Avem ocazia unui nou popas în prezenta celui Prea Inalt, care prin Duhul Sau cel Sfant doreste sa fie cu noi la acest ceas de studiu si de consacrare personala pe altarul lui Dumnezeu. Cine va deschide inima înaintea glasului divin? Cine va spune cu inima plina de dor „Doamne, fii Tu Stapanul vietii mele”? Cine va folosi aceasta ocazie de aur?
      Imparatul Nebucadnetar despre care am studiat în prelegerea trecuta, asa cum citim în partea a 2-a a capitolului 4, a îngaduit sa piarda clipa potrivita, ocazia lui de aur de a se întoarce spre Dumnezeu din toata inima si a se consacra. El a ramas nespus de miscat de întelesul, de talcuirea visului sau si si-a dat seama cat de serioasa este situatia lui înaintea lui Dumnezeu. Apelul lui Daniel ca din partea lui Dumnezeu: „Imparate, placa-ti sfatul meu. Pune capat pacatelor tale si traieste în neprihanire; rupe-o cu nelegiuirile tale si ai mila de cei nenorociti”, fara încoiala ca nu a atins niste urechi surde, insensibile. Dimpotriva, este mai lesne sa cred ca în acele clipe tulburatoare Nebucadnetar a luat o hotarare matura si urgenta în inima sa. El si-a propus sa faca niste schimbari radicale în viata si poate ca a gandit astfel: „Da, trebuie. Trebuie sa fiu cu totul al lui Dumnezeu. Trebuie sa fie Stapanul si calauza vietii mele”. Poate ca lucrurile au mers bine o saptamana, doua, trei . . . , poate ca Nebucadnetar, în amintirea soliei divine rostite prin proorocul Daniel a adus mari schimbari în umblarea sa cu Dumnezeu si cu oamenii. Dar vai, aceste schimbari n-au fost de durata; s-au dovedit a fi fost superficiale. El nu s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu, nu s-a lasat stapanit pe deplin de cer. Timpul la care se refera capitolul 4 ne lasa sa credem ca întamplarea descrisa în acest capitol trebuie sa fie plasata undeva spre încheierea domniei sale. Nebucadnetar a domnit aproape 43 de ani si la data cand solia solemna a cerului cu chemarea ei la pocainta a atins urechile si inima împaratului întregul Babilon era de ani de zile un imens santier. El dorea ca într-un timp foarte scurt sa încheie toate lucrarile, sa finalizeze si sa retuseze tot ce mai avea nevoie de un ultim efort. In spatele unei domnii de 43 de ani ne putem da seama ca se adunasera mari realizari. Nicicand nu mai fusese în istorie un împarat ca el, asa de coplesit de succese si nicicand nu se mai întalnise un imperiu atat de mare, atat de unit si atat de consolidat si înfloritor. La data aceea cetatea Babilon era cea mai de seama între toate cetatile lumii antice. Cand Nebucadnetar s-a urcat pe tron Babilonul era asezat numai pe unul din malurile rîului Eufrat. Izvoarele arheologice arata ca Nebucadnetar nu numai ca a reconstruit acea parte veche dar a extins cetatea si pe celalalt mal al raului aducandu-le la aceeasi maretie si frumusete si unindu-le prin poduri falnice. De-a lungul raului, pe toata portiunea trecerii lui prin cetate, au fost înaltate ziduri si porti care împreuna cu zidul exterior al cetatii transformase Babilonul într-o adevarata fortareata, practic imposibil de cucerit. De asemeni, el a mai zidit un al doilea palat, o adevarata minune arhitecturala asezat pe niste munti artificiali cu gradini suspendate, o adevarata risipa de marmura, aur, vegetatie luxurianta si mai ales risipa de bun gust. Dar acestea erau numai o parte din realizarile împaratului. Explorarile arheologice din zona vechiului Babilon au dovedit ca ruinele cetatii se întindeau pe o suprafata de peste 320 km. patrati, iar 90% din toate caramizile gasite purtau imprimate numele lui Nebucadnetar. Unul din cei mai de seama arheologi ai zonei Babilonului antic Sir Henry Rolinson avea sa scrie astfel: „Am examinat caramizile din asezarile poate a 100 de diferite cetati si orase din vecinatatea Bagdadului, dar nu am gasit nici o alta marturie istorica mai mare decat aceea a lui Nebucadnetar, fiul lui Nabopolasar, împaratul Babilonului. Cred ca nu as exagera daca as spune ca Nebucadnetar a fost asa de mare încat a ocupat aproape toate paginile istoriei, încat pentru babilonieni nu a mai ramas decat foarte putin loc. In orice privinta, prezentul loc pe care Babilonul îl detine se datoreaza întru totul acestui împarat care la talentul sau militar de general capabil a adaugat conceptii artistice pline de grandoare si îndemanare în a construi care îl aseaza alaturi de marii constructori ai antichitatii”.
