Cu Isus in Sanctuarul Ceresc

      Poposind de cîteva prelegeri la rînd asupra versetelor 24-27 din capitolul 9, va dati seama cred ca interesele noastre sînt mai presus de acelea de a descoase niste texte ermetice si a dibui o cale care sa placa, sa convina tuturor. Aici în aceste versete este ceva mai mult decît schita istorica a existentei unui popor, aici este istoria existentei noastre, istoria mîntuirii întregului pamînt. Aceasta profetie ne-a demonstrat cum nu se putea mai bine ca lumea noastra, asemenea oii ratacite din parabola, este în ochii lui Dumnezeu obiectul cel mai de pret pentru care tot cerul a fost pus în miscare. Chiar asa ne spune Sfînta Scriptura. „La împlinirea vremii Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie, nascut sub lege, ca sa rascumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca sa capatam înfierea”. Aceasta profetie din Daniel 8,14 cît si explicatia ei detaliata din capitolul 9 începînd de la versetul 24 ne descopera faptul ca Dumnezeu în Fiul Sau Iisus Christos ne-a cautat, ne-a cuprins în bratele iubirii Sale, ne-a rascumparat, ne-a iertat si ne-a înfiat. Aceasta profetie ne-a descoperit cu o exactitate de netagaduit momentul spre care îsi concentrase atentia tot cerul si anume – Golgota. V-ati gîndit vreodata la faptul ca Domnul Iisus Christos stia cu mult înainte de Golgota ca va muri? El stia anul cînd va muri, stia ceasul cînd avea sa se abata asupra Lui plata pacatului întregii omeniri, moartea. Multi oameni privesc asupra Domnului Iisus asemenea lui Nicodem, ca la un învatator venit de sus si mai putin ca fiind Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Dar tocmai spre aceasta viziune a jertfei a dorit Domnul Iisus sa înalte privirea lui Nicodem; spre un Iisus Mîntuitor, spre un Iisus venit ca jertfa în vederea salvarii noastre de la moarte. Iisus a murit pentru noi oamenii exact la data specificata în profetia lui Daniel. La jumatatea ultimei saptamîni din sirul celor  70 de saptamîni rezervate poporului iudeu Iisus, Mesia, Unsul trebuia stîrpit. Insa profetia a tinut sa precizeze în continuare ca, desi stîrpit, Unsul nu va avea nimic, moartea Sa nu urma sa fie irecuperabila. Ea nu avea sa afecteze viata Aceluia care este vesnic, viata Aceluia care este Domnul vietii. Cetatea care daduse la moarte pe Iisus cît si sfîntul locas în care se adusesera zeci si sute de ani jertfe preînchipuitoare ale marii jertfe de pe Golgota urmau sa fie nimicite, sa cunoasca un sfîrsit pustiitor, ca printr-un potop. Insa Iisus avea sa paseasca biruitor peste momentul mortii Sale. La Golgota, El trebuia sa fie Mielul lui Dumnezeu. Dupa Golgota El avea sa intre într-o noua faza al lucrarii Sale în folosul nostru. Dupa înaltarea Sa la cer Iisus trebuia sa devina Mijlocitorul întregii lumi pe lînga Dumnezeu. El trebuia acum sa ia meritele jertfei Sale si sa le aseze în folosul tuturor acelora care doresc sa se împace cu Dumnezeu si sa reintre în familia cereasca. Iisus trebuia acum pe baza jertfei Sale sa medieze, sa mijloceasca pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu pentru a gasi o intrare sloboda la Dumnezeu. Multi au gîndit si au îndreptat în mod gresit privirea omenirii spre Maica Domnului, spre apostolii Domnului sau spre marii barbati ai credintei facînd din ei niste mijlocitori între om si Dumnezeu. Insa Sfînta Scriptura tine sa ne precizeze clar la 1 Timotei 2,5.6 ca este un singur Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, un singur Mijlocitor, Omul Iisus Christos, care S-a dat pe Sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti. Iisus deci, urma sa ne fie în fata întregului univers nu numai jertfa rascumparatoare, ci si Mijlocitor. La templu, acolo unde se savîrseau niste acte ceremoniale simbolice, jertfa era jertfa, iar preotul oficia slujba împacarii pacatosului cu Dumnezeu prin sîngele jertfei aduse. Dar Iisus urma sa ne fie nu numai jertfa ci si Mijlocitor. Dupa înaltarea Sa la cer Iisus urma sa îndeplineasca o slujba cu mult mai înalta decît a oricaruia dintre preotii de la templu. Sa retinem acest gînd. Profetia din Daniel 9,24-27 ne prezinta mai mult decît o jertfa; ea ne prezinta totodata si un Mijlocitor. Deja am observat cu cîta acuratete a trasat aceasta profetie firul istoriei mîntuirii noastre. 490 de ani de har sau 70 de saptamîni fusesera rezervate în planul divin pentru poporul Israel. 490 de ani, care aveau sa înceapa de la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului si care urmau sa se încheie la anul 34 D.Hr. Dar cei 2300 de ani din care 490 au fost pusi deoparte pentru poporul ales cand aveau sa se împlineasca? De ce anume eveniment avea sa fie marcata încheierea celor 2300 de ani? Inceputul lor urma sa fie declansat prin evenimentul rezidirii Ierusalimului si al templului de acolo. Dar sfîrsitul lor, de ce eveniment avea sa fie legat? Iata aici doua întrebari importante. La ce data trebuia sa se încheie cei 2300 de ani profetici, si ce eveniment trebuia sa marcheze sfîrsitul lor?
