Capitolul 11 din cartea proorocului Daniel în multe privinte este de neasemuit între toate profetiile Sfintelor Scripturi. In primul rînd, aceasta este singura profetie care se aseaza ca un pod peste întreaga perioada care a mai ramas din Vechiul Testament si cea a Noului Testament, adica de la evenimentul întoarcerii poporului Israel din robia babiloniana pîna la aparitia puterii Romei imperiale si papale si mergînd chiar mai departe pîna la vremea sfîrsitului. Al doilea lucru care face cu totul remarcabila aceasta profetie este abundenta detaliilor pe care inspiratia divina le-a pus la dispozitia credinciosilor de atunci si de azi. Cum am spus si altadata, pentru oamenii care au trait în preajma datei cînd o profetie larg cuprinzatoare a fost proclamata, evenimentele anuntate de acea profetie cereau timp pentru împlinirea lor, iar din partea celor ce stateau cu ochii atintiti pe acea profetie se cerea rabdare, o inima încrezatoare în Dumnezeu si atentie în urmarirea detaliilor unul dupa altul. Uneori, datorita unor conditii independente de vointa lui Dumnezeu, împlinirea unor detalii suferea poate o amînare sau grabire. Notati va rog în acest sens ce-i spune Dumnezeu proorocului Sau Habacuc, unul din primii prooroci de dupa robia babiloniana. Aceste cuvinte le gasim în Habacuc 2,3: „Caci este o proorocie a carei vreme este hotarîta; se apropie de împlinire si nu va minti. Daca zaboveste, asteapt-o, caci va veni si se va împlini negresit”. Pe masura ce generatiile care au urmat dupa Daniel aveau sa studieze si sa urmareasca detaliile acestei profetii de termen lung, ele aveau sa recunoasca atît prezenta lui Dumnezeu pe arena istoriei cît si acuratetea prezicerilor divine. Pentru noi cei de azi, care ne gasim la sfîrsitul veacurilor, aceasta profetie este în cea mai mare parte o chestiune de istorie, iar pentru ce a mai ramas neîmplinit din ea, o chestiune de asteptare si de credinta. Vorbind despre abundenta detaliilor prezente în aceasta profetie, cea mai buna ilustrare în aceasta privinta ar putea-o da în primul rînd pasajul cuprins între versetul 5 si versetul 14. De fapt studiul nostru a fost întrerupt chiar la versetul 5.
Sa dam citire acum macar primelor versete din acest pasaj profetic ca sa putem sa ne dam seama cu cîta precizie anunta Dumnezeu viitorul. Iata ce a anuntat profetia de la versetul 5 în continuare: „Imparatul de la miazazi va ajunge tare, dar unii din mai marii lui va fi si mai tare decît el si va domni întemeind o mare împaratie. Dupa cîtiva ani se vor uni si fata împaratului de la miazazi va veni ca nevasta la împaratul de la miazanoapte ca sa faca o învoiala. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nici o putere si nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea tine piept. Si ea va fi data la moarte împreuna cu alaiul ei cu tatal ei si cu cel ce s-a legat cu ea. In vremea aceea însa se va ridica din neamul ei un vlastar din aceeasi radacina cu ea si va veni împotriva ostirii Siriei. Da, va intra în cetatuia împaratului de la miazanoapte, va face ce va voi cu ea si va fi biruitor. Va ridica si va stramuta în Egipt odata cu prinsii de razboi chiar si pe dumnezeii si chipurile lor turnate împreuna cu vasele lor scumpe de argint si de aur. Apoi, va lasa cîtiva ani în pace pe împaratul de la miazanoapte. Acesta va porni împotriva împaratiei împaratului de la miazazi dar se va întoarce în tara sa”.