      Acum, privind la Nebucadnetar, care zi si noapte era cu totul captivat de proiectele sale arhitecturale, de bunul mers al cetatii, de continuarea si consolidarea politicii sale imperialiste, nu ne vine deloc greu sa ne dam seama ca un om ca el dupa catva timp sa fi uitat atat visul cat si mustrarea si avertizarea cerului. Fara îndoiala ca si apelul fierbinte al lui Daniel lancezea undeva în vreo cuta a subconstientului acelui om ocupat peste masura cu treburile acestei vieti. Trecuse un an plin de cand împaratul a avut acel vis tulburator si a primit acea interpretare atat de serioasa în urmarile ei. Intr-o zi se afla sus pe ultima terasa a palatului sau care se întindea pe o suprafata de 10 km. patrati. Imprejurul sau si la picioarele sale se întindea cetatea sa, opera sa cu marile ei bulevarde si cele 100 de porti. Privind la tot acest ansamblu de frumuseti, de adevarate minuni ale maiestriei mainilor omenesti, împaratul a luat cuvantul si a zis: „Oare, nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de sedere împarateasca prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele?” Privind în retrospectiva Babilonul de ieri si Babilonul de azi, privind la aproape cei 36 de ani de lupte, eforturi, de planuiri întelepte si de manevre administrative pline de chibzuinta, Nebucadnetar era pe deplin satisfacut. Ajunsese aproape de destinatia visurilor sale. Acum, în satisfactia care a inundat inima sa a simtit ca este de datoria sa sa spuna adevarul. Toate erau ale lui si se datorau lui si numai lui. Cum subliniam în comentariul precedent, Babilonul antic era o prefigurare profetica a Babilonului spiritual al lumii de azi, iar Nebucadnetar care a întruchipat spiritul Babilonului este si el o prefigurare a spiritului societatii noastre, a spiritului omului zilelor din urma. Prea ocupat pentru proiectele sale personale pentru bunastarea celor ce si-au facut cuibul în crengile sale, sau se odihnesc la umbra ramurilor sale, încantat de roadele sale, de maretia realizarilor sale, omul de azi viseaza si el acelasi vis al lui Nebucadnetar. Plimbandu-si privirea peste toate succesele sale, peste tot ce a realizat cu mainile sale, cu inteligenta sa, cu spiritul sau neobosit, cu chibzuinta si cu bunul sau gust, omul de azi este înclinat sa aseze totul, absolut totul pe seama sa. Oare nu acestea sunt pacatele de seama ale societatii noastre? Nu suntem noi aceia care suntem în permanenta atat de ocupati de bunastarea si confortul nostru si al familiilor noastre? Nu suntem noi aceia care prelungim cat mai mult orele de munca si scurtam orele de somn numai pentru ca sa stim ca am adunat banii, banii atat de necesari ca sa continuam proiectele noastre care ne stau pe inima? O casa, educatia copiilor, mai mult confort, mai multa placere de viata, mai mult timp liber, mai mult timp pentru a petrece cu familia… Poate ca mergem saptamanal la biserica pentrua ne întalni cu Dumnezeu, pentru a mai afla o descoperire din partea Sa, vreo talcuire divina a visurilor noastre, a launtrului nostru. Dar, iesim de la biserica si constatam ca nici nu am ajuns bine acasa si suntem din nou asaltati de valmasagul problemelor si grijilor noastre, de proiectele noastre care nu sufera întrerupere nici macar de cateva ore. Chiar daca Dumnezeu ne-a dat în timpul celor 2-3 ore petrecute în preajma Sa vreo descoperire, vreo solie, grijile, problemele si interesele noastre majore privind aceasta viata au mai multa putere decat Cuvantul lui Dumnezeu si curand, solia divina este înghesuita undeva într-un colt al memoriei, al constiintei. Privind la generatia noastra în chip profetic, Insusi Domnul Iisus Christos a