Sa revenim la cuvintele Domnului Iisus catre biserica din Pergam. Aceasta este cea de a treia biserica din cele sapte, carora Domnul Iisus le trimite un mesaj divin. Cuvintele solemne ale acestor epistole ne vor ajuta sa descoperim un nou aspect al prezentei si lucrarii Domnului Christos în mijlocul bisericii Sale de atunci si din toate veacurile. Ele ne vor face cunoscut cuvintele Sale de lauda, dar si mustrarile Sale, avertizarile Sale dar si fagaduinta pentru crestinii de atunci si de azi. Dar, mai înainte de toate va invit sa dam citire acelei scrisori trimise acum aproape 2000 de ani de Iisus bisericii Sale din Pergam:
„Ingerului bisericii din Pergam scrie-i: ‘Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri. Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, martorul Meu credincios a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana. Dar am ceva împotriva ta: tu ai acolo niste oameni care tin de învatatura lui Balaam care a învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor si sa se dedea la desfrîu. Tot asa si tu ai cîtiva care, de asemenea, tin învatatura nicolaitilor pe care Eu o urasc. Pocaieste-te dar, altfel voi veni la tine curînd si ma voi razboi cu ei cu Sabia gurii Mele”.
Si aceasta scrisoare catre biserica din Pergam este o descoperire a Domnului Christos. Priviti cu ce cuvinte semnificative îsi începe Domnul de data aceasta epistola Sa: „Stiu unde locuiesti”. Cît de profunda si intima este puterea desavîrsita a Sa de a cunoaste. Celor din Efes le-a scris: „Stiu faptele tale”. Celor din Smirna le-a spus: „Stiu necazul tau, saracia ta si batjocurile din partea celor ce zic ca sînt iudei”. Iar aici Domnul arata ca este un observator atent al conditiilor în care ne traim viata. El ne asigura: „Stiu, stiu unde locuiesti”. Asa cum am avut ocazia sa subliniem în prelegerile precedente, cunoasterea exacta a situatiilor si starilor de lucruri din fiecare biserica se datoreaza faptului ca Domnul Iisus este prezent continuu în mijlocul celor sapte biserici simbolizate aici în Apocalipsa în primul capitol prin cele sapte sfesnice. El este vazut umblînd prin mijlocul lor. Aceasta înseamna o cunoastere nu statica, ci activa, dinamica, plina de interes si de grija. Tot ceea ce noi cunoastem despre aceasta biserica se datoreaza celor scrise în epistola pe care Domnul a trimis-o de pe Patmos, iar cele scrise în aceasta epistola constituie o imagine clara nu numai a situatiilor din acea biserica locala ci si o imagine simbolica a bisericii crestine din secolele 4 si 5.
Intelesul numelui cetatii Pergam pare sa fi fost legata de pozitia topografica a cetatii zidita pe o înaltime care domina cîmpiile din jurul ei. De aici si întelesul numelui ei –citadela sau înaltime. Zidita parca dintr-o singura piatra, aparata de orice atac prin surprindere, cetatea aceasta Pergam parea de necucerit. Poate chiar si de aceea Lisimah, unul din cei patru generali succesori ai lui Alexandru Macedon a facut din Pergam cetatea sa de scaun.  La data aceea Pergam parea a fi cel mai sigur loc, cel mai bine aparat, cel mai puternic si mai de necucerit. La data aceea însa cînd apostolul Ioan scria din partea Domnului Iisus acea scrisoare catre Pergam, Imperiul Grec al lui Alexandru cel Mare împreuna cu cele patru mari diviziuni ale lui de mai tîrziu devenisera deja istorie. Ele fusesera de mult integrate în marele Imperiu Roman. De mai bine de 200 de ani Pergam era capitala romana a provinciei Asia. De aici din Pergam decretele cezarilor erau transmise si puse în aplicare pe tot cuprinsul provinciei. Aceasta da un înteles cuvintelor de introducere ale Domnului Iisus catre biserica Sa din locul acela. „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri”. Sabia