Dupa ce am dat ascultare cuvîntului profetiei sa deschidem si istoria lumii la aceeasi perioada si sa urmarim fata în fata profetia cu împlinirea ei. Versetul ne plaseaza în timp la prima generatie de domnitori ai regatului de nord si ai regatului de sud din fostul imperiu al lui Alexandru Macedon care, dupa cum stim, dupa moartea lui s-a împartit în patru regate mai mici. Cu timpul cele patru regate au devenit doua, care asa cum spunea profetia si cum s-a confirmat mai tîrziu de catre istorie, regatul de la miazanoapte a devenit mult mai puternic decît regatul de la miazazi. Versetul 6 ne aseaza acum fata în fata cu un alt detaliu, cu cele ce urmau sa aiba loc în cea de a doua generatie a celor doua dinastii, aceea a Siriei si cealalta a Egiptului. Tot ce anuntase profetia ca urma sa aiba loc asa s-a si întîmplat: un sir aproape neîntrerupt de ciocniri militare care aveau sa ramîna în istorie sub numele de razboaiele siriene. Insa la încheierea domniei sale, adica pe la anul 284 Î.Hr. Ptolomeu Filadelfus, fiul si urmasul la tron al lui Ptolomeu I, epuizat si satul de acele lupte cu Siria s-a gîndit la o manevra de familie care sa aduca la masa tratativelor si a pacii pe împaratul Siriei. El s-a gîndit sa dea pe Berenice, fiica lui, drept sotie împaratului Antiohus Teos al Siriei. Si o data cu ea, o zestre considerabila în speranta ca aceasta casatorie va reusi sa stabileasca o prietenie durabila între cele doua case imperiale. Dar lucrurile nu pareau sa fie atît de simple deoarece Antiohus Teos era deja casatorit si avea copii. Trebuia deci ca mai întîi sa divorteze de sotia sa Laodicea, sa-i pronunte pe copiii sai nelegitimi si sa-i declare pe urmasii viitoarei lui sotii ce venea din Egipt drept mostenitorii legitimi ai tronului Siriei. Antiohus Teos nu a stat prea mult pe gînduri. Asa a si facut. Si-a alungat sotia si copiii si s-a casatorit cu fica lui Ptolomeu Filadelfus al Egiptului. Dar nu dupa mult timp Ptolomeu moare si o data cu moartea lui va înceta si învoiala sau contractul facut cu Antiohus al Siriei. Fara nici un pic de jena Antiohus divorteaza de Berenice si o reia în casatorie pe Laodicea, fosta lui sotie pe care o alungase. De teama ca sa nu fie alungata din nou, cine stie cînd i-o mai veni bine sotului ei, Laodicea îsi omoara sotul si asaza pe tronul Siriei pe fiul ei Seleucus Calenicus. Dupa aceea o asasineaza si pe Berenice, rivala ei si copilul acesteia cît si pe multi alti prieteni ai Berenicei, care în urma cu cîtiva ani o însotisera din Egipt la curtea Siriei. Totul întocmai asa cum spusese profetia: „Va veni ca nevasta la împaratul de la miazanoapte, ca sa faca o învoiala, dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nici o putere si nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea tine piept. Si ea va fi data la moarte împreuna cu alaiul ei, cu tatal ei si cu cel ce s-a legat cu ea”. Ca si-a omorît sotul pentru tronul Egiptului, fapta Laodiceei nu a aparut prea grava. Dar ca s-a atins de viata fostei rivale Berenice si de viata altor oameni de vita ai împaratiei Egiptului, aceasta trecea drept un act de netolerat care trebuia sa fie razbunat. Profetia spunea ca în vremea aceea se va ridica însa în locul ei, al Berenicei, un alt lastar din aceea radacina cu ea si va veni împotriva împaratiei Siriei. Va intra în cetatea de scaun ca biruitor si va face ce va voi. Va lua prinsi de razboi, va lua captura de razboi, idoli si vase de
argint si aur. Apoi va lasa pentru cîtiva ani în pace pe împaratul Siriei.
