Sa intram acum în studiul unuia din cele mai importante capitole din toata cartea Apocalipsa, care este cu adevarat un capitol cheie. Acesta este capitolul 12 cu care se începe cea de a doua parte a acestei carti profetice. Din scurta prezentare facuta acestui capitol ati putut retine scopul expres pentru capitolul 12 a fost scris. Scopul este tocmai acela de a identifica acele forte care s-au ridicat de la început împortriva Domnului Iisus Christos si care de-a lungul celor 6 milenii ale istoriei acestui pamînt s-au ridicat si împotriva bisericii Domnului Christos de pe pamînt. Si aceste puteri în lupta continua, pe viata si pe moarte împotriva lui Iisus si împotriva bisericii Sale sînt: balaurul, fiara care se ridica din adînc, fiara care se ridica din pamînt, Babilonul si toti cei ce aleg sa ramîna în Babilon. Si care este de fapt obiectivul luptei, care este punctul de conflict? Care este tinta tuturor atacurilor lui Satana? Asa cum am subliniat pe larg în prelegerea trecuta tinta tuturor atacurilor lui Satana este nimicirea legii lui Dumnezeu, nimicirea sistemului de guvernare divina, uzurparea tronului divin pentru ca el, balaurul, împreuna cu toti supusii sai sa puna mîna pe putere. Ca legea lui Dumnezeu este obiectivul atacurilor viclene ale dusmanilor lui Dumnezeu se poate vedea tot din profetie. Ultimul verset al capitolului 11 din Apocalipsa este cel care ne descopera adevarata tinta a întregului razboi dintre balaur si Iisus: „Si templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis si s-a vazut chivotul legamîntului Sau în templul Sau”. Toti ochii sînt îndreptati spre chivotul Iu Dumnezeu. De ce? De ce atîta interes pentru chivotul luii Dumnezeu? De ce atîta lupta pentru un obiect de forma unei cutii? De dragul acelei cutii? Nu, desigur ca nu! Cînd niste banditi încearca sa patrunda în seifurile unei banci credeti ca îi intereseaza acele depozite blindat, acele depozite cu pereti de otel în care se intra atît de greu din cauza atîtor sisteme de alarma? Nu, desigur ca acei banditi sînt interesati mai degraba de banii sau aurul din acele depozite uriase. Tot asa, daca toti ochii vrajmasilor lui Dumnezeu sînt îndreptati spre chivotul lui Dumnezeu care se afla în templul lui Dumnezeu din cer, este pentru ca în acel chivot se afla tezaurul lui Dumnezeu, comoara Sa de pret, secretul si temelia guvernarii Sale si anume, Legea Sa. Luati va rog si un alt exemplu. Dupa cum toata lumea stie, cîteva din fortele majore care lupta azi împotriva crestinismului sînt: islamismul, budismul, confucianismul sau umanismul. Despre aceste forte anticrestine, noi românii cunoastem mai putin, deoarece venim dintr-o zona geografica confruntata si deci si preocupata mai putin de aceste curente sau miscari religioase filozofice. Lînga acestea însa, as aminti o alta forta anticrestina, cu caracter de religie al carui scop marturisit cît se poate de direct este anularea, stergerea notiunii de Dumnezeu din constiinta si din memoria omului. Aceasta forta anticrestina, atît de bine cunoscuta noua este ateismul. Aici, vreau sa ma opresc pentru a face o foarte scurta remarca. Noi crestinii privim ateismul ca pe o forta vrajmasa care se ridica sa ne nimiceasca, nu si pe atei. Ateii sînt fratii nostri, oamenii din jurul nostru pe care trebuie sa-i iubim si sa-i salvam. Ei trebuie sa mearga cu noi la cer. Ei au nevoie sa înteleaga împreuna cu noi ca Dumnezeu exista si Dumnezeu este iubire. Adevaratul vrajmas al crestinilor nu sînt ateii, ci filozofia care-i stapîneste si îi conduce. Aici este vorba de un razboi ideologic. Este stiut deci de noi toti ca tinta imediata a atacurilor ideologiei ateiste este darîmarea credintei omului in Biblie, în acea carte pe care noi crestinii o numim Cuvîntul lui Dumnezeu. De aceea, pe toate caile asa zise stiintifice si chiar mai putin stiintifice, de-a lungul a aproape 200 de ani ateismul a dus o campanie înversunata împotriva Bibliei pentru ca oamenii sa ajunga sa priveaca Biblia ca pe o simpla colectie de mituri, ca pe o carte scornita de niste minti patimase în goana dupa avantaje materiale de pe urma naivilor pe care va reusi sa-i subjuge cu învataturile acestei carti. Dar notati bine; tinta finala a luptei ideologiei ateiste nu a fost si nu este darîmarea credintei omului într-o carte, ci în Dumnezeul acelei carti.
