Poposind de cîteva prelegeri la rînd asupra versetelor 24-27 din capitolul 9, va dati seama cred ca interesele noastre sînt mai presus de acelea de a descoase niste texte ermetice si a dibui o cale care sa placa, sa convina tuturor. Aici în aceste versete este ceva mai mult decît schita istorica a existentei unui popor, aici este istoria existentei noastre, istoria mîntuirii întregului pamînt. Aceasta profetie ne-a demonstrat cum nu se putea mai bine ca lumea noastra, asemenea oii ratacite din parabola, este în ochii lui Dumnezeu obiectul cel mai de pret pentru care tot cerul a fost pus în miscare. Chiar asa ne spune Sfînta Scriptura. „La împlinirea vremii Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie, nascut sub lege, ca sa rascumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca sa capatam înfierea”. Aceasta profetie din Daniel 8,14 cît si explicatia ei detaliata din capitolul 9 începînd de la versetul 24 ne descopera faptul ca Dumnezeu în Fiul Sau Iisus Christos ne-a cautat, ne-a cuprins în bratele iubirii Sale, ne-a rascumparat, ne-a iertat si ne-a înfiat. Aceasta profetie ne-a descoperit cu o exactitate de netagaduit momentul spre care îsi concentrase atentia tot cerul si anume – Golgota. V-ati gîndit vreodata la faptul ca Domnul Iisus Christos stia cu mult înainte de Golgota ca va muri? El stia anul cînd va muri, stia ceasul cînd avea sa se abata asupra Lui plata pacatului întregii omeniri, moartea. Multi oameni privesc asupra Domnului Iisus asemenea lui Nicodem, ca la un învatator venit de sus si mai putin ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Dar tocmai spre aceasta viziune a jertfei a dorit Domnul Iisus sa înalte privirea lui Nicodem; spre un Iisus Mîntuitor, spre un Iisus venit ca jertfa în vederea salvarii noastre de la moarte. Iisus a murit pentru noi oamenii exact la data specificata în profetia lui Daniel. La jumatatea ultimei saptamîni din sirul celor  70 de saptamîni rezervate poporului iudeu Iisus, Mesia, Unsul trebuia stîrpit. Insa profetia a tinut sa precizeze în continuare ca, desi stîrpit, Unsul nu va avea nimic, moartea Sa nu urma sa fie irecuperabila. Ea nu avea sa afecteze viata Aceluia care este vesnic, viata Aceluia care este Domnul vietii. Cetatea care daduse la moarte pe Iisus cît si sfîntul locas în care se adusesera zeci si sute de ani jertfe preînchipuitoare ale marii jertfe de pe Golgota urmau sa fie nimicite, sa cunoasca un sfîrsit pustiitor, ca printr-un potop. Insa Iisus avea sa paseasca biruitor peste momentul mortii Sale. La Golgota, El trebuia sa fie Mielul lui Dumnezeu. Dupa Golgota El avea sa intre într-o noua faza al lucrarii Sale în folosul nostru. Dupa înaltarea Sa la cer Iisus trebuia sa devina Mijlocitorul întregii lumi pe lînga Dumnezeu. El trebuia acum sa ia meritele jertfei Sale si sa le aseze în folosul tuturor acelora care doresc sa se împace cu Dumnezeu si sa reintre în familia cereasca. Iisus trebuia acum pe baza jertfei Sale sa medieze, sa mijloceasca pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu pentru a gasi o intrare sloboda la Dumnezeu. Multi au gîndit si au îndreptat în mod gresit privirea omenirii spre Maica Domnului, spre apostolii Domnului sau spre marii barbati ai credintei facînd din ei niste mijlocitori între om si Dumnezeu. Insa Sfînta Scriptura tine sa ne precizeze clar la 1 Timotei 2,5.6 ca este un singur Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, un singur Mijlocitor, Omul Iisus Christos, care S-a dat pe Sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti. Iisus deci, urma sa ne fie în fata întregului univers nu numai jertfa rascumparatoare, ci si Mijlocitor. La templu, acolo unde