Doresc sa continuam studiul celor sapte scrisori pe care le gasim în capitolele 2 si 3 din cartea Apocalipsa, scrisori pe care Domnul Christos le-a trimis prin apostolul Sau Ioan catre cele sapte biserici din Asia: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.  In prelegerea trecuta am cercetat continutul primei epistole, aceea adresata bisericii din Efes. Am înteles din cele prezentate ca atît numele cît si continutul acelei scrisori, ca de altfel ca si a celorlalte sase, sînt reprezentative, atît pentru biserica locala din Efes care exista la dat aceea, cît si pentru prima perioada a crestinismului, perioada bisericii apostolice a primului secol. Dar am vazut ceva si mai mult, ca elemente din aceasta scrisoare pot sa fie prezente în orice epoca a bisericii, ceea ce face ca si sfaturile, avertizarile, apelurile si fagaduintele divine sa fie aplicate oricui si oricarei biserici crestine cu aceeasi putere cu care Domnul Iisus le-a aplicat pe vremuri bisericii Sale din Efes.
Acum sa ne îndreptam atentia asupra celei de a doua scrisori pe care Domnul Iisus a trimis-o, de data aceasta, bisericii din Smirna. Ea se afla scrisa în Apocalipsa 2,8-11 si suna astfel: „Ingerului bisericii din Smirna scrie-i: ‘Iata ce zice Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat. Stiu necazul tau si saracia ta, dar esti bogat; si batjocurile din partea celor ce zic ca sînt iudei si nu sînt, si cînt o sinagoga a Satanei; nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii dintre voi ca sa va încerce si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pîna la moarte si-ti voi da cununa vietiii Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul. Cel ce va birui nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte”.
Istoria ne spune ca niste schimbari foarte profunde au avut loc în crestinatate dupa moartea apostolilor si distrugerea Ierusalimului. Prima generatie de crestini care în cea mai mare parte era formata din cei ce parasisera iudaismul a fost urmata în cea de a doua perioada de o alta generatie de convertiti, veniti de data aceasta în cea mai mare parte din lumea pagîna. Biserica din Smirna, cu experientele ei locale, cu viata ei, cu problemele cu care ea era confruntata atunci cînd Ioan scria Apocalipsa pe Patmos, sta ca un cimbol al celei de a doua perioade a crestinismului, perioada persecutiilor imperiale. Anul 95 D.Hr. marcheaza începutul persecutiilor. Acestea aveau sa se încheie în anul 313 prin edictul de la Milan. Semnînd acest edict, împaratul Constantin a recunoscut si a oferit bisericii crestine dreptul de a exista alaturi de celelalte religii. Mai mult, prin propria sa convertire la crestinism, în anul 323, crestinismul a devenit religia oficiala a întregului imperiu. Astfel, biserica din Smirna marcheaza în ordinea perioadelor istoriei bisericesti, epoca de tranzitie dintre perioada Efes, aceea a bisericii apostolice si perioada Pergam a bisericii triumfatoare, care a început sa fie curtata acum de puterea imperiala.
Intr-adevar, numele Smirna exprima cu exactitate ceea ce cele doua secole de suferinte si persecutie ale bisericii au fost pentru întreaga lume. Unii interpretatori biblici au sugerat ca numele Smirna îsi are originea în numele mirt care înseamna atît amar, cît si mireasma placuta. Mirtul este o substanta aromatica cu un placut miros, folosita în vechime la îmbalsamarea celor morti. Poate ca nici un alt nume nu ar fi stat ca un simbol mai exact pentru experienta amara a acelei biserici care a trecut prin persecutii, care a trait în catacombe si care a suferit martirajul. Urmînd exemplul Domnului Christos care S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos si ca o jertfa de bun miros, tot asa si biserica din Smirna a fost în stare sa raspîndeasca prin viata ei pretutindeni mireasma lui Christos.