Tot asa, lupta balaurului împotriva legii lui Dumnezeu care se afla în chivotul legamîntului din templul lui Dumnezeu este de fapt îndreptata nu împotriva legii ci împotriva Autorului ei; nu împotriva principiilor legii care exprima si cer iubire fata de Dumnezeu si fata de semeni ci împotriva lui Dumnezeu care este iubire. Iisus Christos este adevarata tinta a atacurilor balaurului. Aceasta se poate observa din primele 12 versete ale capitolului 12. Nereusind înca sa distruga pe Iisus, atunci balaurul porneste sa persecute si sa încerce sa distruga femeia din cauza ca a dat nastere lui Iisus. Dar, nereusind nici în aceasta directie, balaurul plin de o furie cumplita este vazut pornind razboi împotriva ramasitei femeii.
 Dar, iata primele 12 versete ale capitolului 12 din Apocalipsa: „în cer s-a aratat un semn mare. 0 femeie învaluita în soare, cu luna sub picioare si cu o cununa de 12 stele pe cap. Ea era însarcinata, tipa în durerile nasterii si avea un mare chin ca sa nasca. }n cer s-a mai aratat un alt semn; iata s-a vazut un mare balaur rosu, cu sapte capete, zece coarne si sapte cununi împaratesti pe capete. Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamînt. Balaurul a statut înaintea femii care sta sa nasca pentru ca sa-i manînce copilul cînd îl va naste. Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa cîrmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul lui de domnie si femeia a fugit în pustie într-un loc pregatit de Dumnezeu ca sa fie hranita acolo 1260 de zile. Si în cer s-a facut un razboi, Mihail si cu îngerii Lui s-au luptat cu balaurul; si balaurul cu îngerii lui s-au luptat si ei, dar n-au putut birui si locul lor nu li s-a mai gasit în cer. Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit diavolul si Satana, acela care înseala întreaga lume a fost aruncat pe pamînt si împreuna cu el au fost aruncati si îngerii lui. Si am auzit în cer un glas tare care zicea: ‘Acum a venit mîntuirea, puterea si împaratia Dumnezeului nostru si stapînirea Christosului Lui, pentru ca pîrîsul fratilor nostri care zi si noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sîngele Mielului si prin cuvîntul marturisirii lor si nu si-au iubit viata chiar pîna la moarte. De aceea bucurati-va ceruri si voi care locuiti în ceruri. Vai de voi pamînt si mare caci diavolul s-a coborît la voi cuprins de o mînie mare fiindca stie ca are putina vreme'”.