subliniat care va fi spiritul ei si ne-a avertizat împotriva unui astfel de spirit zicand: „Cum s-a întamplat în zilele lui Noe, aidoma se va întampla si la venirea Fiului Omului. In adevar, cum era în zilele dinainte de potop cand mancau si beau, se însurau si se maritau, pana în ziua cand a intrat Noe în corabie si n-au stiut nimic pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului Omului”. Nu, fara îndoiala ca generatia din vremea lui Noe a fost avertizata la timp. Fara îndoiala ca Noe, profetul Domnului si-a facut datoria, a rostit în timp util si cu toata seriozitatea ca si Daniel în fata lui Nebucadnetar, invitatiile cerului la pocainta si consacrare. Dar omul dinainte de potop, ca si Nebucadnetar si ca si omul zilelor din urma este prea ocupat, prea aglomerat, prea absorbit de viata aceasta. Nebucadnetar nu a putut prinde ceasul prielnic pentru pocainta si întoarcere la Dumnezeu, desi a avut la dispozitie 12 luni. Un an întreg el nu a avut timp pentru Dumnezeu. El nu a avut timp si eforturi de consumat pentru ca sa faca vreo schimbare în viata lui morala. Nu, el nu a avut timp ca sa puna capat pacatelor sale, s-o rupa cu nelegiuirile sale si sa-si aseze viata în fagasul unei trairi sfinte, neprihanite. De aceea, în chip aparent fulgerator, napraznic, vedem cum se rostogoleste asupra lui Nebucadnetar nenorocirea de care Dumnezeu îl prevenise. Raportul biblic ne spune ca nici nu sfarsise împaratul cuvintele sale de preamarire a propriei sale persoane si ale propriilor sale realizari, ca un glas coborandu-se din cer a spus:



„Afla împarate Nebucadnetar ca ti s-a luat împaratia. Te voi izgoni din mijlocul oamenilor si vei locui la un loc cu fiarele campului. Iti voi da sa mananci iarba ca la boi si vor trece peste tine sapte vremi pana vei recunoaste ca Cel Prea Inalt stapaneste peste împaratia oamenilor si ca o da cui vrea”. Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvantul acela asupra lui Nebucadnetar. Acesta este omul, omul Babilonului modern, care nu are timp de Dumnezeu, nu are timp de pocainta, nu are timp ca sa traiasca potrivit cu principiile neprihanite ale legii lui Dumnezeu si potrivit cu vederile, gusturile si interesele propriei sale vointe. Nebucadnetar s-a lasat atat de absorbit de viata aceasta materiala încat n-a mai gasit timp pentru Dumnezeu, dar în schimb a avut timp pentru sine. El a asezat în balanta numai planurile vremelnice, numai palate, gradini, poduri, sosele, fortarete, bogatie, comfort, satisfactii egoiste, a asezat pe toate amprenta lui, numele lui, spiritul lui si n-a mai fost constient ca viata sa se afla în permanenta urmarita de cer, ca ea sta în preajma judecatilor divine. Daca este ceva de care generatia noastra a ultimelor zile este anuntata de cer cu seriozitate si urgenta este tocmai faptul ca noi ne gasim înaintea cerului în plina sesiune de judecata. Un strajer sfant vegheaza continu, cerceteaza si urmareste în ce masura viata noastra aduce onoare lui Dumnezeu prin ceea ce faptuim, vorbim, planuim si gandim. Acum este timpul cand toata slava, toata cinstea, toata onoarea si lauda si închinarea noastra trebuie sa fie îndreptate spre Dumnezeu. Aceasta generatie în care ne gasim este prea mandra cu realizarile ei, prea satisfacuta de sine, prea sigura de bogatia ei, prea înfumurata de visele ei, încat nu mai are loc pentru Dumnezeu. Omul zilelor noastre în loc sa se închine Creatorului, Ziditorului tuturor lucrurilor, se închina creaturii, se închina idolilor pe care mainile lui i-au creat, închipuindu-si în cele din urma ca el este totul, el este masura lucrurilor, el este masura universului sau în care-si duce viata.
