Home | Introducere | Comentarii biblice | Materiale audio | Forum | Guestbook | Contact

 
   
 

Home > Comentarii biblice > Apocalipsa - CBAZS >
Capitolul 1
.

 

1 Descoperirea lui Iisus Christos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile cari au sa se întîmple în curînd. Si le-a facut-o cunoscut, trimetînd prin îngerul Sau la robul Sau Ioan, -
2
care a marturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu si despre marturia lui Iisus Christos, si a spus tot ce a vazut.
3
Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape!
4 Ioan, catre cele sapte Biserici, cari sînt în Asia: Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Sau de domnie,
5 si din partea lui
Iisus Christos, martorul credincios, cel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor pamîntului! A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sîngele Sau,
6 si a facut din noi
o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava si puterea în vecii vecilor! Amin.
7
Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Îl va vedea; si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamîntului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.
8 ,,
Eu sînt Alfa si Omega, Inceputul si Sfîrsitul``, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic.
9 Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea în Iisus Christos, ma aflam în ostrovul care se cheama Patmos, din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos.

 

10 In ziua Domnului eram în Duhul. si am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite.
11 care zicea: ,,
Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie într-o carte, si trimete-o celor sapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodicea.``
12 M'am întors
sa vad glasul care-mi vorbea. si cînd m'am întors, am vazut sapte sfesnice de aur.
13 si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semana cu
Fiul omului, îmbracat cu o haina lunga pîna la picioare, si încins la piept cu un brîu de aur.
14 Capul si parul Lui erau
albe ca lîna alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului;
15 picioarele Lui erau ca
arama aprinsa, si arsa într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16 In
mîna dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si fata Lui era ca soarele, cînd straluceste în toata puterea lui.
17 Cînd L-am vazut, am cazut la picioarele Lui
ca mort. El si-a pus mîna dreapta peste mine, si a zis: ,,Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma,
18
Cel viu. Am fost mort, si iata ca sînt viu în vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.
19
Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai vazut, lucrurile cari sînt si cele cari au sa fie dupa ele.
20 Taina celor sapte stele, pe cari le-ai vazut în mîna dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele sapte stele sînt îngerii celor sapte Biserici; si cele sapte sfesnice, sînt sapte Biserici.


       1. Descoperirea. Gr. apocalupsis, “o descoperire”. (vezi sectiunea Titlul din Introducere). “Descoperirea lui Iisus Hristos” poate fi vazuta ca titlul dat de Ioan cartii. Acest titlu contrazice categoric pretentia ca Apocalipsa este o carte pecetluita si nu poate fi înteleasa. Ea contine o solie pe care Dumnezeu a dorit ca “robii” Sai de pe pamânt sa o “asculte” si sa o “pastreze” (v. 3). Ei nu pot face acest lucru înainte de a o întelege.
       
Lui Iisus Hristos.
În greaca, ca si în româna, aceasta fraza poate fi înteleasa ca spunând fie ca Apocalipsa este de la Iisus, fie ca este una care Îl descopera pe El. Contextul pare sa sugereze ca prima interpretare este de baza aici, caci este Apocalipsa “pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai”. În acelasi timp adevarul celei de-a doua interpretari nu trebuie trecut cu vederea, caci aceasta carte este în primul rând una care Îl descopera pe Iisus în lucrarea Sa din ceruri de dupa înaltare. În acest sens Apocalipsa este de fapt o completare a Evangheliilor. Ele înregistreaza lucrarea lui Iisus pe pamânt; Apocalipsa descopera lucrarea Sa în planul de mântuire de atunci încoace. Compara cu cap. 19:10. Privitor la numele de Iisus si Hristos vezi Mat. 1:1.
       
Pe care I-a dat-o
. De la patrunderea pacatului, toata comunicarea între cer si pamânt a fost facuta prin Hristos .
       
Robilor. Gr. douloi, “sclavi” (vezi Rom. 1:1). Primii crestini se refereau astfel adesea cu privire la ei însisi.
       