Dupa cum vedeti numai din aceste cîteva versete, apostolul Ioan descrie în acest capitol încercarile de veacuri ale Satanei de a distruge biserica crestina. Folosindu-se de cer ca de o scena, profetul face sa apara în fata ochilor nostri unul cîte unul personajele simbolice din aceasta mare drama a universului, oferind fiecarui personaj timp si loc pentru ca sa-si joace rolul. Mai întîi apare pe scena o femeie cu o înfatisare care exprima curatie, noblete, frumusete de caracter. Ea era învaluita în soare, era încoronata cu 12 stele si sub picioarele ei avea luna. Aceasta femeie era însarcinata si era chiar în durerile nasterii. Apoi, pe scena apare al doilea personaj simbolic, un balaur rosu cu sapte capete, zece coarne si sapte cununi împaratesti pe capete. Si în timp ce acest balaur se misca pe scena cerului, cu coada lui tragea a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamînt. Scopul balaurului în urmarirea femeii însarcinate era acela de a-i mînca copilul atunci cînd îl va naste. Dar, continua apostolul Ioan, în loc ca pruncul sa fie devorat de balaur, pruncul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul lui de domnie. Cei mai multi dintre cei ce au deschis paginile Bibliei si au studiat Noul Testament au vazut ca adeseori apostolii Domnului s-au referit la biserica numind-o simbolic mireasa Domnului Christos. Atunci cînd cuvîntul lui Dumnezeu vrea sa se refere la adevarata biserica, aceasta este înfatisata printr-o femeie cinstita, curata, frumoasa, stralucitoare. Iar cînd se refera la biserica falsa sau apostaziata cuvîntul Bibliei o zugraveste ce pe o femeie necredincioasa, desfrînata. Sfînta Scriptura mai subliniaza un fapt si anume ca biserica lui Dumnezeu atît în Vechiul cî[t si în Noul Testament este una singura; ea este poporul ales al lui Dumnezeu, cortul Sau, via Sa, o singura familie, iar Abraam fiind parintele celor credinciosi, atît al celor taiati cît si al celor netaiati împrejur. Biblia ne vorbeste despre un singur maslin în care si noi am fost altoiti. Tot asa, ea ne vorbeste despre o semintie aleasa, un neam sfînt, o preotie împarateasca, adevarata mostenire a lui Dumnezeu de pe pamînt, mireasa Lui de pe pamînt. Pe pamînt, în mijlocul lumii, biserica Sa poate sa para lipsita de importanta, lipsita de atractie deosebita si vrednica doar de a fi batjocorita si tratata rau. Dar privita cu ochii lui Dumnezeu aceasta biserica este atot stralucitoare si tot ceea ce cerul are îi este dat pentru a spori stralucirea acestei femei: soarele, luna si stelele. }n aceasta privinta mai toti comentatorii profetiilor Apocalipsei sînt de acord ca soarele de aici reprezinta stralucirea slavei Evangheliei. Luna, ca un corp ceresc care-si primeste stralucirea de la soare ar reprezenta lumina Vechiului Testament în timp ce cele 12 stele sînt cei 12 apostoli ai Domnului Iisus. În aceste scene simbolice, copilul femeii care a fost rapit în cer la tronul lui Dumnezeu nu este
|
|
altcineva decît Domnul Christos. Mereu si mereu scriitorii Noului Testament vorbesc în scrierile lor inspirate despre un Iisus Christos înviat si înaltat la cer, sezînd la dreapta maririi în locul prea sfînt pe acelasi scaun de domnie cu Dumnezeu Tatal. Acest copil a fost destinat prin profetie sa cîrmuiasca neamurile cu un toiag de fier, rol pe care scriitorii Bibliei l-au rezervat numai lui Mesia, Fiul Celui Prea Înalt.
În capitolul 19 cu versetul 11-16 Iisus Christos este identificat cu împaratul împaratilor si Domnul Domnilor si Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd acelasi apostol Ioan scrie Evanghelia sa, el numeste pe Domnul Iisus Christos cu acelasi nume, Cuvîntul lui Dumnezeu. Femeia, în asteptarea nasterii copilului, femeia aceasta în chinurile nasterii, reprezinta biserica Vechiului Testament care sta în asteptarea sosirii lui Mesia cel fagaduit. Potrivit cu explicatia pe care apostolul Ioan o da în versetul 9, balaurul este un simbol al diavolului, al lui Satana, înselatorul întregii lumi, pîrîsul si prigonitorul poporului lui Dumnezeu. Potrivnicul vostru diavolul da tîrcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa înghita, spune apostolul Petru. Încercarea balaurului de a devora copilul de parte barbateasca pe care femeia îl nascuse reprezinta eforturile nereusite ale Satanei de a-L distruge pe Mesia înca