cu doua taisuri era pe atunci emblema autoritatii romane, emblema puterii de viata si moarte cu care guvernatorii Romei erau investiti asupra celor dati în stapînirea lor. In vremea cînd Roma stapînea lumea, capitala Imperiului devenise cu adevarat tronul Satanei. In Apocalipsa 13,2 ni se spune ca balaurul sau Satana, i-a dat fiarei puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapînire mare. Satana a oferit si Domnului Iisus tronul sau si stapînirea asupra întregei lumi, cerîndu-I în schimb închinare si ascultare. Dar oferta aceasta a fost respinsa atît de categoric de Fiul lui Dumnezeu! Aceasta oferta însa, dupa cum vom vedea mai tîrziu în studiile ce vor urma, avea sa fie acceptata de acela care, în mod fals, urma sa pretinda ca este vicarul, sau înlocuitorul Domnului Christos pe pamînt. Cezarii care au stapînit lumea, ca unelte omenesti în mîna Satanei, erau de asemenea si Pontifex Maximus, sau supremi pontifi ai religiei romane pagîne. Cezarii erau protectorii zeilor romani. Ceea ce era adevarat despre Roma, era adevarat despre fiecare provincie a ei. Fiecare capitala de provincie era cartierul general nu numai al autoritatii civile, ci si al religiei. In Imperiul Roman politica si religia erau desavîrsit împletite. Aceasta ne ajuta sa tragem concluzia ca acolo unde religia este falsa, este pagîna, acolo vom gasi întotdeauna prezenta aceasta combinatie de politica si religie.  Pergam, era metropola zeitatilor pagîne. Templele acestei cetati erau închinate lui Jupiter, Zeus, Atena, Dionisus si Esculap. Esculap era zeul vindecator, zeul patron al cetatii, denumit marele medic si salvatorul, nume care rivalizau în mod evident cu acelea al Persoanei si lucrarii Domnului Christos. Emblema acestui cult era sarpele. In templul închinat lui Esculap se aflau serpi vii, nevatamatori. Cei bolnavi erau lasati peste noapte în templu pentru a fi atinsi de acei serpi, crezîndu-se ca acea atingere a serpilor era de fapt atingerea vindecatoare a zeului Esculap, marele medic, salvatorul lor. Cultul sarpelui ajunsese atît de dominant în Pergam, încît aceasta emblema a ajuns sa fie imprimata si pe moneda cetatii. Satana este cunoscut în Sfînta Scriptura cu numele de sarpele cel vechi, deoarece sarpele a fost unealta prin care Satana a lucrat si a realizat caderea omului în pacat. Acela care era privit de Dumnezeu ca fiind simbolul pacatului, sarpele, în religia satanica a cetatii Pergam, devenise acum zeu si simbol al vindecarii si vietii. De aceea si Domnul Iisus privind la biserica Sa din Pergam avea sa-i scrie ca prime cuvinte ale epistolei Sale urmatoarele: „Stiu unde locuiesti, acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. La aceasta s-ar mai putea adauga un fapt. Cînd Cir, împaratul Medo-Persiei a cucerit Babilonul, vechiul asezamînt al sistemului religios satanic, supremul pontif al cultului misterelor si magiei chaldeene împreuna cu preotii lui, au parasit Babilonul refugiindu-se tocmai în cetatea Pergam care a devenit de atunci resedinta acestui cult. Preotii Pergamului devenisera preoti supremi ai acelei religii satanice. Un secol mai tîrziu, Cezar, deveni împaratul Romei si mare preot al religiei imperiului sau. Lui i s-au dat onoruri divine pe care el le-a înmînat succesorilor lui. Ceva mai tîrziu, aceste onoruri au fost asumate de supremii pontifi ai Romei eclesiastice. Astfel, cetatea Pergam avea sa devina în timp veriga de legatura dintre cele doua Babilonuri – Babilonul antic si Babilonul modern cu sediul la Roma. Acesta era un alt motiv pentru care Iisus a numit Pergam ca fiind resedinta Satanei. O maxima iudaica spune astfel: „Acolo unde nu i se da ascultare legii lui Dumnezeu, acolo troneaza Satana.