se savîrseau niste acte ceremoniale simbolice, jertfa era jertfa, iar preotul oficia slujba împacarii pacatosului cu Dumnezeu prin sîngele jertfei aduse. Dar Iisus urma sa ne fie nu numai jertfa ci si Mijlocitor. Dupa înaltarea Sa la cer Iisus urma sa îndeplineasca o slujba cu mult mai înalta decît a oricaruia dintre preotii de la templu. Sa retinem acest gînd. Profetia din Daniel 9,24-27 ne prezinta mai mult decît o jertfa; ea ne prezinta totodata si un Mijlocitor. Deja am observat cu cîta acuratete a trasat aceasta profetie firul istoriei mîntuirii noastre. 490 de ani de har sau 70 de saptamîni fusesera rezervate în planul divin pentru poporul Israel. 490 de ani, care aveau sa înceapa de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului si care urmau sa se încheie la anul 34 D.Hr. Dar cei 2300 de ani din care 490 au fost pusi deoparte pentru poporul ales cand aveau sa se împlineasca? De ce anume eveniment avea sa fie marcata încheierea celor 2300 de ani? Inceputul lor urma sa fie declansat prin evenimentul rezidirii Ierusalimului si al templului de acolo. Dar sfîrsitul lor, de ce eveniment avea sa fie legat? Iata aici doua întrebari importante. La ce data trebuia sa se încheie cei 2300 de ani profetici, si ce eveniment trebuia sa marcheze sfîrsitul lor?
       Sa ne ocupam putin de prima întrebare. Daca cei 490 de ani rezervati poporului Israel trebuia sa fie pusi deoparte din rîndul celor 2300 de ani, si daca începutul numaratorii acestor 490 de ani era legat nemijlocit de anul 457, anul rezidirii Ierusalimului, atunci calculul nostru ne îndreapta privirea spre anul 34 D.Hr. Aici se încheie cei 490 de ani. Cîti ani ne-au mai ramas din 2300? Este simplu: scadem 490 din 2300 si obtinem un rest de 1810 ani. Daca deci 490 de ani se încheie la anul 34 D.Hr. si daca la aceasta data mai adaugam 1810 ani, obtinem anul exact cînd urmau sa se încheie cei 2300 de ani profetici: 34+1810 = 1844. Da, anul 1844 avea sa fie sfîrsitul celor 2300 de ani, cel mai mare sir de ani profetici. Sa ne fixam bine aceste cifre în minte. Anul 457 Î.Hr. anul rezidirii Ierusalimului este punctul de la care începe numaratoarea inversa a celor 2300 de ani. Anul 34 D.Hr. marcheaza încheierea perioadei de har de 490 de ani acordata poporului Israel. Iar anul 1844 reprezinta punctul terminus al celor 2300 de ani.
     Acum sa gasim raspuns si la cea de a doua întrebare. Ce ne spune profetia ca trebuia sa aiba loc la încheierea celor 2300 de ani? Raspunsul este foarte clar. El se gaseste în Daniel 8,14: „Pîna vor trece 23 00 de seri si dimineti, apoi sfîntul locas va fi curatit”. La anul 1844 avea deci sa aiba loc curatirea templului. Dar istoria ne descopera ca la dat aceasta nu mai exista nici o urma din sfîntul locas de la Ierusalim. Templul din Ierusalim a fost distrus la anul 70 D.Hr. Atunci, despre care locas sfînt este vorba aici? Mai exista undeva vreun alt sfînt locas pe lînga acela din Ierusalim? Sigur ca da! A doua ca si a treia carte din Biblie ne vorbesc despre doua temple: unul în ceruri si altul pe pamînt, primul, cel din ceruri fiind zidit de Dumnezeu, iar al doilea, cel de pe pamînt, fiind înaltat de Moise. Primul era originalul, iar celalalt copia. în Exodul 25,8.9 gasim scrise cuvintele cu care S-a adresat Dumnezeu lui Moise: „Sa-Mi faca un locas sfînt si Eu voi locui în mijlocul lor. Sa faceti cortul si toate vasele lui dupa chipul pe care ti-l voi arata„. Este cert din aceste cuvinte ca sfîntul locas pamîntesc a avut un original ceresc pe care Dumnezeu i l-a prezentat lui Moise ca model. Atunci înseamna ca sfîntul locas ceresc este tot atît de real pe cît a fost si cortul întîlnirii, sau templul de mai tîrziu