dupa cele mai conservatoare calcule ale istoricilor se crede ca numarul crestinilor din aceasta perioada sa se fi ridicat la 5 milioane, si aceasta numai între hotarele Imperiului Roman; dar cîte mii sau zeci de mii de crestini mai erau si în afara lor…
       Al doilea cal, calul rosu cu calaretul lui, stau împreuna ca un simbol al razboiului, al violentei. Sa nu uitam ca Iisus este Cel ce rupe aceasta pecete si ca la porunca Lui porneste calul cel rosu. Sa nu pierdem din vedere ca nici acest cal nu galopeaza la întîmplare, fara nici o directie. El ne asigura în cel mai profund sens al cuvîntului, ca daca asupra bisericii lui Christos urmau sa se abata vremuri de martiraj, de suferinte din pricina credintei, adevarata mîna care tinea haturile acelui cal era mîna Domnului. Dar culoarea rosie mai este si un simbol al pacatului si al începatorului ei. „Daca vor fi pacatele voastre rosii cum e cîrmîzul”, zice Domnul, El fagaduieste ca le va curati asa încît viata noastra se va face alba ca zapada. Culoarea rosie este culoarea balaurului care s-a aratat în cer dupa cum ne scrie apostolul Ioan în Apocalipsa 12,3. Calul rosu, într-un sens, reprezinta perioada de tranzitie a istoriei crestine de la pagînism la Roma papala, timp în care biserica a devenit mai degraba un fel de pagînism botezat. Cînd Iisus Printul Pacii Si-a luat ramas bun de la ucenicii Sai le-a spus: „Va las pacea Mea, va dau pacea Mea; nu v-o dau cum v-o da lumea”. Dar aceasta pace era fagaduita sa fie primita si sa dureze pe baza unei conditii, si anume, „mare pace au cei ce iubesc Legea Ta, si nu li se întîmpla nici o nenorocire”. Pentru calcatorii Legii lui Dumnezeu din aceasta etapa a bisericii nu avea sa mai fie pace. Cînd biserica a întors spatele lui Christos si cînd conducerea ei a cazut în mîinile murdare ale celor ce au îmbratisat viata lumii, atunci pacea pe care o fagaduise Iisus Printul pacii s-a departat din rîndurile bisericii si un spirit de confuzie si de lupta a luat locul în biserica. Crestinii doar cu numele au început sa se omoare între ei si biserica a devenit cel mai mare persecutor al celor cu adevarat credinciosi pîna cînd ea a ajuns sa se îmbete cu sîngele sfintilor.
        Bisericii i s-a dat o sabie mare. Aceasta nu mai era însa sabia Duhului ci sabia Cezarului, a statului. Desi initial crestinismul a intrat pe arena lumii ca o religie a pacii si a bunei învoiri, curînd el a devenit promotorul spiritului violent al statului roman. Facîndu-se vinovat de mari compromisuri cu pagînismul si cu viata stricata a lumii, crestinismul a pierdut sabia Duhului cu care initial pornise sa biruiasca si pentru ca sa se ascunda lipsa ei, adica lipsa ei de putere si autoritate, ea a acceptat sa ia în mîna sabia cezarului prin care de aici înainte avea sa impuna cu forta decretele si învataturile ei. Aceasta avea sa deschida calea celui de al treilea cal, calul cel negru, epoca întunericului spiritual al Evului Mediu.

 

Viziunea celor patru calareti (I)