Lucrurile s-au întîmplat întocmai. Fratele Berenicei Ptolomeu Euregetes, un vlastar din aceeasi radacina cu ea, a pornit o campanie militara împotriva Siriei care s-a dovedit a fi de un succes zdrobitor, dupa cele ce ne confirma istoria. In afara de imensa prada de razboi care consta din 40.000 de talanti de argint si aur si un numar foarte mare de idoli egipteni pe care Cambise i-a luat în Persia cu vreo 280 de ani mai înainte, Egiptul anexeaza acum ca vasale la teritoriile sale tinutul Siriei, acela al vaii superioare a Eufratului si Seleucia, tinutul care da la Marea Mediterana. Daca Ptolomeu Euregetes, satul de prada luata este decis acum sa lase în pace Siria pentru o vreme, împaratul Siriei este cel ce nu accepta acea stare de pace impusa, de aceea la anul 242 Î.Hr. Siria porneste o campanie militara contra Egiptului dar care nu reuseste sa aduca nici o schimbare în situatia politica a regatului. Si împaratul de la miazanoapte trebuie sa se întoarca supus între granitele imperiului sau. Insa lucrurile nu se opresc aici. Ceea ce n-a realizat tatal, ne spune profetia în versetul 10, se spera sa realizeze fiii lui. Sa citim acum cu atentie de la versetul 10 înainte: „Totusi fiii sai vor începe iarasi razboiul si vor strînge o mare multime de osti care va înainta, se va revarsa ca un rîu care iese din matca si-l vor împinge din nou pîna la cetatuie. Imparatul de la miazazi mîniat de aceasta va iesi si se va lupta cu împaratul de la miazanoapte,va ridica o mare ostire, dar ostile împaratului de la miazanoapte vor fi date în mîinile lui si nimicite. Atunci inima împaratului se va îngîmfa va doborî zece mii, dar tot nu va birui”.
Asupra acestui pasaj profetic, toti comentatorii biblici sînt de acord ca istoria a confirmat pe deplin aceasta noua întorsatura a lucrurilor. A treia generatie de suverani seleucizi se stinge si Antioh al III-lea, supranumit si Antioh cel mare, cel care avea sa fie tatal lui Antioh Epifanul, ridica o armata uriasa si începe sa coboare spre Egipt. Dupa lupta de la Orontes recucereste din mîna Egiptului Seleucia, si încurajat de acest succes, ca un fluviu iesit din matca se arunca asupra Feniciei si Iudeii reusind sa recucereasca Tirul si alte cetati mai însemnate. Intre Egipt si Siria |
|
se încheie un armistitiu de foarte scurta durata care urma sa tina pîna în primavara anului 217 cînd cei doi împarati se gasesc din nou în lupta. La batalia de la Rafia însa, acel rîu iesit din matca al armatelor Siriene este înfrînt si readus în vechiul lui vad, sau cum spunea profetia va fi împins iarasi înapoi în cetatuie. La lupta de la Rafia avea sa se confirme un alt detaliu al profetiei. Armatele împaratului de la miazanoapte aveau sa piarda 10.000 de osteni, împaratul de la miazazi ar fi putut iesi cu totul biruitor din aceasta lupta, dar fiind o fire îngîmfata, usuratica, nehotarîta si dedata la huzur si placeri, a preferat sa tina mai bine pas cu placerile lui decît cu statul major al armatelor sale, asa ca se va multumi numai cu acea victorie partiala. Dupa ce face o pace grabnica cu Siria, istoria spune despre Ptolomeu al IV-lea ca a intrat în Ierusalim în alai triumfal si în îngîmfarea si încumetarea sa necugetata de om dedat betiei a vrut sa intre în templu si sa mearga pîna în Sfînta Sfintelor însa preotii si poporul iudeu din Ierusalim i-au stat în cale. Mîniat de gestul locuitorilor Ierusalimului, la întoarcerea sa în Egipt, ca act de razbunare da la moarte mii de iudei ce traiau în Alexandria, întors în Egipt el moare dupa 12 ani. In acest timp de 