Ca si biserica din Efes, probabil ca si biserica din Smirna îsi datoreaza existenta ei lucrarii de pionierat a apostolului Pavel în acea regiune. Aceasta cetate a fost recunoscuta pentru frumusetea locurilor în care era asezata, încît cei din vechime pe drept au numit-o podoaba Asiei. Atît în ce priveste suprafata ei, asezarea, cît si maretia si importanta ei, Smirna rivaliza cu celelalte doua cetati de pe coasta – Efesul si Pergamul. Smirna a ajuns renumita datorita bogatiilor si prosperitatii ei. Dar la acestea se mai adauga si faptul ca la vremea ei Smirna era un centru al stiintei si al religiei. Plina de faima pentru scolile, bibliotecile si templele ei marete, pentru sarbatorile ei sacre pe care le patrona si pentru concursurile de atletism, fiind dominata în centrul ei de un munte pe vîrful caruia era asezat templul zeitei Nemesis, cu adevarat, Smirna îsi merita numele ei de „Coroana a Ioniei”. Desi Smirna avea sa cunoasca în istoria veacurilor viitoare tot felul de întîmplari nefericite – cutremure, incendii, masacre si molime – ea avea sa supravietuiasca tuturor acestor calamitati pîna astazi. Astazi, numele acelei cetati este Izmir. Ca si cetatea al carei nume îl poarta, si biserica din Smirna a trebuit sa îndure atît de multe suferinte încît masura durerilor  ei a întrecut durerea tuturor celorlalte biserici. Tocmai de aceea si Domnul Iisus i se prezinta într-un mod cu totul semnificativ, „Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat”. Prin aceste cuvinte Domnul dorea sa asigure pe credinciosii din Smirna ca El este Cel Atotputernic, Cel viu, Cel care a suferit ca si ei, care a murit, dar care a înviat. Acestei biserici Iisus îi adreseaza cea mai mîngîietoare asigurare de care ei aveau nevoie în acele ceasuri de criza. „Stiu, stiu necazul tau, stiu saracia ta, stiu batjocurile tale”. Cînd Domnul spune celor din Smirna, „stiu necazul tau”, El nu se gîndea la acele încercari sau probe zilnice ale credintei noastre atît de comune tuturor sfintilor si atît de necesare în vederea desavîrsirii caracterului nostru, ci în cuvîntul necaz Domnul recunoaste ca biserica Smirna trecea printr-o experienta ce se asemana mai degraba cu zdrobirea ciorchinilor de strugure într-un teasc, sau cu zdrobirea boabelor de grîu între doua pietre. Cauzele persecutiei care urma sa se abata în valuri nimicitoare asupra bisericii din Smirna nu ne sînt date aici în Apocalipsa, dar cercetînd alte izvoare vrednice de crezare, nu ne este greu sa reconstituim situatia de atunci. Deja din anul 195 Î.Hr. în Smirna fusese înaltat un templu în cinstea zeitei Roma, fapt pentru care Smirna a cîstigat reputatia si aprecierea Romei pentru spiritul ei patriotic fata de scaunul imperial. Ceva în plus. In jurul anilor 25 D.Hr. multe cetati din Asia se gasesc într-o competitie disperata de a cîstiga favoarea înaltarii unui templu în cinstea împaratului Tiberiu, privilegiu care a fost obtinut în final de Smirna. Evident ca de aici înainte cultul împaratului si al imperiului, al cezarului si al Romei cezarilor a fost un subiect de mare mîndrie pentru locuitorii cetatii Smirna. Oare aveau crestinii din Smirna sa fie atît de îndaratnici si bigoti încît sa refuze ca macar o data pe an sa intre în templu si sa ia în degetele lor cîteva boabe de tamîie si sa o arunce pe altarul din fata statuii împaratului? Nu, ei nu au fost nici îndaratnici si nici bigoti, înca ei au refuzat acest gest de închinare pentru ca în convingerile lor aceasta închinare nu era altceva decît idolatrie. Ei nu puteau sa-l numeasca pe cezar domnul în timp ce Iisus era Domnul lor. De aceea lipsa lor de bunavointa si cooperare, lipsa lor de conformism fata de legile omenesti a fost interpretata de autoritati ca fiind o lipsa de spirit patriotic. Reiese atît din aceasta scrisoare catre Smirna cît si din alte pasaje din istoria faptelor apostolilor ca flacara persecutiilor avea sa fie declansata tocmai de populatia de origine iudaica din Smirna. Dupa cum se stie, iudeii de pe întreg cuprinsul imperiului erau scutiti de orice obligatii de acest gen, dar în schimb erau exploatati de romani pentru ura lor atît de vizibila împotriva numelui Nazarineanului Iisus si împotriva învataturilor si urmasilor Lui. Fara îndoiala ca si iudeii erau suspectati pentru refuzul lor de a se închina cezarului, dar aici era o buna ocazie a unei dublari a urii fata de crestini, ceea ce slujea foarte bine intereselor Romei, asa ca iudeii erau acum cele mai bune unelte în mîna Romei, începînd cu scena crucificarii Domnului Christos, care s-a datorat zarvei si presiunii pe care iudeii au pus-o pe Pilat de a decreta moartea lui Iisus, ca si în toate suferintele lui Pavel, Barnaba si ale tuturor celorlalti misionari apostoli ai primului secol, fie ca aceste au avut loc în Pisidia din Antiohia, în Iconia, Listra, Tesalonic, Corint sau Roma, oriunde puteti vedea la lucru acelasi spirit si aceeasi oameni – membri fanatici ai sinagogilor locale.