Cînd Lucifer a cazut din cer el a atras dupa sine a treia parte din ostile îngeresti. El si-a cladit împaratia sa pe aceasta planeta pe care noi traim si împreuna cu el sînt acele multimi de îngeri care l-au urmat. Acesti îngeri sînt spiritele rele. Despre Satana si îngerii lui apostolul Ioan avea sa scrie în prima sa epistola astfel: „Toata lumea zace în cel rau”. Multi nu cred în existenta lui Satana si a spiritelor lui rele, dar priviti prezenta lui în lume, în caminuri, în inimile oamenilor, în viata lor. Uneori prezenta lui se da pe fata printr-un spirit de respingere a adevarului, printr-un spirit de necredinta sau de batjocura. Uneori aceste spirite se manifesta prin lacomie, ura, pofte, crime. Totdeauna acolo unde vedem necaz, suferinta, distrugere, durere, acolo este semnul prezentei sau trecerii pe acolo a unui spirit rau. Aceasta este samînta neghinei pe care Satana a aruncat-o pe ogorul acestei planete create de Dumnezeu.
Din scrisoarea precedenta trimisa bisericii Smirna descoperim ca vrajmasia si rautatea lui Satana fata de biserica Domnului Iisus avea sa se manifeste prin aceia care zic ca sînt iudei si nu sînt, si sînt o sinagoga a Satanei. Dar acum, în perioada eclesiastica a bisericii Pergam Satana avea sa-si manifeste rautatea si vrajmasia sa nu prin biserica, nu prin cei ce îmbracasera haina religiei ci prin aceia care stapîneau lumea, prin aceia carora Satana le daduse puterea, scaunul si o mare stapînire. Satana acum, dupa o epoca de 200 de ani de suferinta, necazuri si batjocura prin care a cautat sa nimiceasca biserica lui Christos dorea sa invite biserica si pe urmasii Domnului Christos sa se bucure de slava si stralucirile lumii, de toate privilegiile pe care Satana era acum dispus sa le aseze la picioarele celor credinciosi.
|
|
Ca si atunci cînd a ispitit pe Domnul Iisus cu împaratiile lumii si cu toata stralucirea lor, Satana era acum prezent în Pergam pe tronul lui, spunînd bisericii: „Iata , toate aceste lucruri ti le voi da tie daca te vei arunca cu fata la pamînt si te vei închina mie”. Iisus nu Si-a plecat nici macar fruntea înaintea lui Satana si nu i s-a închinat. Dar, cum avea sa raspunda acum biserica Sa din Pergam, biserica Sa de aici din aceasta cetate asezata pe înaltime? Putin cîte putin si-a lasat privirea atrasa de stralucirile, fastul si avantajele lumii si a acceptat favorurile ei. Si în loc ca ea sa ramîna în continuare la înaltime pe Stînca Veacurilor, pe Iisus, la un moment dat ea s-a coborît la nivelul lumii pentru a fi sustinuta de puterea si favorurile mîinii care pîna mai ieri o persecutase. Evenimentul istoric care a declansat aceasta încuscrire a bisericii cu lumea este asa numita convertire a împaratului Constantin.
In prima parte a secolului 4, se spune ca tronul Romei devenise liber prin moartea lui Cezar. Intre cei ce se gaseau acum în lupta pentru tron se afla si Constantin, un general roman. In anul 312 D.Hr. la podul Milvian, aproape de Roma, armatele lui Constantin se aflau într-o înclestare cu alte armate în lupta lor pentru tron. Destinul imperiului urma sa se hotarasca cît de curînd. In noaptea dinaintea luptei decisive, spune legenda, Constantin care facuse cunostinta cu ceva din crezurile crestinilor, se spune ca ar fi promis cu juramînt cerului ca daca va izbîndi în lupta se va face crestin. Si a doua zi, se mai spune, în toiul luptei, Constantin a vazut pe bolta cerului o cruce învapaiata împreuna cu cuvintele: „Cu acest semn vei birui”. Dupa cum stiti, Constantin a iesit biruitor si a urcat pe tronul Romei. Formal, el a îmbratisat credinta crestina si imediat, într-o clipita, crestinii au încetat sa mai fie persecutati. Acum ei erau eroii, erau cei mai de seama cetateni ai imperiului. Preotii lui Jupiter, Dionisus, Bachus, Venus si Adonis, toti erau platiti din buzunarele largi ale tronului roman;  dar acum cezarul devenise crestin, de aceea si preotii templelor pagîne s-au grabit ca sa se boteze, sa se crestineze, pentru ca sa se poata astfel pastra pe listele de salariati ai tronului. Ei au acceptat sa transforme templele lor idolesti în biserici crestine spunînd: „Iata, aceste statui si chipuri zugravite pe pereti nu mai sînt chipurile zeilor ci sînt chipurile sfintilor”. Acele ritualuri care erau pîna mai ieri consacrate zeitelor Astartea, Afrodita sau Venus, devenisera acum ritualuri de închinare si adorare a aceleia care  fusese numita regina cerului, astfel ca gloatele pagîne în frunte cu preotii lor se închinau în acelasi fel de mai înainte în aceleasi temple, cu aceiasi idoli, numai ca acum, acei idoli purtau nume de sfinti crestini, de martiri. Acum, acele saracacioase asezari crestine si catacombe care fusesera locul lor de refugiu, singurul loc unde crestinii au mai putut sa se închine cu adevarat lui Dumnezeu, au fost parasite pentru acea intrare triumfala a martirilor de ieri în templele pagîne. Zdrentele persecutiei si mizeria închisorilor au fost înlocuite cu catifeaua purpurie a palatelor si cu favorurile curtii cezarilor. Asa a început perioada Pergam a bisericii crestine, a bisericii care de acum înainte urma sa traiasca chiar acolo unde Satana îsi asezase scaunul lui de domnie. In ce priveste convertirea împaratului Constantin la crestinism, cît si acel semn miraculos de pe cer, aceste nu au fost decît niste manevre politice. Despre convertirea lui Constantin si acel semn al crucii cardinalul Gibon care a scris opera sa în mai multe volume cu titlul „Declinul si caderea Imperiului Roman”, a amintit despre acestea cu destula ironie astfel: „Pentru oamenii religiosi de pretutindeni, aceste doua fapte au fost deopotriva adevarate; pentru filozofii tuturor religiilor, ele au fost deopotriva de false; iar pentru politicienii tuturor religiilor, acestea au fost deopotriva de folositoare”.
