Va invit acum sa ne întoarcem privirea de la adevarurile vremelnice si desarte ale acestei vietii si, macar pentru cîteva minute sa stam în prezenta cuvintelor datatoare de viata ale Sfintelor Scripturi, ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Christos. In prelegerea trecuta l-am lasat pe apostolul Ioan coplesit de acea scena uimitoare, solemna si plina de stralucire în care i-a aparut Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. O viziune ca de noapte, cu sfesnice si stele, dar în acelasi timp si ca de miez de zi, cînd soarele straluceste în toata puterea lui. Aici, în aceasta viziune am gasit descrise pozitia cît si raspunderea bisericii în raporturile ei cu Mîntuitorul ei. Intreaga lume zace în întuneric, în bezna. Singura lumina care ar mai putea fi vazuta sclipind în acest întuneric este lumina care vine de la cele sapte sfesnice, care simbolizeaza biserica. Sfesnicele, ca si biserica, sînt niste purtatoare de lumina. Iisus, Cel ce a fost vazut de Ioan umblînd prin mijlocul celor sapte sfesnice, este factorul care uneste, ilumineaza si apara biserica Sa. El este Acela care trebuie sa umple cu lumina Sa mai întîi viata urmasilor Sai, pentru ca acestia sa devina la rîndul lor purtatorii luminii Sale.
In prelegerea trecuta m-am straduit sa asez la îndemîna dumneavoastra o descriere explicativa a acelei prime viziuni pe care Domnul i-a dat-o apostolului Sau Ioan. Desigur ca multe din detaliile acelei viziuni ne sînt înca necunoscute. Probabil ca nici apostolul Ioan nu a intentionat sa le consemneze pe toate în cartea sa, dar aceasta viziune avea sa ramîna nestearsa în mintea apostolului. Ea avea sa-si aseze pecetea ei pe toate mesajele pe care Ioan urma sa le scrie în cartea sa catre biserica din partea Domnului Iisus. In aceste mesaje se înscrie si seria de sapte scrisori, foarte scurte pe care apostolul Ioan trebuia sa le trimita celor sapte biserici care erau atunci în Asia si anume, catre bisericile din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea. Aceste sapte scrisori se afla cuprinse în capitolele 2 si 3 din Apocalipsa. Gîndind la numele celor sapte biserici, multi dintre cei ce le-au citit de-a lungul veacurilor si-au pus întrebarea: „De ce oare numai aceste sapte biserici au fost alese de catre Domnul Iisus pentru a primi un mesaj din partea Sa?” Caci, este îndeobste cunoscut ca la data aceea aproape de încheierea primului secol mai erau si alte biserici crestine în aceeasi provincie a Asiei ca de pilda biserica din Troa, despre care ne vorbeste cartea Faptele Apostolilor la capitolul 20, biserica din Colose si cea din Hierapole, consemnate în epistola catre Coloseni la capitolul 1 si 4, si probabil si alte biserici carora Ignatius avea sa le trimita 20 de ani mai tîrziu decît Ioan unele din scrisorile sale apostolicesti. Unii comentatori proeminenti au sugerat urmatoarea explicatie: în alegerea celor sapte biserici ca si în continutul scrisorilor Domnului Christos catre ele, se afla ceva profetic, reprezentativ pentru toate epocile bisericii de-a lungul istoriei ei. Iata chiar cuvintele acestui comentator: „în primul rînd cele sapte biserici reprezinta sapte faze sau perioade ale istoriei bisericii întinzîndu-se din vremea apostolilor si pîna la revenirea Domnului Christos. Caracteristicile lor sînt subliniate în parte de numele acestor biserici, dar mult mai mult de continutul epistolelor care le-au fost adresate”. Motivul pentru care au fost alese numai sapte biserici si asezate una dupa alta într-o anumita ordine, îsi gaseste explicatia în însemnatatea simbolica a numarului sapte. In Apocalipsa numarul sapte se repeta asemenea unui refren: sapte sfesnice, sapte stele, sapte biserici, sapte duhuri, sapte peceti, sapte trîmbite, sapte tunete, sapte plagi si sapte fericiri pentru cei biruitori. Numarul sapte reprezinta deplinatate, totalitate. Aceasta înseamna ca atunci cînd apostolul Ioan este chemat sa scrie din partea Domnului cîte o scrisoare catre cele sapte biserici, mesajul acelor scrisori este pentru întreaga biserica, si el se aplica nu numai bisericii dintr-o anumita perioada sau faza a crestinismului cum sugereaza unii comentatori, ci oricarei biserici din orice timp. Aceasta înseamna ca mesajul divin cuprins în cele sapte scrisori reprezinta