Au sa se întâmple în curând.
Într-un fel sau altul gândul ca diferitele evenimente prezise în cartea Apocalipsa aveau sa se întâmple nu departe în viitor este afirmat raspicat de sapte ori – “lucrurile care au sa se întâmple în curând [sau “sa se împlineasca”]” (cap. 1:1; 22:6), “vremea este aproape” (cap. 1:3), si “Iata [sau “cu siguranta”], Eu vin curând” (cap. 3:11;

22:7,12,20). Referinte indirecte la aceeasi idee apar si în cap. 6:11; 12:12; 17:10. Raspunsul personal al lui Ioan la aceste declaratii ale rapidei împliniri a planului divin a fost “Vino, Doamne Iisuse” (cap. 22:20). Conceptul iminentei întoarceri a lui Iisus este astfel explicit si implicit în tot cuprinsul cartii.
       A doua venire a lui Hristos este marele eveniment final al vechiului conflict între bine si rau, început atunci când Lucifer a pus la îndoiala caracterul si guvernarea lui Dumnezeu. Afirmatii în Apocalipsa si oriunde cu privire la iminenta reîntoarcerii lui Hristos trebuie întelese în lumina cadrului acestui mare conflict. Dumnezeu ar fi putut pe drept sa îl anihileze pe Lucifer când, în împietrita nepocainta, el a staruit în rebeliunea sa. Dar întelepciunea divina a amânat exterminarea raului pâna când natura si rezultatele pacatului au devenit evidente locuitorilor universului . În oricare moment critic din istoria acestei lumi justitia divina ar fi putut anunta
“S-a împlinit”
, iar Hristos ar fi putut veni sa-Si inaugureze împaratia dreptatii. Demult El ar fi putut sa aduca la împlinire roadele planurilor Sale pentru mântuirea lumii. Asa cum Dumnezeu i-a oferit lui Israel ocazia de a pregati calea pentru împaratia Sa vesnica pe acest pamânt, când ei s-au stabilit în Tara Promisa, sau când s-au întors din robia babiloniana, tot la fel El a dat Bisericii din vremurile apostolice privilegiul de a împlini trimiterea evangheliei. O alta astfel de ocazie a venit o data cu marea trezire a celei de-a doua veniri din secolul al XIX-lea. Dar în fiecare caz poporul ales al lui Dumnezeu a esuat în fructificarea avantajelor si oportunitatilor atât de îndurator acordate lor.
       Încurajati de sfatul inspirat, cei din Miscarea Adventa, dupa 1844, Îl asteptau pe Hristos sa vina foarte curând. Când, spre sfârsitul secolului, Iisus înca nu revenise, credinciosilor adventisti li se amintea


repetat ca Domnul ar fi putut veni “pâna acum” . Când a fost chestionata cu întrebari de genul, de ce timpul a trecut dincolo de ceea ce marturiile ei timpurii parusera a indica, Ellen G. White a replicat : “Ce se poate spune de marturia lui Hristos si a ucenicilor Sai? Au fost ei înselati?… Îngerii lui Dumnezeu, în soliile lor catre oameni prezinta timpul ca fiind foarte scurt… Ar trebui reamintit ca fagaduintele si amenintarile lui Dumnezeu sunt deopotriva conditionale” (Selected Messages, book 1, p. 67).
       Astfel pare clar ca, desi a doua venire a lui Hristos nu este bazata pe nici o conditie, afirmatiile repetate ale Scripturii ca venirea era iminenta erau conditionate de raspunsul bisericii la însarcinarea de a duce la bun sfârsit lucrarea evangheliei în generatia lor. Cuvântul lui Dumnezeu, care declara de secole ca ziua lui Hristos
“se apropie”
(Rom. 13:12), nu a dat gres. Iisus ar fi venit foarte curând daca biserica si-ar fi dus la îndeplinire lucrarea însarcinata ei. Biserica nu are nici un drept sa-Si astepte Domnul atâta timp cât nu si-a îndeplinit conditiile.
        Astfel, afirmatiile îngerului din Apocalipsa lui Ioan cu privire la iminenta revenire a lui Hristos pentru a pune capat stapânirii pacatului, trebuie întelese ca o expresie a vointei si scopului divin. Dumnezeu nu Si-a propus niciodata sa întârzie împlinirea planului de mântuire, ci Si-a exprimat dorinta ca revenirea Domnului nostru sa nu fie amânata îndelung.
       Aceste afirmatii nu trebuie întelese în termenii prestiintei lui Dumnezeu în sensul ca oricum va fi o întârziere, si nici în lumina perspectivei istorice despre ceea ce deja a avut loc în istoria lumii de atunci încoace. Fara doar si poate Dumnezeu a stiut dinainte ca venirea lui Hristos va fi întârziata undeva la doua mii de ani, dar, când Si-a trimis soliile catre biserici prin apostoli, El a învesmântat aceste solii în termenii vointei si planului Sau cu privire la acest eveniment, pentru a-Si constientiza

poporul ca în providenta divina nu era necesara nici o întârziere. De aceea cele sapte afirmatii din Apocalipsa cu privire la apropierea revenirii lui Hristos trebuie întelese în termenii vointei si planului lui Dumnezeu, ca fagaduinte date conditionat, si nu ca exprimari bazate pe prestiinta divina. De fapt, si fara îndoiala, este de remarcat armonia între acele pasaje care avertizeaza asupra pregatirii pentru iminenta revenire a lui Hristos si profetiile desfasurate în timp care dezvaluie cât de departe este aceasta zi a Domnului.
       