de la Ierusalim. Dar, cînd ne referim la originalul locasului cel sfînt as vrea sa stiu ce anume aveau sa devina puncte de referinta între locasul ceresc si cel pamîntesc: forma, dimensiunea, materialele, culorile, numarul exact al vaselor dintr-unul si din celalalt sau niste lucruri mult mai importante, niste lucruri mult mai adînci, legate de lucrarea care se savîrsea acolo, de principalul scop pentru care fusese înaltat acel locas sfînt. In epistola catre Evrei gasim cîteva lucruri care subliniaza bine importanta sfîntului locas, atît cel din cer cît si cel de pe pamînt. Sa deschidem la Evrei 8,1.2. Cuvîntul spune: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al maririi în ceruri ca slujitor al locului prea sfînt si al adevaratului cort care a fost ridicat nu de om ci de Domnul”. click pt imaginea maritaDeci, ce era important în acest sfînt locas? Era lucrarea marelui preot. Tot ceea ce savîrsea pe vremuri preotii pe pamînt era o prefigurare a lucrarii pe care Iisus avea s-o savîrseasca în adevaratul locas din ceruri. Versetul 5 din acelasi capitol ne spune astfel despre preotii de altadata de la templul din vechime: „Ei fac o slujba care este chipul si umbra lucrurilor ceresti dupa poruncile primite de Moise de la Dumnezeu cînd avea sa faca cortul. „Ia seama”, i-a zis, „sa faci totul dupa chipul care ti-a fost aratat pe munte”. Sfîntul locas de pe pamînt era un complex edilitar compus dintr-o curte si o cladire formata din doua încaperi. Prima încapere se numea Sfînta, iar urmatoarea se numea Sfînta Sfintelor. In curte se afla altarul de jertfe si ligheanul pentru spalare. In prima încapere se aflau trei obiecte: masa cu pîinile punerii înnainte, sfesnicul cu sapte brate si altarul tamîierii. Iar în cea de a doua încapere, Sfînta Sfintelor se afla un singur obiect: chivotul Domnului sau, altfel denumit, tronul harului. Cele savîrsite în templul de jos de pe pamînt trebuiau sa fie un fel de reflectare a





lucrarii Domnului Christos în favoarea noastra înaintea Tatalui Ceresc. Prin urmarirea lucrarii marelui preot de pe pamînt în cele doua încaperi ale locasului cel sfînt, oamenii puteau sa înteleaga lucrarea speciala de mijlocire a Domnului Christos dupa ce S-a înaltat la cer.click pt imaginea marita In capitolul 9 începînd de la versetul 1 pîna la 10 gasim descrisa în detaliu lucrarea zilnica ce se savîrsea la templu în prima încapere, cît si lucrarea speciala care se savîrsea în cea de a doua încapere numai o data pe an. Dupa ce descrie lucrarea solemna a marelui preot în cea de a doua încapere în acea mare zi a ispasirii, apostolul Pavel spune la versetul 8 urmatoarele: „Prin aceasta Duhul Sfînt arata ca drumul în locul Prea Sfînt nu era înca deschis cîta vreme sta în picioare cortul dintîi”. Din acest verset reiese clar ca slujba Domnului Christos de Mare Preot în Sanctuarul ceresc urma sa înceapa numai dupa ce slujba marilor preoti de pe pamînt avea sa înceteze. Cînd Domnul Iisus S-a înaltat la cer, El a intrat în mod vizibil în prima încapere a Sanctuarului ceresc. Acolo l-a privit apostolul Ioan pe Domnul Iisus cînd a fost luat în viziune de Duhul Domnului. Dar cînd Iisus a intrat în cea de a doua încapere în Sfînta Sfintelor, El nu a intrat cu sîngele mieilor sau tapilor, ci cu însusi sîngele Sau, dupa ce a capatat o rascumparare vesnica. Asa cum Domnul a savîrsit lucrarea Sa în prima încapere, trebuia ca lucrarea Lui din Sanctuarul ceresc de la o anumita data sa intre în cea de a doua faza a ei. Iisus trebuia sa intre în cea de a doua încapere, Sfînta Sfintelor. In acelasi capitol, capitolul 9, citim la versetul 24 astfel: „Caci Iisus n-a intrat într-un locas de închinare facut