       Sa ne ocupam putin de prima întrebare. Daca cei 490 de ani rezervati poporului Israel trebuia sa fie pusi deoparte din rîndul celor 2300 de ani, si daca începutul numaratorii acestor 490 de ani era legat nemijlocit de anul 457, anul rezidirii Ierusalimului, atunci calculul nostru ne îndreapta privirea spre anul 34 D.Hr. Aici se încheie cei 490 de ani. Cîti ani ne-au mai ramas din 2300? Este simplu: scadem 490 din 2300 si obtinem un rest de 1810 ani. Daca deci 490 de ani se încheie la anul 34 D.Hr. si daca la aceasta data mai adaugam 1810 ani, obtinem anul exact cînd urmau sa se încheie cei 2300 de ani profetici: 34+1810 = 1844. Da, anul 1844 avea sa fie sfîrsitul celor 2300 de ani, cel mai mare sir de ani profetici. Sa ne fixam bine aceste cifre în minte. Anul 457 Î.Hr. anul rezidirii Ierusalimului este punctul de la care începe numaratoarea inversa a celor 2300 de ani. Anul 34 D.Hr. marcheaza încheierea perioadei de har de 490 de ani acordata poporului Israel. Iar anul 1844 reprezinta punctul terminus al celor 2300 de ani.
     Acum sa gasim raspuns si la cea de a doua întrebare. Ce ne spune profetia ca trebuia sa aiba loc la încheierea celor 2300 de ani? Raspunsul este foarte clar. El se gaseste în Daniel 8,14: „Pîna vor trece 23 00 de seri si dimineti, apoi sfîntul locas va fi curatit”. La anul 1844 avea deci sa aiba loc curatirea templului. Dar istoria ne descopera ca la dat aceasta nu mai exista nici o urma din sfîntul locas de la Ierusalim. Templul din Ierusalim a fost distrus la anul 70 D.Hr. Atunci, despre care locas sfînt este vorba aici? Mai exista undeva vreun alt sfînt locas pe lînga acela din Ierusalim? Sigur ca da! A doua ca si a treia carte din Biblie ne vorbesc despre doua temple: unul în ceruri si altul pe pamînt, primul, cel din ceruri fiind zidit de Dumnezeu, iar al doilea, cel de pe pamînt, fiind înaltat de Moise. Primul era originalul, iar celalalt copia. în Exodul 25,8.9 gasim scrise cuvintele cu care S-a adresat Dumnezeu lui Moise: „Sa-Mi faca un locas sfînt si Eu voi locui în mijlocul lor. Sa faceti cortul si toate vasele lui dupa chipul pe care ti-l voi arata„. Este cert din aceste cuvinte ca sfîntul locas pamîntesc a avut un original ceresc pe care Dumnezeu i l-a prezentat lui Moise ca model. Atunci înseamna ca sfîntul locas ceresc este tot atît de real pe cît a fost si cortul întîlnirii, sau templul de mai tîrziu de la Ierusalim. Dar, cînd ne referim la originalul locasului cel sfînt as vrea sa stiu ce anume aveau sa devina puncte de referinta între locasul ceresc si cel pamîntesc: forma, dimensiunea, materialele, culorile, numarul exact al vaselor dintr-unul si din celalalt sau niste lucruri mult mai importante, niste lucruri mult mai adînci, legate de lucrarea care se savîrsea acolo, de principalul scop pentru care fusese înaltat acel locas sfînt. In epistola catre Evrei gasim cîteva lucruri care subliniaza bine importanta sfîntului locas, atît cel din cer cît si cel de pe pamînt. Sa deschidem la Evrei 8,1.2. Cuvîntul spune: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este ca avem un Mare Preot care S-a asezat la dreapta scaunului de domnie al maririi în ceruri ca slujitor al locului prea sfînt si al adevaratului cort care a fost ridicat nu de om ci de Domnul”. Deci, ce era important în acest sfînt locas? Era lucrarea marelui preot. Tot ceea ce savîrsea pe vremuri preotii pe pamînt era o prefigurare a lucrarii pe care Iisus avea s-o savîrseasca în adevaratul locas din ceruri. Versetul 5 din acelasi capitol ne spune astfel despre preotii de altadata de la templul din vechime: „Ei fac o slujba care este chipul si umbra lucrurilor ceresti dupa poruncile primite de Moise de la Dumnezeu cînd avea sa faca cortul. „Ia seama”, i-a zis, „sa faci totul dupa chipul care ti-a fost aratat pe munte”. Sfîntul locas de pe pamînt era un complex edilitar compus dintr-o curte si o cladire formata din doua încaperi. Prima încapere se numea Sfînta, iar urmatoarea se numea Sfînta Sfintelor. In curte se afla altarul de jertfe si ligheanul pentru spalare. In prima încapere se aflau trei obiecte: masa cu pîinile punerii înnainte, sfesnicul cu sapte brate si altarul tamîierii. Iar în cea de a doua încapere, Sfînta Sfintelor se afla un singur obiect: chivotul Domnului sau, altfel denumit, tronul harului. Cele savîrsite în templul de jos de pe pamînt trebuiau sa fie un fel de reflectare a