A facut-o cunoscut.
Gr. semaino, “a indica [sau “a dovedi”] printr-un semn”, “a anunta”, “a descoperi”, “a face cunoscut”, “a explica”.
       
Înger.
Gr. aggelos, “trimis.” Îngerii activeaza frecvent ca purtatori ai descoperirilor divine (vezi Dan. 8:16; 9:21; Luca 1:19,26; etc.). Acest înger a fost identificat ca Gabriel (vezi Luca 1:19).
       
Ioan.
Adica Ioan apostolul (cf. Marcu 3:17). Apocalipsa este singura carte în care Ioan se identifica pe sine pe nume ( 2 Ioan 1; 3 Ioan 1).
       
2. A marturisit. Gr. martureo, “a depune marturie”, “a dovedi”. Timpul trecut arata ca autorul se refera aici la ceea ce urma sa scrie din punctul de vedere al cititorilor sai, fata de care actul sau de scriere va fi în trecut. Epistolele lui Pavel (vezi Gal. 6:11; Fil. 2:25) ofera numeroase exemple ale unor astfel de folosiri a timpului trecut, de asemeni si lucrarile anticilor greci si romani. Folosirea unei astfel de forme era considerata un gest de politete facut cititorului. Ioan se declara pe sine drept martor, purtând marturia pe care Dumnezeu i-o descoperise.
       
Cuvântul.
Gr. logos, “cuvânt”, “exprimare”, “solie”, “oracol” (vezi Ioan 1:1).
       
Lui Dumnezeu. Adica de la Dumnezeu, spus de catre Dumnezeu. Ioan se refera aici din nou la “Apocalipsa lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu” (v. 1). “Cuvântul lui Dumnezeu”, “marturia lui Iisus” si “tot ce a vazut” se refera toate la unul si acelasi lucru – “descoperirea” din v. 1.


       Marturia lui Iisus. Aceasta se poate referi la cartea Apocalipsa ca fiind o solie fie de la Iisus fie despre Iisus (vezi v. 1). Contextul favorizeaza prima propunere. Cartea este desigur si una si alta.
       Versetele 1 si 2 ilustreaza un paralelism biblic tipic, în care primul si al patrulea vers, iar al doilea împreuna cu al treilea sunt paralele:

            “Descoperirea lui Iisus Hristos”
“pe care I-a dat-o Dumnezeu”
            “Cuvântul lui Dumnezeu”
“Marturia lui Iisus Hristos”


       A vazut. Cuvinte care sa exprime comunicarea si perceptia vizuala apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvinte exprimând comunicarea si perceptia auditiva apar de 38 de ori. Apocalipsa este efectiv un raport al martorului ocular si auditiv descriind ceea ce a Ioan a vazut si a auzit în viziune.
       
3. Ferice. Gr. makarios, “fericiti” (vezi Mat. 5:3). Exista sugestii ca aici ar putea fi o aluzie la Luca 11:28.
       
Cine citeste
. Fara îndoiala este o referinta primara la citirea de catre biserica primara a sulurilor sfinte în public. Apostolul Ioan anticipeaza o citire publica cu privire la epistola pe care le-o adreseaza acum celor “sapte Biserici care sunt în Asia” (v. 4), în prezenta întregii adunari a fiecarei comunitati (cf. Col. 4:16; 1 Tes. 5:27). Practica crestina reflecta obiceiul antic ebraic de a citi “legea si profetii în sinagoga în fiecare Sabat“ (Faptele Ap. 13:15,27; 15:21; etc.; vezi Vol. V, pp. 57, 58). Porunca implicita ca Apocalipsa sa fie citita în Bisericile din Asia sugereaza faptul ca solia ei începuse sa fie aplicabila în biserica chiar din zilele lui Ioan (vezi Apoc. 1:11).
       