        A ramas aceasta generatie a sfarsitului în care Domnul a îngaduit sa traim, a ramas ea fara marturie, fara avertizare din partea lui Dumnezeu? Nu, pentru ca asa cum spunea pe vremuri profetul Amos, „Dumnezeu nu face nimic fara ca sa descopere taina Sa slujitorilor sai proorocii„. Iata ca, daca deschidem la Apocalipsa 14 aflam care este prima solie a strajerului ceresc pentru locuitorii Babilonului spiritual al zilelor din urma. Iata cat de clar, cat de solemn ne cheama Dumnezeu sa ne întoarcem privirea de la noi însine, de la realizarile noastre, de la operele noastre, la El Creatorul nostru. In versetul 6 din Apocalipsa 14 avem imaginea strajerului divin si a primei sale solii.





       „Si am vazut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca sa o vesteasca locuitorilor pamantului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod. El zicea cu glas tare: „Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava caci a venit ceasul judecatii Lui si închinati-va celui ce a facut cerul si pamantul, marea si izvoarele apelor„
.
Generatia noastra sta sub directa privire si judecata a cerului. Omul zilelor din urma va fi judecat pentru ca nu a luat în seama pe Dumnezeu si pentru ca nu i s-a închinat. Sau, cum spune si apostolul Pavel în epistola catre Romani 2,18: „Mania lui Dumnezeu se descopera din cer împotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu. Fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu   I-au multumit ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a întunecat. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu în cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat în voia mintii lor blestemate”.
      Acesta este marele pacat al Babilonului spiritual al zilelor din urma. Cand judecatile lui Dumnezeu vor cadea asupra lui se va sti în tot universul care a fost adevarata cauza a lor. Celor ce doresc sa scape de acele judecati pustiitoare Domnul le spune din timp: „Iesiti din mijlocul ei poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei si sa nu fiti loviti cu urgiile ei”. Iar cand acele urgii proorocite vor cadea asupra Babilonului, ele vor cadea pentru ca locuitorii lui moderni, ca si Nebucadnetar pe vremuri, au dat mai multa cinstire propriei lor persoane decat lui Dumnezeu. De aceea, în Apocalipsa 18,7 citim care a fost vina si care a fost sentinta divina de care va avea parte Babilonul: „Pe cat s-a slavit pe sine însasi si s-a desfatat în risipa, pe atat dati-i chin si tanguire; pentru ca zice în inima ei: „Sed ca împarateasa”, tocmai pentru aceea într-o singura zi vor veni urgiile ei, moartea, tanguirea si foametea. Si va fi arsa de tot în foc, pentru ca Domnul Dumnezeu care a judecat-o este tare”. Cu adevarat ca mandria merge înaintea caderii.
      Nebucadnetar s-a slavit pe sine însusi, s-a desfatat în risipa, a uitat sa se închine lui Dumnezeu si sa-L proslaveasca prin cuvinte si fapte. Judecatile care au cazut asupra lui Nebucadnetar au fost numai pentru o vreme. El avea sa fie izolat de societate si coborat la treapta animalelor numai vreme de sapte ani, însa dupa aceea el avea sa reintre în posesia împaratiei sale, a titlurilor si bunurilor sale. Dar ce diferenta între Nebucadnetar dinainte de aceasta experienta umilitoare si Nebucadnetar care a trecut pe sub toiagul judecatilor divine. Ce diferenta! Ascultati propria sa marturie: „Dupa trecerea vremii sorocite eu, Nebucadnetar, am ridicat ochii spre cer si mi-a venit iarasi mintea la loc. Am binecuvantat pe Cel Prea Inalt, am laudat si slavit pe cel ce traieste vesnic, Acela a carui stapanire este vesnica, si a carui împaratie dainuieste din neam în neam. Toti locuitorii pamantului sunt o nimica înaintea Lui. El face ce vrea cu oastea cerului si cu locuitorii pamantului si nimeni nu poate sa stea împotriva maniei Lui si nici sa zica „Ce faci?”. In vremea aceea mi-a venit mintea înapoi. Slava împaratiei mele, maretia si stralucirea mea mi s-au dat înapoi. Sfetnicii si mai marii mei din nou m-au cautat, am fost pus iarasi peste împaratia mea si puterea mea a crescut. Acum eu, Nebucadnetar laud, înalt si slavesc pe împaratul cerurilor. Caci toate lucrarile Lui sunt adevarate, toate caile Lui sunt drepte si El poate sa smereasca pe cei ce umbla cu mandrie”. Aici este finalul împaratiei lui Nebucadnetar ajunsa în toata gloria, bogatia si puterea ei. El si-a scos în sfarsit coroana si a depus-o în fata tronului împaratului ceresc. El nu mai era nimic. Acum, privirea lui era absorbita de cer, de splendorile caracterului lui Dumnezeu, de dragostea si rabdarea Sa cu el. De aceea preocuparea de seama a vietii sale cat a mai avut de trait a fost nu persoana sa, ci sa-L laude si sa-L slaveasca pe Cel ce traieste vesnic, pe Acela a carui stapanire este vesnica.