In ce aveau sa constea suferintele si necazurile cu care credinciosii din Smirna urmau sa fie confruntati? Patru încercari
|
|
sînt amintite de Domnul în scrisoarea Sa catre credinciosii din Smirna. Prima, este saracia, „stiu saracia ta”. Nu este asa ca este atît de surprinzator ca în acea abundenta si prosperitate în care Smirna se scalda, unii din cetatenii ei sa devina saraci? Desi în general vorbind, cei noi veniti la crestinism nu apartineau claselor bogate si nici celor cu nume mare, si desi crestinismul avea sa fie însamîntat în zone foarte sarace, de o saracie lucie ca aceea a macedonenilor, totusi este evident ca saracia celor din Smirna era o parte a necazurilor lor. Cinstea lor în afaceri, poate, renuntarea la metode necrestine de a spori cîstigurile, sau poate lipsa de bunavointa a paginilor si a iudeilor de a intra în afaceri cu crestinii sau de a-i angaja aveau sa-i aduca în cele din urma pe crestini la sapa de lemn, la saracie. Poate ca mîini violente urmau sa vandalizeze casele crestinilor, sa-i jefuiasca de agoniselile lor. Fara îndoiala ca daca ambitia crestinilor ar fi fost cîstigul material, atunci nu se merita deloc sa fii crestin. Saracia însa, a fost adeseori o parte din pretul pe care crestinii au acceptat sa-l plateasca în schimbul onoarei de a fi ucenicii lui Iisus.
Batjocura era al doilea aspect al necazului prin care cei din Smirna treceau. Zvonuri de tot felul, calomnii murdare, tot felul de nascociri si acuzatii circulau pe seama crestinilor, semanînd o otrava si a necredintei si urii printre pagîni. Aici, Christos îi numeste pe calomniatori o sinagoga dar nu a Domnului ci a Satanei. Ei au învatat metodele lor de lupta de la învatatorul lor, numit în versetul urmator, diavolul. Satanas înseamna acuzatorul, batjocoritorul, iar Domnul l-a mai numit si mincinos si tatal minciunii. Cît de dureros este sa fii gresit înteles si gresit interpretat. Cît de dureros este sa vezi cu cîta foamete hranesc unii oameni din minciunile altora, din otrava limbii altora. Dar, fara nici o îndoiala, credinciosii din Smirna aveau sa repete în propria lor purtare, purtarea învatatorului lor, care, asa cum sta scris în 2 Petru 2,23: „Cînd era batjocorit nu raspundea cu batjocuri, si cînd era chinuit nu ameninta, ci se supunea dreptului Judecator”. Saracie si batjocura erau cele doua experiente ale necazului care deja se abatuse peste biserica din Smirna, dar peste ei urmau sa vina valuri de noi si noi necazuri. De aceea si Domnul le spune: „Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi”.