Cei ce asculta
. Adica membri ai fiecarei Biserici. De remarcat ca aici este un singur cititor – în fiecare biserica – în timp ce sunt multi care “asculta” ceea ce se citeste. Binecuvântarea ce a însotit citirea Apocalipsei în cele “sapte Biserici” ale provinciei romane Asia apartine tuturor crestinilor care citesc Apocalipsa dorind sa aiba o mai clara întelegere a adevarurilor înregistrate în ea.

       Cuvintele. O indicatie textuala poate fi citata (vezi finalul capitolului) pentru a se reda simplu: “cuvântul”. Aceasta s-ar referi la solia cartii ca întreg mai degraba decât ca la “cuvinte” individuale în care solia si-ar gasi exprimarea.
       
Acestei proorocii
. Indicatia textuala (vezi ) favorizeaza redarea: “proorociei”. Exista sugestii ca Ioan scoate în evidenta aici pretentia de egalitate între Apocalipsa si cartile Vechiului Testament care erau citite în sinagoga în fiecare Sabat. Desi cuvântul “proorocie”, asa cum este folosit în Biblie se refera la o solie de la Dumnezeu, indiferent de natura sa (vezi Rom. 12:6), cartea Apocalipsei poate fi numita pe drept o “proorocie”, cu atât mai mult în sensul strict al prezicerii evenimentelor viitoare.
       
Pastreaza
. Forma verbului în greaca sugereaza pastrarea obisnuita, sau îngrijirea, avertizarilor acestei carti ca norma a vietii. Vezi Mat. 7:21–24.
       
Scrise. Literal, “au fost scrise”, în sensul de “sta scris”.
       
Vremea.
Gr. kairos, “timp”, în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabila, un timp desemnat dinainte pentru un anumit eveniment (vezi Mar. 1:15). “Vremea” la care se face aici referire ca fiind “aproape” este timpul împlinirii “lucrurilor scrise în ea”, “lucrurile care au sa se întâmple în curând” (Apoc. 1:1 ; vezi comentariul). Iminenta acestor evenimente este ceea ce da motivatie pentru atentia acordata “cuvintelor acestei proorocii”. De aceea Apocalipsa se refera la un anumit moment din timp pentru cei ce cred ca “vremea” venirii lui Hristos “este aproape”. Compara cu Note aditionale la Rom. 13.
       
Aproape
. Din moment ce noi traim în ultimele momente ale timpului, profetiile din Apocalipsa au o importanta deosebita pentru noi. “Daniel si Apocalipsa ar trebui sa capete atentia noastra asa cum nu au avut-o niciodata în istoria lucrarii noastre” (TM 112). “Soliile importante care au fost date în ordinea lor în Apocalipsa ar trebui sa ocupe primul loc în mintea poporului lui Dumnezeu” .


       “Cartea lui Daniel este descoperita în Apocalipsa lui Ioan” (TM 115). În timp ce cartea lui Daniel vorbeste în linii mari despre evenimentele zilelor din urma, cartea Apocalipsei da detalii vii cu privire la aceste evenimente, despre care se spune acum ca sunt “aproape”.
       
4. Ioan. Vezi v. 1. Faptul ca autorul nu simte o nevoie în plus de a se identifica pe sine este dovada ca el era bine cunoscut Bisericii “din Asia”. Certifica dealtfel si autenticitatea acestei epistole, caci oricare alt scriitor decât cel pe care credinciosii “din Asia” l-ar fi recunoscut ca “Ioan”, ar fi putut sa pretinda autoritate si pozitie. Simplitatea cu care autorul se refera la sine se armonizeaza cu practica folosita de autorul Evangheliei lui Ioan de asezare a persoanei sale în plan inferior (vezi Vol. V, p. 891 - Comentariul AZS).
       
Catre cele sapte Biserici
. De aici si pâna la sfârsitul capitolului al 3-lea Apocalipsa este structurata în forma unei epistole antice, sau mai bine zis a unei serii de epistole. Aceasta sectiune epistolara este introductiva pentru restul cartii, ce va fi caracterizata de succesiunea unor dramatice viziuni. Pentru comentariu asupra folosirii numarului “sapte” în Apocalipsa, si asupra celor sapte Biserici vezi cap. 1:11.
       