      Privind la lumea noastra de azi putem spune ca ea se gaseste mult prea departe de aceasta stare de pe urma a lui Nebucadnetar. Desi se afla în preajma marilor judecati divine, desi este urmarita pas cu pas de strajerii ceresti, lumea de azi întarzie cu pocainta. Ea este prea ocupata cu lucrurile ei, prea ocupata cu sine. Ea n-are timp de pierdut cu Dumnezeu. Nepasatori cu privire la soarta lor vesnica, oamenii zilelor sfarsitului înca întarzie sa puna capat pacatului lor si sa aleaga calea neprihanirii. Dar securea, asa cum spunea Ioan Botezatorul la malul Iordanului, a si fost înfipta la radacina pomilor. înca putin si acea secure divina îsi va face lucrarea ei deplina si cu aceasta ultima generatie. Chemarea timpului de fata pentru fiecarre dintre noi si pentru familiile noastre este aceea de a acorda mai mult timp si mai mult acces lui Dumnezeu în vietile noastre. Astazi este momentul cînd trebuie sa ne întoarcem în mod hotarat de la orice pacat, cand trebuie s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim în veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Iisus Christos.
      Iubite cititor, cred ca a sosit momentul sa ne gandim serios la evenimentele care ne asteapta si la soarta noastra vesnica. Este timpul de a face curat în viata noastra intima, în purtarea noastra, în afacerile noastre, în parerile noastre despre noi însine, în gusturile noastre, în distractiile noastre si în toate planurile noastre de viitor. Fara Dumnezeu viitorul nostru nu este decat asemenea unui copac falnic dar care a fost taiat din radacina, fara nici o speranta. Lui Nebucadnetar Dumnezeu i-a mai pastrat radacinile si el înca a mai avut har, dar cu noi, nu va mai fi har. Dumnezeu a zis ca va arde si radacina si ramura. 0, cine, cine va putea sta atunci înaintea unui foc mistuitor, cum este Dumnezeu?
       Azi, Dumnezeu este înca îndurator si milostiv si este gata sa ne primeasca. Daca venim la El asa cum suntem, chiar plini de pacate El ne va primi, ne va curati si ne va da o noua directie vietilor noastre. Fie ca acum, chiar în aceste momente sa asezam mainile nostre în mana Lui si sa-I spunem: „Doamne, Tata ceresc. Recunosc din toata inima pacatosenia vietii mele, lipsa mea de timp si de interes pentru Tine, continua mea alergatura si pasiune pentru tot ce este vremelnic. Recunosc cat de mandru si de multumit sunt de mine, de starea mea, încat nici macar nu mi-am plecat urechea la glasul mustrarilor si avertizarilor Tale. Doamne, ma întorc astazi spre Tine, cat înca nu este prea tarziu, ma întorc spre inima Ta de Tata, spre dragostea Ta care ma cauta de ani de zile si ma asteapta. Primeste în numele si în meritele jertfei Fiului Tau Iisus Christos. Curateste-ma de pacat. Sfinteste viata mea si adu-Ti aminte de mine cand vei veni în împaratia Ta. Doamne, Tu esti totul, ajuta-ma ca eu sa nu mai fiu nimic în ochii mei, pentru ca Tu sa fii de-a lungul vesniciei motivul laudei, slavei, cinstei si închinarii mele. Implineste Doamne aceasta rugaciune în numele Domnului meu Iisus Christos. Amin !

O avertizare solemna pentru timpul nostru