de la nasterea Sa, apoi pe tot parcursul slujirii Sale printre oameni si mai ales atunci cînd Iisus a trebuit sa urce pe crucea de pe Golgota. Faptul ca balaurul n-a cautat sa atace si sa distruga femeia în primul rînd, ci a asteptat nasterea copilului ei, aceasta înseamna ca balaurul deja avea cunostinta cine era acel copil si deja îl ura. Versetele citite de la 6 la 9, arata ca balaurul si Iisus erau cunostinte vechi. În cer s-a facut un razboi: Mihail cu îngerii Lui s-au luptat cu balaurul si balaurul cu îngerii lui s-au luptat si ei. Dupa cum  ne spune Sfînta Scriptura în alta parte, la cartea profetului Daniel, Mihail este capetenia ostirii Domnului si acesta nu este nimeni altul decît Iisus Fiul lui Dumnezeu. Acel razboi pierdut undeva în trecutul îndepartat, mai înainte de începerea istoriei pamîntului nostru, a început atunci cînd Lucifer privind la Dumnezeu, la stralucirea si maretia slavei Sale, la onorurile si adoratia tuturor ostilor ceresti, lasîndu-se cuprins de un spirit de invidie, de gelozie si de îngîmfare si-a zis: Iata ce voi face, ma voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, ma voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca cel Prea Înalt. Dorinta lui Satana era sa uzurpe autoritatea lui Dumnezeu din univers, sa submineze credinciosia fiintelor inteligente care populau universul lui Dumnezeu, sa le atraga de partea lui si în cele din urma sa se aseze el pe tronul Creatorului sau. Cînd Lucifer a ridicat steagul de lupta si a stîrnit razboi în cer, el chiar si-a închipuit ca avea sa biruiasca. Acest razboi era evident, un razboi de natura ideologica, un razboi în care el avea sa foloseasca minciuna si critica. Dar sfîrsitul acelui razboi din cer a fost ca Satana a fost demascat ca mincinos, a fost înfrînt si a fost aruncat afara din cer si împreuna cu el au fost aruncati îngerii care s-au asociat cu el la revolta. În virtutea puterii Sale infinite, Fiul lui Dumnezeu ar fi putut sa-l striveasca, sa-l spulbere pe Satana într-o clipita curatind astfel cerul de orice razvratire, dar nu a facut-o.În nemarginita Sa întelepciune si rabdare, Fiul lui Dumnezeu Si-a dat seama ca vrînd nevrînd era posibil ca în mintea vreunuia din îngerii care nu s-au alaturat lui Satana, ar fi putut ramîne totusi o concluzie nefavorabila si nedreapta fata de Dumnezeu, ca Dumnezeu ar fi un tiran care îsi foloseste puterea Sa ca sa oblige pe creaturile Sale sa-L slujeasca de frica, sau daca nu, singura sansa care le-ar mai ramîne ar fi moartea, cum de fapt s-a întîmplat si cu Lucifer. Decît sa se creada asa ceva si decît sa fie onorat si slujit din motive de teama si de constrîngere, Dumnezeu a oferit lui Satana timp si posibilitatea sa-si demonstreze în fata întregului univers atît capacitatea sa morala cît si sistemul sau de guvernare daca ar fi fost ca el sa ajunga vreodata la cîrma universului. Ramasese ca Satana sa-si gaseasca acum aliati si în afara cerului si din nefericire acela care a cedat înselaciunilor si criticilor Satanei a fost omul. Prin alegerea sa neînteleapta, omul a abdicat de la pozitia sa de stapîn al acestui pamînt, facînd ca Satana sa devina ceea ce însusi Iisus avea sa recunoasca atunci cînd a venit printre noi oamenii. Satana a devenit stapînitorul lumii acesteia. În ultima instanta, istoria planetei noastre de la data cînd omul a cazut în pacat si pîna la ora aceasta, a devenit mai degraba istoria manevrelor de lupta ale lui Satana de a aduce sub stapînirea sa întreaga lume. Dar totodata, istoria planetei noastre este istoria planului lui Dumnezeu de salvare din mîna lui Satana a tuturor acelora care doresc sa se aseze din nou sub autoritatea legii lui Dumnezeu, si aceasta nu din teama ci din iubire, caci dragostea de Dumnezeu sta în pazirea poruncilor Lui, si poruncile Lui nu sînt grele.
Pentru toti scriitorii Bibliei lumea în care traim nu este altceva decît teatrul de lupta al marii batalii începuta cîndva în cer dar care s-a transferat aici, în acest colt din univers. Aceasta este ultima si cea mai mare lupta dintre Christos si Satana, dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna. Si în aceasta lupta, ca si în lupta începuta sus în cer, succesul sta de partea lui Isus. Curînd, aceasta lupta se va sfîrsi. Cu fiecare zi ce trece, ea se apropie de deznodamîntul ei sigur si definitiv.
 Balaurul, evident, a trebuit sa recunoasca faptul ca pruncul ce trebuia sa se nasca nu era un prunc de rînd, ci chiar acela care l-a înfrînt în lupta care s-a dus cîndva în cer. Si atunci cînd în Eden Satana a auzit ca samînta femeii va zdrobi capul sarpelui, el a înteles foarte bine cu cine va avea de luptat în curînd chiar pe teritoriul sau. De aceea si ura Satanei contra femeii si contra semintei ei avea sa se dovedeasca atît de înversunata. Dar, la crucea de pe Golgota, Christos a cîstigat biruinta decisiva asupra lui Satana. Acolo a zdrobit Iisus capul sarpelui. Privind înainte la acel moment decisiv al luptei, Mîntuitorul nostru avea sa spuna: „Acum, stapînitorul lumii acesteia va fi aruncat afara”. Satana, înfrînt pe propriul sau teren, aruncat afara din bîrlogul sau! Iubirea lui Dumnezeu a cîstigat în confruntarea cu ura, mîndria si vicleniile lui Satana.
Crucea de pe Golgota a dat pe fata înaintea întregului univers adevaratul caracter al guvernarii lui Satana si al luptei sale contra autoritatii divine. Crucea de pe Golgota a demonstrat omenirii întregi cine este adevaratul nostru Prieten si cine este adevaratul nostru vrajmas. Ea ne spune în modul cel mai direct ca acela care s-a încumetat sa ia viata Fiului lui Dumnezeu nu se va da la o parte sa ne striveasca si pe noi. Asa ar trebui sa fie daca noi nu am avea în Iisus un Prieten sincer si un Salvator puternic. Cuvîntul profetiei ne spune despre urmasii Domnului Iisus Christos de pe pamînt ca ei l-au biruit pe Satana, prin sîngele Mielului si prin cuvîntul marturisirii lor. Si în continuare, acelasi verset ne mai spune despre urmasii Domnului Iisus ca nu si-au iubit viata chiar pîna la capat. Daca Iisus nu Si-a iubit viata ci a dat-o pentru salvarea noastra, atunci si cei salvati de Iisus vor fi în stare sa-si dea viata pentru Iisus mînati de o iubire asemanatoare cu aceea a Domnului lor. Multi crestini banuiesc si chiar gîndesc ca vor veni curînd niste vremuri foarte grele, denumite în profetie „necazul cel mare”, cînd ei vor trebui sa-si dea viata în mod real pentru Iisus, pentru credinta lor în Iisus. Multi cred ca aceea va fi ultima si cea mai serioasa proba a dragostei si atasamentului lor fata de Prietenul si Domnul lor. Însa Iisus nu ne concentreaza atentia neaparat spre acele timpuri facînd din ele un fel de proba categorica. Adevarata proba ne sta nu în viitor, ci chiar în prezent si ea a fost prezentata de Iisus în urmatoarele cuvinte: „Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele”. Nu martirajul de mîine, ci ascultarea de azi fata de poruncile Sale este dovada suprema a iubirii noastre fata de Iisus.
Nu uitati, iubiti cititori, ca undeva, în trecutul îndepartat un razboi s-a declansat în cer si acel razboi viza legea lui Dumnezeu, autoritatea, guvernarea si dreptatea cerintelor divine. El s-a transferat pe pamînt avînd acelasi obiectiv. Acest razboi a demonstrat prin crucea de pe Golgota cît de nezdruncinata si cît de dreapta ramîne legea divina, încît însusi Iisus trebuia sa moara pentru a apara cauza suveranitatii guvernarii divine, cauza dreptatii si a dragostei. Iisus, biruitorul de pe Golgota, ne întreaba azi pe fiecare: „Ma iubesti tu cu adevarat? Atunci, esti tu dispus sa aperi cauza pentru care am luptat, nu murind ca Mine, ci doar ascultînd de poruncile Mele? Vrei tu de buna voie, prin ascultarea ta de aceste porunci sa te asezi sub guvernarea Mea? Vrei tu sa arati cu adevarat lui Satana de partea cui te asezi, pe cine iubesti si pe cine esti hotarît sa slujesti?”
Iubiti cititori, aveti oare vreun raspuns la aceste întrebari ale Domnului Iisus? Fie ca raspunsul nostru al tuturor, în orice clipa a vietii sa fie dat de acele cuvinte ale Psalmului 119,166 care spun astfel: „Eu nadajduiesc în mîntuirea Ta Doamne si împlinesc poruncile Tale”. Amin.
|
|