Asia. Adica provincia romana Asia, o regiune de aproape 420 km de la est la vest si 364 km de la nord la sud, în partea vestica a ceea ce cunoastem acum ca Asia Mica, pe teritoriul actualei Turcia (vezi Calatoriile lui Pavel). În timpurile elenistice aceasta zona se dezvoltase în puternicul imperiu al Pergamului, un centru de prima pozitie în cultura elenistica. Cu privire la circumstantele în care Pergamul a devenit provincia romana Asia vezi Vol. V, p. 35. În timpurile Noului Testament Asia a ramas un important centru al culturii greco-romane. Pavel a petrecut multe luni aici (vezi Faptele Ap. 18:19–21; 19:1,10), iar succesul lucrarii sale în aceasta parte este dovedit de trei din epistolele sale adresate crestinilor ce locuiau aici (Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistola catre Timotei, care raspundea atunci de biserica

din Efes, si probabil de bisericile din întreaga provincie, dovedeste existenta aici a unei comunitati crestine bine închegate. Pavel a fost apostolul neamurilor si este probabil ca membrii acestor Biserici din provincia romana Asia sa fi fost în majoritate dintre neamuri.
       Dupa îndepartarea din Ierusalim a comunitatii crestine mama, putin înainte de anul 70 d.Hr., Asia pare sa fi primit o deosebita importanta ca centru crestin. Si aceasta s-a datorat fara îndoiala prezentei si conducerii lui Ioan. Conform traditiei el a locuit în Efes si a calatorit în împrejurimi “aici sa numeasca episcopi, dincolo sa puna în ordine Biserici întregi, în alta parte sa porunceasca asa cum fusese aratat de Duhul” (Clement of Alexandria Who Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de relatie intima între apostol si Bisericile din Asia pare sa fie reflectata aici.
       
Har… pace. Vezi Rom. 1:7; 2 Cor. 1:2. S-a sugerat ca acest salut provenea dintr-o combinatie a salutului grecesc obisnuit chairein, “sanatate!” (ca în Iacov 1:1), cu urarea ebraica shalom, în echivalentul ei grecesc eirene, “pace.” Chairein este probabil înrudit cu termenul mult mai religios folosit aici charis, “har”. Cele doua cuvinte “har” si “pace” apar frecvent în saluturile epistolelor crestine timpurii, si au constituit în mod vadit o forma caracteristica de salut în biserica apostolica (vezi Rom. 1:7; 1 Cor. 1:3; 2 Cor. 1:2; Gal. 1:3; Efes. 1:2; Fil. 1:2; Col. 1:2; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:2; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2; Tit 1:4; Filim. 3; 1 Petru 1:2; 2 Petru 1:2; 2 Ioan 3).
       
Celui ce este
. Gr. ho on, “[Celui] care este”, o expresie luata evident din textul Septuagintei la Exod. 3:14, unde este folosit pentru traducerea numelui divin EU SUNT. Ca si în ebraica, aceasta expresie implica existenta de Sine a lui Dumnezeu, vesnica si dincolo de timp. În greaca este redat literal “din partea Lui care este”, o fraza nu mai putin gramaticala în greaca decât în româna. Aici, în orice caz, nu avem o dovada a ignorantei gramaticale a lui Ioan; refuzul lui de a supune flexiunii cuvintele


reprezentând Fiinta Divina a fost probabil un mod subtil de a accentua exprimarea imuabilitatii lui Dumnezeu. Din contextul versetelor 4,5 este clar ca aceasta fraza se refera la Tatal.
       
Celui ce era
. Dumnezeu a existat din toata vesnicia (Ps. 90:2).
       
Celui ce vine. Seria – “ce este”, “ce era”, “ce vine” – arata ca ultima propozitie este un înlocuitor pentru timpul viitor al verbului, si ar fi echivalent cu a spune “ce va fi”. S-a propus ideea ca ultima propozitie se refera de asemenea si la a doua venire a lui Hristos. Aceasta interpretare, desi posibila din punct de vedere verbal, nu concorda cu contextul, care ne arata clar ca nu la asa ceva se gândea autorul.
       
Aceasta referinta la Tatal ne pune în fata vesnicia Sa si afirma ca Acelasi care exista acum continuu, a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna
. Existenta personala a lui Dumnezeu transcende timpul, însa o eternitate dincolo de timp poate fi exprimata în limbajul omenesc doar prin elemente temporale, finite, asa cum face Ioan aici.
       
Sapte duhuri. Cu privire la semnificatia numarului “sapte” în Apocalipsa vezi v. 11. În alte parti ale cartii aceste sapte duhuri sunt descrise ca sapte lampi de foc (cap. 4:5) si sapte ochi ai Mielului (cap. 5:6). Aceasta asociere a celor “sapte duhuri” cu Tatal si cu Hristos, ca fiind deopotriva izvor al harului si pacii crestine, implica faptul ca ele reprezinta pe Duhul Sfânt. Numirea de “sapte” este probabil o exprimare simbolica a desavârsirii Sale, si poate implica de asemenea si varietatea darurilor prin care lucreaza prin oameni (vezi 1 Cor. 12:4–11; cf. Apoc. 3:1).
       