un mesaj evanghelic complet adresat întregii crestinatati de oricînd si de oriunde. Cele sapte cetati antice în care se aflau cele sapte biserici nu erau niste cetati izolate, ci ele erau legate între ele prin drumul imperial care strabatea întreaga provincie. Drumul urmarit de la punctul de plecare din Efes se îndrepta spre nord spre Pergam, trecînd mai întîi prin Smirna. Apoi, acesta se îndrepta spre rasarit si spre sud trecînd prin cetatile Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea, ca în cele din urma sa se încheie la Efes de unde pornise. Selectionarea speciala a acestor sapte cetati, fara îndoiala ca a fost influentata de întelesul numelui lor, care avea în mod clar o semnificatie simbolica, specifica fiecarei perioade a istoriei bisericii crestine reprezentate de fiecare biserica. Dar, problemele spirituale ale celor sapte biserici, asa cum reiese din continutul celor sapte scrisori sînt probleme tipice oriunde si ori de cîte ori conditiile unei biserici sînt aceleasi, adica se potrivesc cu conditiile specifice ale uneia din cele sapte biserici din Apocalipsa, atunci si mustrarile, apelul, somatia, sfatul si fagaduinta Domnului Iisus adresate acelei biserici din vechime, se potrivesc bisericii la care ne referim. Aceasta poate fi vazuta si din concluzia cu care se încheie fiecare mesaj din cele sapte. „Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor duhul”.
O scurta privire asupra acestor sapte scrisori, cît si o sumara analiza comparativa a lor poate face atent pe orice cititor ocazional ca între ele exista foarte multe asemanari ca si foarte multe deosebiri. Una dintre cele mai izbitoare asemanari este aceea a folosirii acelorasi expresii de introducere si de încheiere a fiecarei scrisori. In mod invariabil, ele încep cu expresia „îngerului bisericii din …., spune-i”. Cuvîntul grecesc angelos, înseamna în mod literal mesager, sau cineva care este trimis cu o misiune. Biblia foloseste aceasta expresie atît atunci cînd este vorba de trimisi omenesti cît si atunci cînd vorbeste despre mesageri ceresti. Ingerii celor sapte biserici carora Domnul Iisus le trimite cele sapte scrisori, sînt de aceea conducatorii acelor comunitati, prezbiteri si pastori, cei care aveau raspunderea de a transmite bisericii mesajul cerului. Ei sînt cei care au fost reprezentati în prima viziune cu cele sapte stele pe care Fiul Omului le tine în mîna Sa cea dreapta. Vorbind în continuare despre asemanari, cele sapte scrisori au Acelasi expeditor. Desi numele Lui nu apare în mod direct, frontal, totusi El estre facut cunoscut prin expresia comuna: „lata ce zice Cel ce”, dupa care urmeaza repetarea pe rînd a semnelor de identificare din prima viziune a lui Ioan. Aceste semne sînt totdeauna strîns legate de continutul mesajului care urmeaza în fiecare scrisoare. Continutul fiecarei scrisori cuprinde o scurta descriere a starii spirituale a acelei biserici. Ca un observator profund si un educator desavîrsit, Iisus începe de obicei fiecare mesaj cu cuvintele: „Stiu faptele tale”, într-adevar, El este singurul care cunoaste în mod desavîrsit starea spirituala a oricarei biserici si a oricarui crestin. El este, de aceea, Singurul care poate aprecia sau judeca în mod desavîrsit meritele sau slabiciunile cuiva. In oricare din cele sapte scrisori, dupa cuvintele de mustrare urmeaza cuvinte de avertizare ca niste adevarate somatii divine. Insa în mod invariabil, Domnul are pentru cei mustrati cuvinte de încurajare, de sfat si de îndemnare. Incheierea fiecarei scrisori este aceeasi si ea contine doua aspecte. Primul aspect reprezinta un apel deosebit de fierbinte la a da atentie celor citite, „cine are urechi sa asculte”. Al doilea aspect este o fagaduinta cu caracter escatologic, care urmeaza sa fie împlinita la încheierea timpului de har, atunci cînd va avea loc înoirea tuturor lucrurilor. Aceste fagaduinte sînt exprimate prin niste simboluri ale caror înteles nu poate fi vazut decît daca sînt privite în contextul viziunii finale a cetatii ceresti, descrisa în ultimele capitole ale Apocalipsei. Desi avertizarile cerului sînt rostite la adresa tuturor membrilor bisericii, este important de notat faptul ca fagaduinta cu care se încheie oricare din cele sapte scrisori este facuta numai acelora care vor birui.