de mîna omeneasca, dupa chipul adevaratului locas de închinare, ci a intrat chiar în cer ca sa Se înfatiseze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu, si nu ca sa Se aduca de mai multe ori jertfa pe Sine însusi ca marele preot care intra în fiecare an în locul prea sfînt cu un sînge care nu este al lui, fiindca atunci ar fi trebuit sa patimeasca de mai multe ori de la întemeierea lumii. Pe cînd acum, la sfîrsitul veacurilor, S-a aratat o singura data ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa. Si dupa cum oamenilor le este rînduit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata, tot asa si Christos dupa ce S-a adus jertfa o singura data ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu în vederea pacatului, ci sa aduca mîntuirea celor ce-L asteapta. Din toate cele citite în aceste versete as dori sa retinem cuvîntul cheie: judecata. Iisus nu avea nevoie sa intre în Sfînta Sfintelor o data în fiecare an, ci numai o singura data la sfîrsitul veacurilor. O lucrare de curatire a Sanctuarului ceresc de toate pacatele adunate acolo de aceia care le-au marturisit si parasit, era absolut necesara. Aceasta lucrare fusese zugravita în serviciile de la Sanctuarul pamîntesc prin lucrarea solemna a zilei ispasirii.
Declaratia Biblieiclik pt imaginea marita în aceasta privinta nu lasa nici o umbra de îndoiala. Sa adaugam acum la cele citite si versetele 23 si 24 din capitolul 9, care spun astfel:
„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sînt în ceruri au trebuit curatite în felul acesta, trebuia ca însusi lucrurile ceresti sa fie curatite cu lucruri mai bune decît acestea, caci Christos n-a intrat într-iun locas de închinare facut de mîna omeneasca dupa chipul adevaratului locas de închinare, ci a intrat chiar în cer ca sa se înfatiseze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ce a fost deci asa de necesar în lucrarea Domnului Christos? Ca si lucrurile ceresti sa fie curatite asemenea curatirii lucrurilor pamîntesti. Dar, curatire de ce? De rapoartele pacatelor adunate de peste an. Acele rapoarte erau înregistrate în sanctuarul pamîntesc prin sîngele stropirii, prin sîngele animalelor aduse ca jertfa pentru pacat, al caror sînge era dus zi de zi în prima încapere si stropit spre cea de a doua încapere. Asa erau înregistrate pe pamînt; dar în ceruri pacatele omenirii au fost înregistrate în niste carti de aducere aminte. Acesta este momentul pe care l-a surprins atît proorocul Daniel cît si apostolul Ioan. Daniel spune: „S-a tinut judecata si s-au deschis cartile”, în timp ce apostolul Ioan descrie scena astfel: „Niste carti au fost deschise si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise în cartile acelea”. Cînd avea loc în serviciile de la templul de pe pamînt acea lucrare speciala de curatire a pacatelor? în marea zi anuala a ispasirii, lom Kipur, denumita totodata si marea zi a judecatii. Cred ca din toate cele prezentate pîna acum ati înteles care erau de fapt cele doua aspecte ale slujirii marelui preot în sanctuarul pamîntesc: ispasire si judecata. Acestea trebuiau sa fie cele doua faze si ale lucrarii Domnului Christos ca Mare Preot în Sanctuarul din ceruri. Prima lucrare care începea prin ispasire si a doua care atingea punctul ei maxim sfîrsind prin lucrarea judecatii. Cele doua încaperi ale sanctuarului pamîntesc – Sfînta si Sfînta Sfintelor – ilustrau aceste doua faze ale lucrarii marelui preot. Cînd mesagerul ceresc a anuntat în auzul proorocului Daniel ca în 2300 de ani sfîntul locas va fi curatit, Daniel poate ca se gîndea la momentul cînd mult asteptata zi a ispasirii va fi din nou serbata la Ierusalim, însa mai tîrziu a înteles