Înaintea scaunului de domnie. Adica înaintea scaunului de domnie a “Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine”. Asezarea implica probabil promptitudinea în lucrarea imediata. Vezi cap. 4:2–5.
       
5. Iisus Hristos.
Vezi v. 1. Ceilalti membri ai Dumnezeirii au fost deja mentionati în v. 4.
       
Martorul credincios. În greaca acest titlu sta în apozitie cu “Iisus Hristos” fiind

cazul ablativ (dupa unii un genitiv al sursei), iar fraza “martorul credincios” ar fi în mod normal la acelasi caz (martorului credincios). Fara îndoiala, asemeni titlului pentru Tatal (vezi v. 4), el ramâne aici neschimbat în cazul nominativ. Exista sugestii ca în felul acesta Ioan implica aici Dumnezeirea lui Hristos si egalitatea Sa cu Tatal. (vezi Note aditionale la Ioan 1). Hristos este “martorul credincios” prin faptul ca este reprezentarea desavârsita a caracterului, mintii si vointei lui Dumnezeu cu privire la omenire (vezi Ioan 1:1,14). Viata Sa între oameni lipsita de pacat si moartea Sa ca jertfa marturisesc despre sfintenia si dragostea Tatalui (vezi Ioan 14:10; vezi cap. 3:16).
       
Cel întâi nascut. Gr. prototokos, “primul nascut” (vezi Mat. 1:25; Rom. 8:29; cf. Ioan 1:14). Desi Iisus nu a fost primul care sa fi înviat din morti, din punctul de vedere al timpului, El poate fi privit ca primul în sensul ca toti ceilalti înviati înainte sau dupa El si-au primit libertatea din strânsorile mortii numai prin puterea victoriei Sale asupra mormântului. Puterea Sa de a a-Si da viata si de a o lua înapoi (Ioan 10:18) Îl aseaza pe o cu totul alta pozitie fata de toti oamenii care au iesit vreodata din morminte, si Îl caracterizeaza drept izvorul întregii vieti (vezi Rom. 14:9; 1 Cor. 15:12–23; vezi Ioan 1:4,7–9). Acest titlu, împreuna cu cel ce îl urmeaza reflecta gândul din Ps. 89:27.
       
Domnul. Sau “conducatorul”. Aceasta lume este teritoriul legitim al lui Hristos. Hristos a iesit învingator asupra pacatului si a recâstigat mostenirea pierduta a lui Adam; El este deci conducatorul de drept al omenirii (Col. 2:15; cf. Col. 1:20; vezi Apoc. 11:15). La sfârsitul timpului toti oamenii Îl vor recunoaste astfel (vezi Apoc. 5:13).
       Dar, recunoscut sau nu, Hristos a exercitat controlul asupra lucrarilor de pe pamânt în împlinirea planului Sau vesnic (vezi Dan. 4:17). Planul de mântuire, adus la îndeplinire prin viata, moartea si învierea Sa, a fost descoperit pas cu pas pâna în ziua marii victorii. Vezi Apoc. 19:15,16.


       Ne iubeste. Într-adevar, iubirea lui Dumnezeu descoperita în Iisus Hristos este acum o realitate istorica, însa el “ne iubeste” acum tot atât de mult ca si atunci când L-a adus pe Fiul Sau drept jertfa suprema.
       
Ne-a spalat
. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea “ne-a slobozit”. Diferenta apare fara îndoiala din asemanarea între cuvintele grecesti louo, “a spala” si luo, “a slobozi” A fi “slobozit” de pacate înseamna a fi eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (vezi Ioan 3:16; Rom. 6:16–18,21,22).
       
Cu sângele Sau
. Sau “prin sângele Sau”, adica prin moartea lui Hristos pe cruce. A fost o jertfa înlocuitoare. (vezi Isa. 53:4–6; cf. DA 25).
       
6. O împaratie si preoti. Aici este probabil o aluzie la Exod. 19:6 (cf. Apoc. 5:10). Hristos a facut din biserica Sa “o împaratie”, iar din membrii ei individuali “preoti”. A fi un mebru al împaratiei înseamna a fi un “preot”. