Sa continuam studiile noastre din cartea Apocalipsa, cartea Descoperirii lui Iisus Christos. Ne gasim la cele sapte epistole pe care Domnul Iisus le-a trimis de pe Patmos prin ucenicul Sau iubit Ioan catre cele sapte biserici care erau la data aceea în provincia romana Asia. Dar acele biserici aveau sa joace un rol simbolic profetic, pentru cele sapte perioade ale bisericii crestine începînd cu perioada primului secol, aceea a bisericii apostolice si sfîrsind cu generatia noastra, cu biserica dinaintea revenirii în slava a Domnului nostru Iisus Christos.
       Cu studiul nostru de data trecuta am ajuns la epistola Domnului Iisus catre biserica din Pergam. Judecind dupa cele scrise în prima parte a acestei epistole, am înteles ca atît biserica din Pergam cît si întreaga perioada crestina pentru care aceasta biserica sta ca un simbol era confruntata cu o situatie foarte dificila. Acea situatie dificila era întru totul cunoscuta de Domnul Iisus si de aceea El avea sa scrie bisericii din Pergam astfel: „Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Ce cutremuratoare afirmatie! Biserica lui Christos implantata chiar acolo unde era tronul, resedinta Satanei. Dar în ce sens ajunsese Pergam cetatea de scaun a Satanei? In sensul ca aici erau concentrate toate fortele anticrestine ale vremii. Aici era centrul religiilor pagîne ale imperiilor Babilonian, Grec si Roman adunate la un loc. Si tot aici era locul unde puterea si spiritul Romei cezarilor devenise cult, subiect de adorare si închinare publica. Aici în Pergam Satana, sarpele era onorat si adorat ca fiind salvatorul oamenilor iar cezarul primea închinarea tuturor ca fiind domn peste toti. Aici Iisus Christos Mîntuitorul si Domnul nostru era dispretuit, iar credinta Sa era batjocorita si persecutata în persoana urmasilor Sai credinciosi din acea cetate. Ce situatie critica, ce loc nefavorabil pentru a fi crestin! Ce mediu stricat. Ce curaj de adevarat erou îti trebuia ca într-o astfel de societate satanizata sa te ridici si cu glasul si viata sa proclami „în nimeni altul nu estre mîntuire, decît în Iisus pe care Dumnezeu L-a facut Domn si Mîntuitor”.
       Privind la conditiile teribile în care biserica din Pergam urma sa-si duca viata si sa-si îndeplineasca misiunea, multi s-ar fi putut întreba daca nu ar fi fost oare mult mai întelept pentru aceasta mica biserica sa paraseasca acea cetate stricata în care diavolul îsi asezase scaunul de domnie si sa se mute într-o alta cetate vecina unde sa se poata izola de acea stricaciune amenintatoare, corupatoare. Nu, principiul care sta la baza vietuirii crestine nu este acela de a scapa, de a da bir cu fugitii, ci acela de a birui lumea. Cuvîntul lui Dumnezeu nu recomanda, ba chiar dezaproba hotarîrile firesti ale crestinilor care de dragul cîstigului si avantajelor materiale se separa de fratietatea bisericii pentru a trai izolati, în mijlocul lumii. In aceasta privinta degetul aratator al Bibliei ne arata experienta trista, tragica a lui Lot si a familiei sale. Pe de alta parte însa, tot Sfînta Scriptura ne învata ca noi urmasii Domnului Christos trebuie sa fugim de lume, sa ne despartim de ea, sa iesim din mijlocul ei. Intr-un sens, aceasta cerinta pare a fi o imposibilitate. Domnul Iisus de fapt nu ne-a învatat nimic în acesta privinta a izolarii de lume, ci El S-a rugat pentru toti ucenicii Sai din toate timpurile: „Nu Te rog sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel rau”. Cuvîntul de ordine al Domnului nu este „Fugi de lume”, ci „Biruieste lumea!” Poate ca adeseori simtim ca ar fi mult mai usor sa traim credinta într-un alt loc, sau în alte conditii aflîndu-ne într-un cerc de oameni mai cumsecade sau acolo unde aproape toti împartasesc convingerile noastre religioase. De multe ori gîndim ca este foarte greu sa fii în camin singurul care crezi si te lupti sa traiesti asa cum vrea Dumnezeu. Dar sa nu uitam, datoria crestinului nu este aceea de a fugi de greutati ci aceea de a le întîmpina în puterea Domnului si a iesi biruitor.
       In Pergam, acea cetate în care numele lui Esculap si al cezarului erau pe buzele tuturor în mijlocul idolatriei si a stricaciunii, Domnul Iisus a avut niste adevarati urmasi, niste adevarati martori, drept pentru care Domnul le scrie în epistola Sa astfel: „Tu tii numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa martorul Meu credincios a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana”. Ei au marturisit cu glas tare credinta si atasamentul lor fata de numele lui Iisus adevaratul Salvator al omului si fata de poruncile Sale pe care ei le-au asezat mai presus de toate poruncile cezarilor. Ei nu s-au lasat sedusi de favorurile lumii din jur, de prietenia, de onorurile, de avantajele ce le erau acum oferite din belsug si la tot pasul. Ei nu s-au lasat clatinati în credinta, nadejdea si dragostea lor fata de Acela care umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice – Iisus. Evident ca acea cetate stapînita de Satana nu a putut tolera la nesfîrsit marturia crestinilor adevarati care locuiau între zidurile ei la un loc cu cei pagîni. De aceea nu ne surprinde faptul ca la un moment dat cînd gura si viata urmasilor Domnului Christos nu au putut sa fie aduse la tacere, Satana a încercat în mod violent, brutal sa curme marturisirea sincera a lor. Desigur ca biserica poate scapa de ura si persecutia lumii. Tot ceea ce se cere din partea ei este sa taca, sa coboare ceva mai jos stindardul credintei, sa ascunda lumina sub obroc si sa nu condamne lumea si stricaciunea din lume. Dar, ia sa iasa biserica cu adevaratii urmasi ai Domnului Christos în vazul lumii, sa-si ridice ea glasul si sa proclame pe Iisus ca fiind unica posibilitate de salvare si poruncile Sale ca fiind de neschimbat si de valoare. Sa-si ridice biserica glasul si viata încît sa devina ca o mustrare vie pentru lumea din jur. Si atunci veti vedea cum din nou crestinii, ca si Antipa din Pergam, vor cadea ucisi. Noi nu sîntem departe de acele zile de prigoana. Ceea ce le tine pe loc nu este decît starea bisericii de azi care prefera sa se complaca în aceasta lume, care prefera sa apartina acestei lumi, care prefera sa taca pentru a nu pierde prietenia lumii.
       Dar, primul val al furiei lui Satana s-a linistit; acum biserica din Pergam putea sa-si lege ranile si sa se odihneasca. Acum sosise timpul ei de pace, de relaxare. Dar, asa cum cunoastem din toate întîmplarile istoriei Biblice si ale istoriei bisericesti, vremurile de pace au fost întotdeauna cele mai primejdioase si mai nesigure vremuri pentru biserica Domnului Christos. In vremuri de pace vigilenta si combativitatea bisericii aveau sa slabeasca si usa ei urma sa fie larg deschisa pentru ca în rîndurile ei sa patrunda tot felul de elemente nesfinte, neconvertite si corupte. Ce este si mai rau, tocmai acei membri corupti aveau sa devina mai tîrziu o piatra de poticnire pentru ceilalti, o plamadeala pentru o stricaciune si mai mare în rîndurile bisericii. în aceasta privinta Domnul mustra si avertizeaza foarte categoric pe credinciosii Sai din Pergam astfel: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de învatatura lui Balaam care a învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire împotriva copiilor lui Israel ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor si sa se dedea la curvie”. Aceasta este prima mustrare, iar a doua suna astfel: „Tot asa si tu ai cîtiva care, de asemenea, tin învatatura nicolaitilor, pe care Eu o urasc”. Desi prezbiterul bisericii din Pergam nu este acuzat ca fiind unul care facea parte dintre aceia care tineau de învatatura lui Balaam sau a nicolaitilor, totusi indirect el este mustrat pentru faptul ca asemenea coruptie era tolerata în rîndurile membrilor bisericii. El este mustrat indirect pentru nivelul scazut de disciplina din acea biserica, pentru ca nu a luat nici o masura de a exclude din rîndurile bisericii astfel de membri ale caror norme de viata si a caror traire erau o exemplificare vie a învataturii lui Balaam.
       Dar, cine a fost Balaam? Pentru cei ce doresc sa afle mai multe despre acest nume îi îndemn sa citeasca în Vechiul Testament în Numeri, a patra carte a lui Moise, de la capitolul 22 la capitolul 25. Balaam fusesse cîndva un profet al Domnului, pe buzele caruia se gasise cîndva cuvîntul si adevarul lui Dumnezeu. Dar Balaam a întors spatele lui Dumnezeu si chemarii Sale împartasindu-se în final de o experienta deosebit de tragica. Cîndva, el fusese profet, iar acum lumea îl trata ca pe un ghicitor. Desi departe de Dumnezeu, desi înstrainat, el înca mai avea faima printre popoarele din jurul tinutului unde traia. Bazat pe acea faima din trecut, într-una din zile Balac, împaratul Moabului îl cauta pe Balaam si îi ofera o ocazie de a-si folosi darul sau profetic. Cererea lui Balac suna astfel: „Vino te rog sa blestemi pe poporul acesta, caci este mai puternic decît mine; poate ca asa îl voi putea bate si îl voi izgoni din tara, caci stiu ca pe cine binecuvintezi tu – este binecuvîntat, si pe cine blestemi tu – este blestemat”.





Dupa multe întîmplari pe care le gasiti relatate în cartea Numerilor, atît Balaam cît si Balac descopera ca ei nu pot sa faca nimic împotriva poporului Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Dar Balaam nu se da batut. El nu ar fi dorit sa piarda darurile bogate si atît de ispititoare ale împaratului; si în sinea lui nu ar fi dorit nici sa lupte la nesfîrsit împotriva lui Dumnezeu care, evident, nu-l lasa sa deschida gura pentru a blestema pe Israel. Ce este de facut, se întreba Balaam, omul care avea înca cuvîntul lui Dumnezeu pe buze, iar în inima demonul lacomiei. Avid dupa bogatiile si favorurile pe care Balac i le-a promis, Balaam da în final împaratului Balac sugestia ca sa se foloseasca de femeile tinere ale regatului sau si de sarbatorile religiei lui pagîne, pentru ca astfel sa prinda în cursa lor pe copiii poporului Israel. Asa se face ca prin sfatul lui Balaam, potrivit cu cele scrise în Numeri 25,1, poporul Israel a început sa se dedea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor si poporul a mîncat si s-a închinat pîna la pamînt înaintea dumnezeilor lor. Idolatria si necuratia morala în tabara lui Israel si în biserica din Pergam .. . Niste pacate grozave. Dar în spatele acestor pacate statea învatatura care scuza si sustinea pe oameni în savîrsirea acelor pacate. Fara îndoiala ca Balaam pe de o parte a învatat pe Balac ce sa faca, iar pe de alta parte el a asigurat pe Israel ca potrivit cu chemarea sa profetica si cu lumina pe care o are de la Dumnezeu, el le poate spune ca nu este nimic rau în acele întîlniri sociale la care erau invitati de poporul Moabului. El probabil ca i-a asigurat ca legamîntul lor cu Dumnezeu este asa de trainic si de sigur, întocmai ca si binecuvîntarile pe care el fusese obligat sa le rosteasca în locul blestemelor, asa încît ei sa nu-si faca nici o problema privind purtarea lor. Invatatura lui Balaam în biserica din Pergam oferea asigurarea ca membri bisericii lui Christos nu trebuie sa se arate prea bigoti, dar în acelasi timp nu ar trebui sa renunte nici la marturisirea credintei lor. De ce sa dea cu piciorul unor ocazii atît de promitatoare si de avantajoase pentru ei ca persoane si ca biserica. Ce rau ar putea sa le aduca acceptarea invitatiilor de a sta la aceeasi masa cu pagînii, de a mînca din hrana închinata cine stie carui zeu, sau ce rau ar putea sta în vizitarea templelor pagîne si în a arata ca si ei au bunavointa de a tine cont de obiceiurile oamenilor? Pîna la urma, puteau gîndi cei din biserica din Pergam, ce este un zeu pagîn? El este totuna cu nimica, o fictiune a mintii pagînilor. Atunci, de ce s-ar putea teme crestinii de zei? De ce nu ar putea mînca si bea si de ce nu s-ar putea bucura de placerile companiei pagînilor, de vreme ce ei cunosc adevarul si au facut un legamînt asa de trainic cu Iisus? De ce ar fi fost nevoie de o religie rigida si îngusta, cînd de fapt pe ei nu-i interesau idolii, ci prietenia cu înalta societate? Nu e de mirare ca într-o societate atît de rafinata, într-o cetate ca Pergam plina de familii de rang si plina de bogatii, recunoscuta pentru cultura si faima ei, multi dintre crestini s-au lasat sedusi în a face compromis cu lumea în gîndirea, obiceiurile si viata lor de zi cu zi. Satana a încercat prin violenta si persecutie ca sa nimiceasca biserica lui Christos. Acum, cînd a vazut ca nu a reusit, el a cautat sa schimbe metoda, folosindu-se de seductii sociale, materiale, de prieteniile cu lumea, de bunele relatii cu lumea buna, oferind crestinilor pace, cîstiguri usoare si placerile vietii într-o masura nebanuita! Unii dintre ei înca stateau în biserica, înca se tineau ca sînt crestini, în timp ce de fapt ei erau departe mult de Iisus. Purtarea lor era rezultatul desfrîului lor spiritual cu Satana, era rezultatul împartasirii lor cu învatatura lui Balaam, învatatura compromisurilor de dragul avantajelor si placerii.
       Invatatura nicolaitilor care devenise obiectul urii Domnului Christos chiar din perioada Efes, era un fel de varianta moderna a învataturii lui Balaam. Nicolaitii sustineau ca trupul omului este atît de corupt încît soarta acestuia nu este alta decît aceea de a fi dat pieirii, asa încît nu are importanta cum traiesti în scurtul timp cît îi mai este îngaduita viata trupului. De aceea ei acordau permisiuni nelimitate adulterului si oricaror îngaduinti firesti spunînd ca moartea trupului avea sa le aduca liberarea sufletului. Consumarea mîncarurilor jertfite idolilor, cît si participarea cu pagînii la orgiile lor religioase, nu parea a fi ceva rau în ochii lor. Nicolaitii nu au ezitat ca mai tîrziu sa introduca în biserica crestina unele ritualuri si obiecte de cult pagîne. Iisus ne-a adus slobozenia de sub jugul legii, de aceea sa nu fim asa de extremisti! Domnul stie ca nimeni nu a putut sa tina legea. Christos nu asteapta prea mult de la noi, de aceea noi nu mai sîntem sub lege ci sub har. Christos ne-a rascumparat de sub blestemul legii. Si daca chiar pacatuim, aceasta nu este nimic, caci unde s-a înmultit pacatul, harul s-a înmultit si mai mult. Dar Domnul declara raspicat ca El uraste o astfel de învatatura. Ceea ce El uraste trebuie sa fie urît si de crestini.
        Dar cele ce s-au întîmplat pe o scurta perioada de timp în Pergam, s-a întîmplat pe parcursul a 200 de ani în crestinismul celei de a treia perioade. Odata cu asa zisa convertire a împaratului Constantin biserica crestina avea sa intre într-o noua faza, aceea a coruptiei, a compromisurilor, a încuscririi cu lumea, cu filozofiile si sarbatorile pagîne, cu obiceiurile si cu felul paginilor de a trai. Ca rezultat, biserica crestina si-a pierdut prea curînd speranta ei în revenirea Domnului Christos si acea simplitate biblica a credintei apostolice a fost înlocuita cu o organizatie bisericeasca, cu crezuri de natura omeneasca si cu tot felul de idei straine de orice adevar biblic. Intr-un fel, la numai 300 de ani dupa vremea apostolilor, biserica crestina a început sa savîrseasca aceleasi pacate pentru care poporul Israel se facuse vinovat în vremurile Vechiului Testament – idolatria si încuscrirea cu popoarele din jur. Solemnul avertisment care rasunase cîndva în biserica apostolica, biserica Efes, „pocaieste-te!”, fusese dat uitarii. Desi cei mai multi din biserica Pergam au ramas credinciosi, onorînd în viata lor numele Domnului Christos, numele de crestini si au continuat sa pastreze credinta Sa neîngaduind sa fie alterata de idolatrie si de acele învataturi satanice care schimbau în desfranare harul lui Dumnezeu, totusi ramîne un adevar ca în aceasta biserica Iisus vedea dospind plamadeala unei mari apostazii împotriva careia Domnul era pornit sa lupte cu sabia gurii Lui, sabia cuvîntului Sau. Chemarea la pocainta pe care Iisus o adreseaza acestei biserici este egala cu chemarea de a face curat în rîndurile ei de toti aceia care doreau sa slujeasca si pe Iisus si pacatul. Si daca aceasta biserica nu avea sa se pocaiasca si sa excluda din rîndurile ei pe membrii ei apostaziati, atunci Domnul o ameninta ca va veni la ea si va face razboi cu ea. Dar chiar daca ea avea sa cada sub sabia judecatilor divine, ramasita ei avea sa devina curata si puternica în credinta.
        Celor ce urmau sa iasa biruitori din cursele lumii, din cursele maiestrite ale Satanei, Domnul le promite trei lucruri de o importanta vesnica: mana cereasca, o piatra alba si un nume de cinste înscris pe aceasta piatra. Mana cereasca fagaduita reprezinta împartasirea vesnica a crestinilor din izvorul puterii vietii Domnului Christos. El este Pîinea care S-a coborît din cer, Pîinea care da viata lumii. In vechime în unele curti de judecata, în fata judecatorului sta la îndemîna o cutie în care erau doua pietre, una alba si una neagra. Cea neagra, reprezenta condamnarea, în timp ce piatra alba reprezenta achitarea, iertarea, sau declararea nevinovatiei. A primi o piatra alba din mîna lui Iisus înseamna a primi iertarea Sa, favoarea Sa, minunata Sa asigurare ca aceia de care lumea s-a lepadat pentru ca nu apartin lumii, aceia pe care lumea i-a prigonit, sînt de o nepretuita valoare în ochii Domnului. Pe aceasta piatra Iisus le va scrie numele lor cel nou, niste nume care vor ramîne lumii necunoscute. Acel nume va fi dovada ca ei au fost înregistrati în ceruri si ca au fost trecuti în rîndul mostenitorilor vesnicei mîntuiri.
       Epistola Domnului Christos catre Pergam ne aduce aminte azi noua, tuturor crestinilor, ca scopul lui Iisus cu noi este acelasi ca si cu crestinii din perioada Pergam. El vrea sa ne despartim de lume, de filozofia ei pacatoasa, de coruptia, de îngaduintele ei vinovate, de abuzurile si necuratiile ei pentru a fi ai Lui si numai ai Lui. Oricît ne-ar fi de greu ca sa apartinem în acest veac numai lui Iisus, totusi, El ne vrea cu gelozie pentru Sine. El ne vrea biruitori asupra lumii. Este oare biruinta asupra lui Satana si asupra lucrurilor stricacioase din lume tinta luptei tale, frate crestin? Este credinciosia ta fata de Iisus si poruncile Sale neîmpartita, netradata? Te pregatesti tu pentru mostenirea nestricacioasa a împaratiei lui Dumnezeu? Te-ai asigurat ca în ziua revenirii lui Iisus vei primi acel nume nou de biruitor si partas cu Iisus la tronul slavei Sale? O, Domnul sa ne ajute în aceste zile atît de critice pentru credinta adevarata sa ne asezam cu hotarîre de partea lui Iisus si sa fim biruitori. Amin !

Solie pentru o biserica ingaduitoare cu pacatul (II)