Al treilea fel de suferinta avea sa fie închisoarea. „Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii dintre voi”. Asa cum aveau sa fie acele temnite, murdare, întunecoase si rau mirositoare, ele aveau sa fie sfintite totusi de rugaciunile si cîntarile de lauda ale martirilor. Intunericul lor urma sa fie înlaturat de lumina Cuvîntului Evangheliei lui Iisus, iar mirosul mucegaiurilor lor dospite avea sa fie înlocuit de mireasma prezentei acelor suflete nobile, sincere si sfinte puse în lanturi de dragul lui Christos. Pe vremea aceea, a fi aruncat într-o temnita nu însemna nici la greci si cu atît mai mult la romani a fi primit o pedeapsa. Inchisoarea era numai un fel de tinere în custodie pîna la proces, un fel de preludiu a doua posibilitati: ori pedeapsa capitala, ori punerea în libertate dupa ce mai întîi a fost aplicata o pedeapsa fizica sau una materiala. Ceea ce avea sa-i astepte pe unii era chiar pedeapsa capitala. Practic, mai toti împaratii romani din primele trei secole au persecutat pe crestini. Dar dintre toti istoria retine în mod deosebit numele a zece dintre ei care s-au dovedit a fi cei mai mari si mai cruzi vrajmasi ai crestinilor: Nero, Domitian, Traian, Adrian, Severus, Maximus, Decius, Valerian, Aurelian si Diocletian.
Dar necazul cel mare al crestinilor din Smirna sta scris ca avea sa dureze zece zile. Desigur ca aici aceasta cifra este ceva figurativ. In limba greaca pe care a folosit-o apostolul Ioan, aceasta expresie este folosita în mod curent pentru a se sublinia o foarte scurta perioada de timp. Probabil ca este ceva asemanator cu expresia noastra româneasca ‘numai o clipa‘. Unii comentatori cred însa ca aceasta cifra este o referinta subtila la ultima si cea mai sîngeroasa dintre cele zece valuri de persecutii, aceea de sub împaratul Diocletian care a durat zece ani, de la anul 302 la anul 312 D.Hr.  Concluzia acestor comentatori deriva din faptul ca în principiile de interpretare ale profetiilor în care se dau date fixe de zile, o zi profetica reprezinta un an calendaristic. Dar opozitia paginilor, iudeilor, cît si a crestinilor apostaziati care venisera acum sa întregeasca numarul celor din sinagoga Satanei avea sa creasca si sa fie atît de amarnica. Chiar din îndemnul Domnului „fii credincios pîna la moarte”, întelegem ca moartea urma sa fie ultima expresie a necazului prin care unii aveau sa treaca.
Aceasta chemare la suferinta pe care Iisus o adreseaza bisericii Sale din Smirna are o aplicatie care trece dincolo de orice bariera de timp si vine pîna la noi. In Noul Testament suferinta este semnul distinctiv al unui crestin adevarat. De aceea ideea
persecutiei din partea lumii este privita ca fiind ceva inevitabil si apare ca un fel de refren în sfaturile si îndemnurile apostolilor. Printre cele noua fericiri prin care Domnul Iisus cuprinde pe cei saraci cu duhul, pe cei ce plîng, pe cei blînzi, pe cei flamînzi si însetati dupa neprihanire, pe cei milostivi, pe cei cu inima curata si pe cei împaciuitori, în finalul lor Domnul rezerva un loc de seama tuturor acelora care sînt prigoniti din pricina neprihanirii si din pricina numelui Domnului Christos. Si ceea ce Domnul a spus în aceasta ultima fericire apare mai tîrziu ca un ecou sfînt pe paginile scrierilor apostolilor Domnului. Apostolul Pavel, de pilda, avea sa scrie din închisoarea din Roma crestinilor din Filipi, urmatoarele cuvinte: „Caci, cu privire la Christos, voua, vi s-a dat harul nu numai sa credeti în El, ci sa si patimiti”. Intelegem din aceste cuvinte ca fiecarui crestin caruia i s-a dat darul credintei i s-a dat si harul suferintei. Credinta si suferinta sînt astfel dublul privilegiu al nostru, al celor ce si-au legat numele si viata lor de Iisus. Astazi, ici si colo, în multe parti ale pamîntului este suferinta, martiraj pentru numele lui Christos. In multe puncte de pe glob tribunalele functioneaza din plin, iar crestinii sînt aruncati în temnita. Incarcati de false acuzatii, niste victime ale calomniei, ei sînt tratati ca fiind certati cu legile societatii, ca fiind niste tradatori ai patriei lor. Un mare teolog luteran, care avea sa moara într-unui