In ceea ce priveste deosebirile, este demn de remarcat faptul ca biserica Laodicea este singura biserica din cele sapte care nu primeste nici un cuvînt divin de lauda, de apreciere. Pe de alta parte, bisericile Smirna si Filadelfia primesc numai laude, fara sa fie mustrate pentru ceva.
Si acum, sa dam citire primei scrisori, aceea pe care Domnul o adreseaza bisericii din Efes. Ea se gaseste în capitolul 2 începînd de la versetul 1 pîna la versetul 7: „Ingerului bisericii din Efes scrie-i:
‘Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele în mîna dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur. Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai. Ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli si nu sînt, si i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina numelui Meu si ca n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este ca ti-ai parasit dragostea dintîi. Adu-ti dar aminte de unde ai cazut, pocaieste-te si întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. Ai însa lucrul acesta bun, ca urasti faptele nicolaitilor pe care si Eu le urasc. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor duhul. Celui ce va birui îi voi da sa manînce din pomul vietii care este în raiul lui Dumnezeu”
Efesul a fost la vremea ei o cetate mare si înfloritoare asezata la rascrucea civilizatiei antice, fiind denumita suprema metropola a Asiei.  Asezata la convergenta marilor cai comerciale, Efesul de altadata arata prosper, abundent, stralucitor. Port la mare, asezat la revarsarea a doua rîuri, Efesul excela în frumusete si dinamism. Efesul era una din cetatile libere din Imperiul Roman, carora Roma îi acordase dreptul la autoguvernare, fapt pentru care în cetate nu se afla nici o garnizoana militara. Aici era asezat scaunul de judecata al guvernatorului roman si de cîteva ori pe an orasul avea posibilitatea sa guste ceva din grandoarea si pompa Romei. Tot aici, în Efes era locul jocurilor panionice, un fel de varianta oarecum rivala a jocurilor Olimpice. Aceste jocuri aveau loc în luna mai. Numele grecesc al acestei luni era Artemision,
|
|
luna consacrata zeitatii feminine Artemisa, care era de fapt numele grecesc dat zeitei Diana. Cu aceasta ocazie a jocurilor panionice întreaga populatie a Ioniei se revarsa în valuri spre Efes, dar Efesul era totodata, la vremea aceea, cea mai importanta cetate în ceea ce priveste viata religioasa. Slava ei era templul Dianei. De trei ori cladit, templul care exista în vremea apostolului Ioan facea parte din cele sapte minuni ale lumii. Soarele, obisnuiau sa spuna efesenii, nu vede nimic mai frumos în drumul lui decît templul Dianei. Superb si zvelt în arhitectonica, dar plin de întuneric spiritual si salbatic în imoralitatea slujbelor lui, templul Dianei ca si Efesul, care de altfel erau niste locuri vrednice de dorit, vrednice de privit, încîntatoare, inspiratoare, erau de fapt locul unde de-a lungul anilor s-au adunat criminalii de tot felul, toti certatii cu legea, toti evadatii, toti superstitiosii lumii, toti fanaticii. Aceasta a fost cetatea Efesului. Aici a fost locul în care apostolul Pavel a stat mai mult decît oriunde si aici a fost locul unde au fost cîstigate cele mai mari biruinte ale harului lui Dumnezeu. Uneori noi spunem ca o scuza ca este foarte greu sa fii un crestin adevarat într-un oras modern, civilizat, cosmopolit si stricat. Sa ne aducem însa aminte de Efes, sa ne aducem aminte ca acolo au trait niste crestini veritabili. Trei lucruri demne de lauda si de admirat se puteau spune despre biserica din Efes. Primul era energia credintei membrilor ei: „Stiu faptele tale„, adica osteneala ta. Aici nu era vorba de o simpla munca, o munca usoara, ci munca din greu pentru cauza adevarului si a Evangheliei. Fara îndoiala ca aici este vorba de ore de somn jertfite pentru binele altora, pentru a scrie, pentru a hrani, a vizita, a organiza viata acelei comunitati în vederea slujirii. Efesul era un adevarat stup. Fiecare membru ajunsese sa-si faca partea sa pentru cauza lui Christos. Ei erau constiinciosi si plini de sîrguinta.
Al doilea lucru demn de admirat la biserica din Efes era rabdarea ei. Evident, cele citite din Faptele Apostolilor, capitolul 19 si 20, ne pot face o slaba idee a luptelor crestinilor în aceasta citadela a pagînismului. Ei s-au luptat ani de-a rîndul cu ura, batjocura si rautatea oamenilor. Unii dintre crestini nu puteau sa cumpere, pentru ca unii comercianti refuzau sa-si vînda marfurile lor crestinilor. Izolati de societate si persecutati si în sens fizic, fara îndoiala crestinii din Efes au dovedit rezistenta si rabdare.
Al treilea fapt demn de admirat în viata primei biserici era credinciosia lor fata de adevar, statornicia, atasamentul lor fata de principiile credintei. „Ai însa lucrul acesta bun”, le spune Domnul Iisus în scrisoare, „ca urasti faptele nicolaitilor, pe care si eu le urasc”. Efesul fusese vizitat deseori de falsi apostoli. Apostolul Pavel în întîlnirea de la Milet cu prezbiterii bisericii din Efes, i-a avertizat ca dupa plecarea sa se vor vîrî în turma Domnului multi lupi rapitori care nu aveau sa crute turma si care aveau sa învete lucruri stricacioase ca sa traga pe ucenici de partea lor. Nu se stie sigur daca nicolaitii sînt urmasii lui Nicolae, unul din cei sapte diaconi alesi de apostoli pentru a sluji nevoilor administrative ale bisericii, diacon care între timp a apostaziat, sau daca este vorba de un nume simbolic derivat din numele grecesc Nicolaus care înseamna nimicitorul oamenilor. Important este nu atît de mult identificarea nicolaitilor cît raspunsul pe care acesti propovaduitori ai stricaciunii, ai imoralitatii l-au primit din partea bisericii din Efes. Ei au pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli. Ei au cercetat învataturile lor si le-au gasit ca fiind false. Biserica din Efes dovedise trei mari virtuti crestine: abnegatie si osteneala, rabdare si rezistenta, vigilenta si credinciosie fata de adevar. Activa si harnica, hotarîta si perseverenta, respectabila si ortodoxa, biserica din Efes ar fi trebuit sa fie ceva vrednic de dorit, asa cum în alt sens ar fi trebuit sa fie si cetatea Efesului. De un lucru ducea lipsa însa aceasta biserica, o lipsa pe care Iisus, Cel ce tine cele sapte stele în mîna Sa, Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur o consemneaza cu tristete. Dar ce am împotriva ta este ca ti-ai pierdut dragostea dintîi. Aceasta lipsa putea fi vazuta în doua directii. Se poate ca biserica din Efes sa fi fost atît de ocupata cu vînarea ereticilor si a ereziilor încît un spirit de suspiciune, de critica, de severitate, de intoleranta sa fi facut sa dispara acea atmosfera de dragoste frateasca. Se poate deci ca stricta ortodoxie sa fi fost platita scump cu pretul dragostei. Dar în Efes nu avem de a face cu niste crestini care niciodata nu au iubit, ci cu niste crestini care si-au pierdut dragostea dintîi, probabil ca în directia activitatii. Poate ca s-au lasat prea antrenati în activitatile lor, prea captivati de zelul lor pentru fapte bune, prea preocupati de a pastra în ochii lumii acele bune impresii pe care le creasera în lumea pagîna care, privind la abnegatia, partasia, sinceritatea si jertfele crestinilor, adeseori exclama cu uimire: Priviti la ei cum se iubescI Da, acest semnal de avertizare din partea Domnului Iisus a fost pentru biserica crestina din cetatea Efes, si din pacate pentru întreaga perioada a bisericii apostolice a secolului I. Dar, nu mai putin ea este o avertizare pentru mine si tine, frate crestin. Poate ca primele vîlvatai ale credintei tale sa se fi stins. Poate ca luna de miere a credintei dupa primii ani de dupa convertire sa fi ramas o simpla amintire. Poate ca ardoarea si entuziasmul primilor ani de credinta sa se fi schimbat încetul cu încetul în rutina, comoditate, plictiseala si într-o traire a credintei asa, ca de gloata. Poate ca dragostea ta pentru niste adevaruri care trebuiau aparate si sustinute sa fi sufocat dragostea ta pentru oamenii din jur. Daca lucrurile stau asa, atunci noi ca biserica si ca persoane separate, stam fata în fata cu cea mai îngrijoratoare perspectiva. Voi veni la tine si îti voi lua sfesnicul din locul lui. In ce ar consta tragedia noastra, tragedia unei biserici care si-a pierdut dragostea dintîi? O asemenea biserica o data cu pierderea dragostei sale, va pierde si puterea ei de atractie si în ochii oamenilor nu va mai fi ceva vrednic de dorit. Apoi acea biserica înceteaza de a mai fi activa, pentru ca eforturile sale, oricît de bine intentionate si energice ar fi, daca nu sînt motivate de dragoste devin