Constantin a fost un politician foarte dibaci. El a surprins posibilitatea de a-si atinge scopurile sale imperiale folosindu-se de cele mai bune elemente ale imperiului sau, crestinii. A fost el cu adevarat convertit? Haideti sa luam în seama doar cîteva dovezi. Prima, el a continuat sa sarbatoreasca toate sarbatorile si ceremoniile pagînesti. A doua, el a planuit în mod vizibil sa combine închinarea fata de Christos cu închinarea fata de Apolo.  De exemplu, pe monedele din vremea lui poate fi vazut chipul lui Apolo, iar pe cealalta fata înscris numele lui Christos. A treia dovada este data de celebrul decret duminical. In acest decret, dat în martie anul 321 D.Hr. el a poruncit tuturor credinciosilor de pe întinsul imperiului sau serbarea duminicii în locul serbarii crestine a sîmbetei. Si împaratul Constantin a consacrat aceasta zi adorarii pagîne a soarelui, numind-o Dies Solis, ziua soarelui. La anul 325, ca a patra dovada, cînd a prezidat celebrul sinod de la Nicea, el era înca nebotezat. El a intrat în acea adunare a episcopilor, a batrînilor bisericii îmbracat cu toata stralucirea imperiala si cu mare pompa. In timp ce strabatea sala spre a se aseza pe tronul lui de aur, toata acea multime de conducatori crestini a stat în picioare în semn de cinstire a aceluia care era acum patronul lor. El, Pontifex Maximus de altadata, patronul zeilor si al templelor pagîne, patronul; de altadata al cultelor idolatre satanice, era acum patronul bisericii lui Christos, capul de onoare al acelei adunari. Cu adevarat ca biserica din Pergam de altadata, cît si biserica din perioada Pergam avea de aici înainte sa-si duca -.. existenta în niste conditii spirituale teribil de grele. Ea era chemata sa traiasca si sa supravietuiasca chiar acolo unde era scaunul de domnie al Satanei, sa supravietuiasca favorurilor lumii si coruptiei, idolatriei si practicilor josnice ale pagînismului, botezat doar pe dinafara, dar în realitate un pagînism neconvertit. Crestinii acestei perioade trebuiau sa supravietuiasca acelui proces de eroziune spirituala care începuse sa lucreze în rîndurile bisericii adevarate. Dar, în timpul acestei perioade de compromis si apostazie Christos Si-a avut urmasii Sai veritabili, credinciosi, care au tinut cu adevarat la numele Lui si care nu au lepadat credinta Sa chiar daca ei traiau acum acolo unde si Satana îsi instalase tronul. Aceasta înseamna ca Iisus are ochii atintiti asupra oricarui ucenic al Sau sincer si credincios din orice biserica, din orice templu si din orice sistem religios de închinare. Daca moneda pe care o batuse împaratul Constantin exprima corect spiritul crestinismului din acea epoca, un amestec de pagînism cu învataturi crestine, pecetea Domnului Christos pentru aceeasi perioada a ramas nezguduita purtînd pe o fata a ei cuvintele „Domnul cunoaste pe cei ce sînt ai Lui”, iar pe ceealalta fata a efigiei avînd scrise cuvintele „Oricine rosteste numele Domnului sa se departeze de faradelege. Da, perioada Pergamului este perioada cînd, asa dupa cum avertiza apostolul Pavel cu mult înainte în 2 Tesaloniceni, în aceasta perioada avea sa se descopere lumii omul faradelegii, protivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare, asa ca, spunea în continuare apostolul Pavel, acest protivnic al lui Dumnezeu se va aseza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu. Si aceasta aparitie a omului faradelegii în templul lui Dumnezeu avea sa aduca odata cu ea un val de nelegiuiri pe care Domnul Iisus le aseamana aici în epistola catre Pergam cu nelegiuirile pe care Balaam, profetul Sau de odinioara le-a adus în tabara poporului Israel de atunci care se gasea tabarît la hotarele Moabului. Dar despre acestea vom continua în prelegerea urmatoare.
Ma întreb acum, iubiti cititori si îmi permit sa va întreb si pe dumneavoastra, poate Domnul Iisus, privind la decaderea, coruptia, nelegiuirile si faptele murdare care se gasesc în viata multora din bisericile crestine, privind la pagînismul ceremoniilor lor, la spiritul lor lumesc, poate El sa ne numeasca urmasii Lui? Poate El sa conteze pe noi ca tinem la numele Lui si pazim credinta Sa astazi, într-un veac de coruptie, de crestinism pornit spre pagînizare? Sînt eu în aceste vremuri un sincer si temator pazitor al poruncilor Sale? Sau las ca Satana sa-si aseze tronul în viata mea? Fie ca Bunul Dumnezeu sa ne dea un spirit de adînca cercetare a vietilor noastre si de adevarata pocainta. Fie ca Domnul Iisus sa poata spune despre fiecare dintre noi „Iata, acesta este al Meu, îl stiu pe nume; el este urmasul Meu credincios în aceasta lume în biserica în care el se afla”. Da, Domnul sa ne ajute tuturor la aceasta. Amin !
|
|