din lagarele naziste spînzurat din ordinul direct al lui Himler, a lasat lumii niste cuvinte ca un testament al sau, ca un crez: „Ucenicia înseamna credinciosie fata de Christos cel suferind; si de aceea nu este deloc surprinzator ca si crestinii trebuie sa fie chemati sa sufere”. Dar este bine sa notam ca scrisoarea adresata bisericii din Smirna nu este doar o chemare aspra la a suferi, a rabda. Odata cu aceasta chemare, Iisus a adresat si o fagaduinta minunata care face ca aceasta epistola plina de suferinta sa fie totodata o epistola plina de mîngîiere si încurajare. „Nu te teme de ce ai sa suferi, ci fii credincios pîna la moarte si îti voi da cununa vietii”. Daca suferinta si credinta sînt dublul har al crestinilor, ne dam seama ca frica si credinta nu pot sa traiasca la un loc. Credinta izgoneste frica. „Oridecîte ori ma tem”, spunea psalmistul David, „eu ma încred în Tine”. Chemarea lui Iisus deci la suferinta nu este o chemare la teama, ci mai degraba la o si mai mare cxredinciosie, la o si mai mare încredere în El. Intrebarea pe care si-o pun multi dintre cei ce trec prin necazuri mari este: „Oare mai este Domnul Iisus vrednic de a ne pune încrederea noastra în El?” Daca El este Acela care îngaduie sa vina asupra noastra suferinta, saracia, batjocura, închisoarea si moartea, cum ar putea oare sa creasca încrederea noastra în El încît indiferent ca stam în bezna sau în lumina, indiferent ca sîntem într-o oaza a pacii sau în mijlocul unui uragan, noi sa ne ancoram cu toata puterea de bratul Sau.
Iubite cititor, Iisus este demn de toata încrederea noastra. Priveste înca o data la descoperirea lui Iisus pe care aceasta scrisoare ne-o asaza în fata. El este Cel dintîi si Cel de pe urma. El este Acelasi mereu. El este de neclintit în dragostea Sa pentru noi. El este primul care sufera împreuna cu noi si ultimul care ramîne alaturi de noi în suferinta atunci cînd ni se pare ca toti ne-au parasit. El este Cel viu care a murit si a înviat. De aceea ne îndeamna sa-i fim credinciosi pîna la moarte. El însusi a fost ascultator pîna la moarte si înca moarte de cruce, dar a înviat ca pîrga a celor adormiti în Christos. Apoi, El este Cel Atotcunoscator, El ne asigura „stiu necazul tau, stiu saracia ta, cunosc însa si adevarata ta bogatie, cunosc pe cei ce sînt în sinagoga Satanei, cunosc suferintele tale prezente, cît si cele ce se vor abate asupra ta. Cunosc încercarile pe care diavolul ti le-a pregatit. Vino însa si priveste cu Mine dincolo de încercari, de necazuri, de suferinte si lipsuri, la ce ti-am pregatit Eu”. Iisus este deosebit de generos pentru toti aceia din Smirna si toti de pretutindeni care L-au onorat cu credinciosia si încrederea lor chiar si în cele mai disperate clipe ale vietii. Acestora, El le-a fagaduit cununa vietii si biruinta asupra mortii.
Iubite cititor, te pregatesti si tu pentru acea zi a biruintei? O ai tu în vedere? Esti gata sa închei cursa vietii tale ca biruitor? Esti dispus sa ramîi de partea lui Iisus pîna la capat, sa fii credincios pîna la moarte? O, Domnul Iisus sa ne ajute sa fim si noi numarati în ziua aceea printre biruitorii crucii Sale. Amin !
|
|
