Fiind martor la invaziile barbare care au fost socotite de contemporani ca pedepse îndreptăţite ale lui Dumnezeu, fericitul Ieronim scria: "Lumea romană se prăbuşeşte... Se apropie Antichristul !" In primele secole a fost o unitate de înţelegere cu privire la identitatea fiarei a patra, şi se credea că acest corn nelegiuit din Daniel 7 este identic cu Antichristul prezis de Ioan. Creştinii primelor secole nu doreau căderea imperiului, deoarece credeau că prăbuşirea imperiului ar lăsa loc apariţiei lui Antichrist, cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, după cum arăta Pavel ( 2 Tes. 2:7-8).
       Constituirea acestor zece regate se duce astfel până în jurul anilor 500, momentul în care, după profeţie, trebuia să apară Antichrist. Dar să observăm care sunt caracteristice acestui corn care trebuia să apară:

1. Din mijlocul celor 10 coarne. Deci tot în Occident şi într-o poziţie oarecum centrală.      2. Înaintea lui cad trei din cele 10. Imediat după constituirea celor zece regate de mai sus, au fost distruse trei din ele: Regatul lui Odoacru ( între 489-493), Regatul Vandal ( 533-535) şi Regatul Ostrogot ( 536-539). Prin urmare, odată cu smulgerea celui de-al treilea corn barbar care a fost Regatul Ostrogot, (536-539) trebuia să apară şi cornul Antichrist. Nu întâmplător, aceste trei regate doborâte au trebuit să aibă această soartă pentru că afectau situaţia politică din Italia şi Sicilia şi erau state ariene (eretice) care stăteau ortodoxo-catolicilor ca nişte spini în coastă .      3. Se deosebea de celelalte. Ne putem aştepta ca acest regat apărut în învălmăşeala istorică creată de constituirea regatelor barbare, să fie de o altă natură şi sa aibă o altă faţă decât celelalte.      4. Este un corn mic. Ne putem aştepta ca la apariţia lui şi, chiar pe parcurs, să nu fie o mare putere pământească.      5. Avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. O putere pământească mai slabă şi cu un teritoriu mai mic, dar mai impozantă şi mai impunătoare.      6. Cornul are ochi omeneşti. În timp ce restul coarnelor sunt oarbe, el le supravechează pe toate.      7. Are gura care vorbeşte cu trufie ( vorbe mari). Celelalte coarne sunt mute şi oarbe. Acesta este supraveghetorul lor ( gr. - episkopos ) şi totodată el le vorbeşte ( învaţă şi porunceşte ). Vorbele mari şi trufaşe pot reprezenta şi pretenţiile lui blasfemitoare ( Apoc.13:5).      8. Va intenţiona să schimbe vremile şi Legea. A schimba vremile ar putea însemna a detrona şi încorona împăraţi, schimbând mersul politicii ( cf. Dan.2:21). Mulţi traducători şi interpreţi cred că aici ar fi vorba de schimbarea sărbătorilor. Oricum, nu există dacât o singură putere istorică în creştinătate care a avut îndrăzneală să facă şi una şi alta. Schimbarea legilor civile n-ar fi mare lucru, dar aici este incriminată intenţia de a schimba Legea divină. Şi nu există decât o singură putere istorică ce a pretins că are acest drept de a schimba chiar şi legile divine, deoarece ar fi primit de la Christos cheile autorităţii supreme. Dintre toate schimbările făcute, cea mai spectaculoasă este transferarea sfinţeniei zilei a şaptea ( sabatul biblic) asupra zilei întâi a săptămânii şi asupra altor sărbători create de oameni, sub pretextul cinstirii unor evenimente christologice: naşterea, moartea, şi, în special, învierea lui Christos.       Cine a facut aceasta schimbare ? Cine a luptat cu tenacitate împotriva sâmbetei, fie că era susţinută de evrei, de ereticii arieni, nestorieni şi monofiziţi, sau de cine ştie ce sectă medievală ?