12 ani de pace Antioh cel mare al Siriei porneste niste campanii militare nu spre Egipt ci spre cîteva regate mici din nordul Siriei si din rasaritul ei, pe care le cucereste. Incurajat de aceste victorii marunte si întarit în capacitatea sa militara, va pregati o campanie de proportii uriase împotriva Egiptului. La acea lupta se refera urmatorul pasaj profetic începînd de la versetul 13, pasaj care spune astfel: „Imparatul de la miazanoapte se va întoarce si va strînge o ostire si mai mare decît cea dintîi. Si dupa cîtava vreme, dupa cîtiva ani va porni în fruntea unei mari ostiri bine înarmate. In vremea aceea se vor ridica multi împotriva împaratului de la miazazi si o ceata de derbedei din poporul tau se vor rascula ca sa împlineasca vedenia, dar vor cadea”. Lucrurile asa s-au si întîmplat. La data cînd Siria s-a pregatit cu o ostire si mai bine înarmata, pe tronul Egiptului era un copil, Ptolomeu al V-lea, fapt care i-a dat lui Antioh cel mare speranta unei victorii ieftine si grabnice. Fiind însotit în aceasta mare campanie de Filip al Macedoniei si de membri unei partide nationaliste iudaice rebele, extremiste, Antioh se si vedea stapîn nu numai pe fostele lui tinuturi stapînite acum de Egipt, ci stapîn chiar si pe tara Egiptului. Cine si ce i-ar fi putut sta în cale, gîndea el. împreuna cu el erau acei fanatici evrei care si-ar fi dat viata pentru ca sa cîstige libertatea si suprematie asupra vrajmasilor lor. Daca Dumnezeul lor este cu ei cum s-a dovedit si pe vremuri, gîndea Antioh cel mare, atunci acest element nou i-ar fi garantat reusita. Insa Siria nu stia ca tînarul împarat al Egiptului împotriva caruia se ridicasera atît de multi la data aceea ca sa lupte, fusese asezat sub tutela legala a Senatului Roman prin vointa fostului rege, tatal sau. Drept urmare romanii i-au declarat razboi lui Filip al V-lea al Macedoniei si i-au poruncit lui Antioh la anul 200 Î.Hr. sa faca pace cu Egiptul. Dar si aceasta pace n-a durat, deoarece Antioh, auzind ca fortele egiptene sub conducerea faimosului general Scopas au recucerit partea de sud-vest a Siriei si a Palestinei a reactivat starea de razboi împotriva Egiptului si la lupta de la Panea Scopas este înfrînt de armatele lui Antioh. Locul acestei batalii avea sa fie mai tîrziu cunoscut sub numele de Cezarea lui Filip. Aceasta batalie a pus capat dominatiei Egiptului în Palestina. Totusi, dintre toate fortaretele lui Ptolomeu mai ramasese Gaza. Antioh se napusteste atunci asupra ei ca o furtuna napraznica, o cucereste si impune în final Egiptului o pace foarte costisitoare. Asa cum spunea versetul 15 din profetie, asa s-a si întîmplat. Imparatul de la miazanoapte va înainta, spunea profetia, va ridica întarituri si va pune mîna pe cetatile întarite. Ostile de la miazazi, nici chiar floarea oamenilor împaratului nu vor putea sa tina piept. Nu vor avea putere sa se împotriveasca. Roma, care avea tutela asupra Egiptului, va dati seama ca nu putea tolera la nesfîrsit ambitiile lui Antioh. De aceea la anul 196 Î.Hr. Roma declara razboi Siriei si la lupta de la Magnezia, lînga Smirna, Antioh cade înfrînt. Acum i-a venit rîndul lui sa accepte termenii pacii cu Roma, acea pace pe care Roma începuse deja s-o impuna prin forta bratului ei de fier. Una din conditiile pacii era ca Antioh sa-si trimita la Roma pe fiul sau Antioh Epifanul ca ostatic si pe lînga aceasta sa plateasca Senatului roman un tribut anual. Asa se face ca Roma intra pe arena profetica. Versetul 16 din profetie spune astfel: „Cel ce va merge împotriva lui, adica