o povara de care cu timpul vom cauta sa ne debarasam si în cele din urma pentru ca tragedia noastra sa fie deplina, trebuie sa ne asteptam moartea. Pentru ca tot ceea ce ar fi necesar pentru un crestin ca sa moara spiritual, este ca sa nu întreprinda nimic. Este vreo speranta pentru vreo biserica sau pentru un crestin care si-a pierdut ardoarea dragostei dintîi sa mai poata iesi din aceasta stare deplorabila? Da, un singur remediu exista. Cel propus de Domnul Iisus bisericii din Efes. Acest remediu implica trei pasi succesivi care în sine reprezinta cele trei faze ale unei adevarate convertiri. Acesti trei pasi sînt: trezirea constiintei, pocainta, savîrsirea faptelor bune, a binelui din motive de iubire. Adu-ti aminte dar de unde ai cazut, recunoaste ca nu mai posezi acea dragoste dintîi. Aceasta trezire este absolut necesara. Valoarea pocaintei noastre, calitatea sau profunzimea ei este total dependenta de gradul de trezire a constiintei noastre. Pocaieste-te este a doua parte a sfatului Domnului Iisus. Aceasta chemare la pocainta trebuie sa fie auzita în toate bisericile noastre de azi unde Domnul este obligat sa mustre tot felul de pacate. Pocainta este în primul rînd si în esenta o schimbare a vietii. Daca pocainta noastra va fi sincera, ea se va da atunci pe fata prin fapte, faptele iubirii dintîi. Iubirea si faptele crestinului sînt inseparabile. Sau, altfel spus, potrivit cu cele scrise de apostolul Pavel, chiar arderea trupului sau împartirea averii toate pentru hrana saracilor, dar fara dragoste nu ar avea nici o valoare. Adu-ti aminte, pocaieste-te si întoarce-te la faptele tale dintîi. Daca acesti trei pasi nu ar fi fost luati în seama, sau ar fi fost refuzati, urmarea ar fi fost ca biserica din Efes ar fi vazut cum sfesnicul ei avea sa fie mutat din locul lui. Cu alte cuvinte, daca flacara dragostei dintîi nu mai putea fi vazuta în Efes, atunci, pentru ce ar mai fi fost bun sfesnicul în acel loc? Mutarea din loc a sfesnicului înseamna ca nicaieri pe fata pamîntului nu este un loc permanent si sigur pentru biserica sau pentru membri ei. Biserica este în continua punere la proba din partea cerului. Acolo unde un lucru nu mai este de nici un folos, acolo unde nu se mai petrece nici o schimbare pozitiva, acolo este de asteptat interventia divina, singura care mai poate produce o schimbare. Si uneori aceasta interventie divina poate fi atît de drastica, egala chiar cu lepadarea si acordarea acelorasi credite si privilegii altora de la care El va astepta roadele cuvenite. Pe orice mladita care este în Mine si n-aduce roada, El o taie. Aici este un cuvînt de serioasa avertizare pentru noi toti. Dar solia catre biserica din Efes nu se încheie cu avertizare, ci cu o fagaduinta. „Celui ce va birui”, zice Domnul, „îi voi da sa manînce din pomul vietii care este în raiul lui Dumnezeu”.
Se poate deci birui. Prin dragoste, printr-o viata de credinta abundenta în faptele iubirii, noi ne asezam pasii pe calea care ne va duce spre Edenul pierdut. Acolo sus, în Edenul regasit, viata noastra nu va mai fi o viata de istovire si rabdare, o viata de lupta contra raului, ci o viata de binecuvîntata partasie cu cei mîntuiti. Ea se va împartasi acolo zilnic din acea putere a dragostei divine care ne va face tot mai tari în slujirea noastra pentru Iisus. Aici este fagaduinta si asigurarea ca oricare, chiar si acela care a pierdut dragostea dintîi poate iesi biruitor. Oare, care este starea dragostei noastre fata de Iisus si fata de semenii nostri? Nu cumva ne gasim în primejdia ca Domnul sa ne ia lumina pe care noi o avem si s-o încredinteze altuia? Atunci, acum e momentul cînd sa strigam la Dumnezeu în adînca recunoastere a starii noastre si într-o sincera pocainta. Acum este momentul reînflacararii vietii noastre de la flacara iubirii cuceritoare a Domnului Iisus. Fie ca Domnul sa împlineasca acum, aici cît si în vesnicie fagaduinta primirii vietii de sus. Aceasta este dorinta si rugaciunea mea pentru fiecare din noi. Amin !
|
|