9. Va persecuta pe sfinţii Celui Prea Înalt. Care putere aparută în acest timp a fost principala autoritate, a considerat libertatea religioasă ca pe o blasfemie şi a zdrobit orice normă a ortodoxiei biblice sub compresorul unei "ortodoxii" tradiţionaliste şi al unui absolutism care a condamnat ca eretici pe toţi cei ce nu recunoşteau pretinsa autoritate ? Care a fost instituţia cea mai reacţionară şi mai sistematic persecutoare din istoria lumii ? Cele zece coarne persecută, pentru că ele sunt succesoare ale Romei, dar principalul succesor, cel mai mic şi, în acelaşi timp, cel mai impozant şi mai pretenţios, este cornul Antichrist. El priveşte şi vorbeşte. Ceilalţi execută. Cine este autorul moral al marilor persecuţii şi măceluri dezlanţuite în şi de către creştinătate ? Să se observe că prima fiară are aspect de leu, dar în final o inimă de om. A patra fiară este reprezentată de o putere monarhică ce are ochi de om, gură de om ( şi încă ce om !), dar inima este de fiară...      Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de "trei vremi ( ani) şi jumătate". Această periodă repetată de mai multe ori în Daniel şi Apocalipsa, îşi are ca model tipic cei trei ani şi jumătate de secetă şi persecuţie izabelică din timpul lui Ilie (Luca 4:25). Mai este cunoscută ca 42 de luni sau 1260 de zile ( vezi trimiterile).        În primul mileniu creştin s-a crezut că această durată este de trei ani istorici şi jumătate. Primul cercetător care a înţeles că perioadele profetice trebuie interpretate după principiul "zi-an" (Ez. 4:6) a fost stareţul italian Gioacchino da Fiore ( Ioachim de Floris), un prereformator. Acest mod de calculare a timpului profetic a devenit standard printre adepţii mişcărilor antipapale; valdenzi, wiclefiţi, husiţi şi toţi protestanţii de după Marea Reformă din sec XVI. Fiind vorba de o putere care se naşte din Imperiul Roman şi dispare abia la venirea impărăţiei lui Christos, durata ei nu poate fi de numai 1260 zile. Şi nici o persecuţie de trei ani şi jumătate n-ar fi importantă în perspectiva unei viziuni profetice atât de impunătoare. În mod evident, de la timpul răsturnării ostrogoţilor ( cel de-al treilea corn arian) trebuie să numărăm 1260 de ani care ne vor duce, în mod semnificativ, la acţiunile antipapale din urma Revoluţiei Franceze. Poate cea mai spectaculoasă previziune a unui interpret biblic a fost aceea a lui Drue Cressener, un protestant englez care, in anul 1690 ( cu un secol inainte de implinire !) a înţeles că începuturile Statului Papal ar trebui căutate în timpul eliberării Italiei de ostrogoţi cu ajutorul armatei împăratului Iustinian. Luând acest timp ca punct de pornire, el a conchis că perioada trebuie să se încheie înainte de anul 1800. După el au fost doar puţini care au făcut aceeaşi aplicaţie istorică, dar începând cu anul 1798, odată cu umilirea Papalităţii de către armatele franceze, majoritatea interpreţilor protestanţi au recunoscut că cei 1260 ani s-au încheiat. De atunci a devenit standard poziţia că această perioadă se intinde între anii 538 - 1798.

       Anul 538 este momentul eliberării Romei ( după eliberarea posesiunilor bisericeşti din sudul Italiei) şi începutul domniei papei Vigilius pus de Iustinian şi Teodora şi numit drept "cap al tuturor sfintelor biserici". În acelaşi timp, este momentul când se recunoaşte o anumită autonomie guvernării papale, punându-se astfel bazele primului stat papal care va fi confirmat în anul 554 prin actul numit Pragmatica Sancţiune a lui Iustinian. Între aceste două date, papalitatea a dus un adevărat război împotriva tuturor dizidenţilor, începând cu războaiele antiariene, cu convertirea şi supunerea populaţiilor necreştine sau vechi-creştine din Occident şi terminând cu grozăviile inchiziţiilor de tot soiul şi ale tuturor cruciadelor şi războaielor duse împotriva necatolicilor. Nu putem spune că toţi vrăjmaşii Romei au fost "sfinţii Celui Prea Înalt", dar pe adevăraţii sfinţi ea i-a zdrobit odată cu ceilalţi vrăjmaşi ai ei, pentru că ea n-a putut concepe niciodată sfinţi care să recunoască pe cineva Mai Înalt decât Suveranul Pontif.
       Anul 1798 este momentul în care armatele Franţei revoluţionare intră în Vatican şi desfiinţează practic Statul Papal, deoarece pontiful nu recunoaşte ordinea de stat din Franţa care fusese principalul sprijin al papalităţii. După câteva infiinţări şi desfiinţări succesive ale Statului Papal, în care timp revoluţiile au măturat din Europa şi din alte zone catolice supremaţia bisericii, în anul 1929, printr-un concordat special, guvernul lui Mussolini recunoaşte din nou acest stat straniu, după care evoluţia lui va urma un progres rapid şi o schimbare de tact radicală.
       Se pare că primii care au identificat cornul Antichrist cu papalitatea istorică au fost o serie de "eretici" care făceau opoziţie Romei. Dar prima personalitate care a recunoscut acest adevăr a fost arhiepiscopul Eberhard II de Salzburg la conciliul din Regensburg în anul 1240. De atunci, aceasta a devenit poziţia standard a tuturor necatolicilor occidentali. John Wiclef şi Walter Brute în Anglia; Jan Hus, Savonarola şi valdenzii pe continent, au avut aceeaşi înţelegere. Cu oarecare oscilări iniţiale, Luther a inţeles la fel:
                 "Nu [mai] susţin că Mohamed este Antichristul; acesta acţionează destul de grosolan şi un diavol negru e uşor de recunoscut. Însă papa, aici, aproape de noi, este adevăratul Antichrist, al cărui diavol este frumos, elevat, subtil şi strălucit".
     Aceeaşi poziţie a fost o învăţătură oficială a tuturor protestanţilor până în sec.XIX. Regele James I - Iacob I al Angliei, Joseph Mede, hughenotul Jurieu, Cocceius, savantul Sir Isaac Newton, Loius Gaussen şi mulţi alţi învăţaţi occidentali au văzut în acest corn antichrist, papalitatea romană. Este semnificativ, în acest context, modul în care cardinalul american Newman a înţeles să ia apărarea papalităţii, arătând că nu există neutralitate în ce priveşte atitudinea cuiva faţă de oficiul papal: "Cel ce vorbeşte ca vicar al lui Christos trebuie să fie ori adevăratul Lui ambasador, ori Antichrist. Şi dacă nu este un ambasador numit, atunci nu poate fi altceva decât Antichrist... Nu există o poziţie de mijloc între Vice-Christos şi Antichrist" (L.E.Froom. Profhetic Faith of Our Fathers, IV 668).
       Judecata divină. Cea mai bună motivaţie a enumerării şi identificării acestor patru fiare şi a excrescenţelor lor politice sau religioase este de a ne aduce înaintea adevărului solemn că, după aceste fiare, în mod exact după timpul dominaţiei speciale a cornului fiarei a patra, urmează judecata divină. Timpul ei exact este dezvăluit în cap. 8, dar aici se dau nişte indicii importante. Judecata începe după timpul supremaţiei cornului mic şi înainte de instaurarea Împărăţiei Mesianice ( v.21-22,25-26). Chiar după ce ce începe judecata divină, cornul mic îşi continuă blasfemiile şi comportamentul specific ( v.10-11). Şi fiarele anterioare au fost judecate la vremea lor, dar sentinţa a cuprins doar luarea stăpânirii lor, nu şi a vieţii sociale, culturale, etc (v.12). După triumful perşilor, Babilonul n-a pierit dintr-o dată. La fel s-a întâmplat şi cu celelalte imperii universale.
       

Judecata este intervenţia lui Dumnezeu împotriva fiarei Antichrist şi în favoarea sfinţilor Lui. Antichristul s-a proclamat pe sine judecător suprem al tuturor oamenilor, iar sfinţii adevăraţi au fost condamnaţi ca eretici. Dumnezeu intervine şi aduce la judecată cazurile tuturor, mai întâi ale "celor din casa Lui" (cf.1 Petru 4:17-18) pentru a stabili în faţa întregului univers, în faţa îngerilor, care sunt sfinţii Lui. Modul în care Dumnezeu va pedepsi pe Antichrist este descris aici pe scurt în vers.11 şi în Noul Testament, în special în Apocalipsa, mai pe larg. Pe credincioşi îi interesează în primul rând aspectul că judecata impotriva fiarei începe cu cei ce s-au consacrat lui Dumnezeu, cu cei care şi-au avut numele scris in cartea vieţii, deoarece este necesară reabilitarea şi împuternicirea lor ca judecători înainte de a fi pedepsită fiara (1 Cor.6:2-3, Apoc.20:4, Ob.1:21). De aceea, nu doar cei răi vor fi judecaţi, ci şi creştinii buni, de fapt toţi oamenii ( 2 Cor.5:10, Ecl.12:13-14, Rom.2:5-6, Mat.25:31-32). Dumnezeu nu cercetează cazurile oamenilor pentru a şti El Insuşi cine este şi cine nu este drept (Iov.34:23-29,Ps.139:1-12), ci pentru a fi evidenţiată dreptatea Lui în faţa întregului univers (Rom. 3:4). Cu această ocazie a "judecăţii de cercetare" vor fi şterse unele nume din cartea vieţii ( Apoc.3:5, Ex.32:32-35, Ps.69:28). Cei ce n-au fost credincioşi până la moarte, nu vor primi "cununa vieţii" veşnice (Apoc.2:10). Cei ce au cedat persecutorilor sau ispititorului, din frică sau fiind ademeniţi, cei ce au murit nefiind sfinţiţi şi curăţiţi de păcatele şi defectele lor morale, vor avea aceeaşi soartă ca şi Antichristul. Totuşi, fiecare va fi judecat după faptele lui.
       "Fiul Omului". După împărăţiile fiare urmează împărăţia personificată printr-un personaj descris aici ca un Om. În faţa curţii de judecată descrisă în v.9-10, El este chemat în mod special, este adus într-o procesiune cerească ( "cu norii cerului", v.13-14). Pentru că împărăţia cuvenită Lui constă în primul rând din suflete pentru care a murit, El este chemat să preia inventarul acestor suflete, domeniul uman al împărăţiei Lui, "bucată cu bucată", după care este încoronat ca Suveran al Intregii lumi, primind coroanele tuturor imperiilor care au existat, inclusiv coroana cedată de Adam lui Lucifer. Dumnezeu este Judecătorul Suprem (1 Petru 2:23) dar El a dat Fiului Său toată autoritatea de Judecător, pentru că este reprezentantul oamenilor, singurul Mijlocitor: Ioan 5:22.26-27, Fapt 10:42, Rom 14:10, 1 Tim 2:5-6. În justiţia iudaică, judecătorul era din oficiu aparătorul celui acuzat şi avea rolul de a apăra pe acuzat până când reuşea să-i dovedească nevinovăţia sau până când era copleşit de dovezile vinovăţiei acuzatului şi era astfel silit să pronunţe sentinţa împotriva lui.
       In urma judecăţii divine, sfinţii primesc împărăţia odată cu Domnul lor. Ei nu sunt doar reabilitaţi şi achitaţi. Judecata este întoarsă în favoarea lor şi odată cu reabilitarea primesc titlul de preoţi şi împăraţi împreună cu Christos. Ziua judecăţii este cea mai bună zi a celor ce s-au consacrat lui Christos. Astfel vestirea judecăţii este o veste bună, este Evanghelia vesnică (Apoc.14:6-7). Între Judecată şi Evanghelie există o legatură strânsă pe care orice om trebuie s-o cunoască (Rom 12:16, 1 Petru 4:17).