ca aceasta profetie avea sa se extinda cu sute de ani dincolo de venirea lui Mesia, dincolo de darîmarea si pustiirea definitiva a templului si a natiunii, la anul 1844. Daniel a înteles ca la aceasta data, 1844, Domnul Iisus va intra în cea de a doua încapere a Sanctuarului din ceruri pentru a începe cea de a doua faza a lucrarii Sale ispasitoare, lucrarea judecatii de cercetare. Cuvîntul judecata, ne cam sperie pe oricare dintre noi, nu-i asa? Poate ca în afara de spital sau cimitir, o sala de judecata este ultimul loc unde am dori sa ne gasim implicati. Dar nu avem nimic a ne teme de aceasta judecata. Judecata care se savîrseste în Sanctuarul din ceruri are drept scop curatirea noastra de pacate; ea este numita judecata de cercetare, pentru ca nimeni nu ppoate lua parte în persoana acolo. Judecata se tine cu usile închise pentru pamînteni, dar cu rapoartele vietii lor, asa cum au fost înregistrate în cartile din ceruri, expuse cercetarii celei mai amanuntite. In salile de judecata din lumea noastra piesa numarul 1 care este cautata este cel vinovat. în Sanctuarul din ceruri, unde a început judecata de cercetare, nu se cauta cei vinovati, pentru ca de fapt toata lumea este vinovata înaintea Scaunului de Judecata al lui Dumnezeu. Ceea ce se urmareste în sesiunea de judecata a Sanctuarului ceresc este ceea ce sta scris în Apocalipsa 7 despre cei ce vor ajunge în final mîntuiti la Marea de Cristal în împaratia lui Dumnezeu. Apostolul Ioan a vazut la un moment dat o mare gloata imensa, de nenumarat, din orice neam, semintie, norod si limba, care stateau înaintea Scaunului de domnie si înaintea Mielului îmbracati în haine albe cu ramuri de finic în mîna. Si apostolul Ioan aude în viziune rostindu-se o întrebare: „Acestia care sînt îmbracati în haine albe cine sînt oare?” Si raspunsul a venit imediat: „Acestia au venit din necazul cel mare. Ei si-au spalat hainele si le-au albit în sîngele Mielului”. Lucrarea de judecata din ceruri nu este o lucrare de condamnare ci o lucrare de curatire, de albire a rapoartelor vietilor noastre. Cel care sta pe tron si cerceteaza cazul meu si al dumneavoastra este Iisus, caruia Dumnezeu i-a dat toata judecata. Dar în acelasi timp Iisus este nu numai judecatorul nostru ci si Acela care este dispus sa ia cazul fiecaruia dintre noi în parte pentru a-l curati, pentru a-l albi. De aceea El ne cheama prin proorocul Isaia cu urmatoarele cuvinte: „Veniti dar sa ne judecam, zice Domnul, de vor fi pacatele voastre cum este cîrmîzul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lîna”. Mijlocul de curatire a vietilor noastre de orice pacat nu este altul decît sîngele Sau.
       Pare cam ciudat felul acesta de a curati un lucru, de a-l albi, cufundîndu-l în sînge! Dar acesta este singurul remediu pe care cerul l-a putut gasi pentru curatirea vietilor noastre. Noi toti, dumneavoastra si eu sîntem vinovati înaintea lui Dumnezeu, înaintea legii Sale, sîntem plini de pacate.
De ce nu am veni chiar acum la El? De ce nu am cere chiar acum Domnului Iisus: Doamne, doresc sa intru chiar azi la judecata cu Tine. Doresc sa vin la Tine chiar azi, asa cum sînt, plin de pacate, murdar, pentru a ma curati prin sîngele jertfei Tale. Eu sînt cu totul nevrednic, dar stiu ca prin meritele Tale pot fi curatit si îndreptatit. Iarta-ma si primeste-ma asa cum sînt, si ajuta-ma sa fiu asa cum esti Tu pentru ca în ziua cea mare a revenirii Tale sa ma numar si eu printre cei mîntuiti la Marea de Cristal. Da, doresc Doamne ca împreuna cu mine sa fie si cei dragi pe care mi i-ai dat Tu. împlineste aceasta rugaciune spre slava vesnica a dragostei Tale, si-ti multumesc. Amin!

Cu Isus in Sanctuarul Ceresc