împotriva împaratului de la miazanoapte, în cazul acesta Antioh, va face ce va voi si nimeni nu i se va împotrivi. El se va opri în tara minunata nimicind cu desavîrsire tot ce-i va cadea în mîna”. Da, aici în aceste cuvinte este zugravita Roma despre care profetia spunea ca si despre Grecia ca va face ce va voi. Daca aceasta profetie, asa cum a spus îngerul Gabriel lui Daniel, a fost dat pentru beneficiul special al poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urma, atunci ar fi fost inadmisibil gîndul ca inspiratia divina sa nu aseze în lumina reflectorului noua putere mondiala care se ridica din valurile înspumate ale omenirii. Ar fi fost de necrezut ca inspiratia divina sa taca cu privire la aceasta putere mondiala care avea sa joace un rol nefast nu numai îndestinul dramatic al micilor regate ale Asiei Mici, în soarta poporului evreu, dar si a întregii lumi de atunci si de mai tîrziu. Ce urma sa caracterizeze guvernarea Romei? Jaful, distrugerea, moartea si robia tuturor. Ridicarea si în final asezarea Romei pe tronul ei ca putere mondiala a însemnat distrugerea definitiva si ireparabila a natiunii lui Israel. Mereu ma gîndesc la Israel, acest popor ales, la înalta chemare pe care Dumnezeu i-a facut-o de a fi lumina tuturor neamurilor, la marile privilegii pe care Dumnezeu i le-a oferit în dar si ma gîndesc la toate planurile lui Dumnezeu cu acest popor, cît si la experientele acestuia cu Dumnezeu si ma întreb: „Cum de a ajuns acest popor atît de privilegiat sa cada în dizgratia cerului în asa masura încît Dumnezeu sa se dispenseze de el? Cum a putut un asemenea popor sa ajunga atît de orb încît sa nu vada sfîrsitul drumului gresit pe care a apucat sa mearga si în ciuda tuturor avertizarilor profetilor sa continue sa mearga spre acel deznodamînt pe care însusi Domnul Iisus l-a prezentat pe coasta Muntelui Maslinilor în auzul Ierusalimului si al întregii natiuni. „Iata ca vi se lasa casa pustie”. Adevaratul motiv este acela ca Israel nu a luat în seama la timp avertizarile lui Dumnezeu rostite la timp prin glasul proorocilor alesi de El. Dar, ma întreb cum stam noi astazi? Sîntem noi ceva mai dispusi decît vechiul popor ales sa luam în serios Cuvîntul lui Dumnezeu, chemarile Sale la pocainta, chemarile Sale la o viata sfînta si consacrata voiei Sale? Adresîndu-se israelului spiritual al bisericii Nou Testamentale, în lumina experientelor Israelului din vechime, apostolul Pavel ne atrage atentia în Romani 11,21.22 prin cuvintele: „Caci, daca n-a crutat Dumnezeu ramurile firesti, nu te va cruta nici pe tine. Uita-te dar la bunatatea si asprimea lui Dumnezeu, asprime fata de cei ce au cazut si bunatate fata de tine, daca nu încetezi sa ramîi în bunatatea aceasta; altminterea vei fi taiat si tu”.
 E timpul, strimati cititori sa luam în serios Cuvîntul Domnului, avertizarile profetilor Sai pentru timpul nostru. Este timpul sa apreciem bunatatea lui Dumnezeu cu noi si sa ramînem în ea. Este timpul sa ne întoarcem la Dumnezeu si sa-I spunem: „Ne întoarcem spre Tine Tata ceresc din toata inima. Vrem sa fim ai Tai; vrem sa dam ascultare glasului Tau si sa ne asezam cu totul la dispozitia voiei Tale. Stapîneste-ne te rugam prin Duhul Tau si împlineste cu noi toate planurile Tale. Noi asteptam cu dor împaratia Ta, împlinirea tuturor nadejdilor noastre. Da-ne puterea necesara de a vesti si altora lumina Cuvîntului Tau si a le descoperi puterea dragostei Tale. Ajuta-ne la toate acestea în numele sfînt si binecuvîntat al Domnului nostru Iisus Christos. îti multumim, Amin!
|
|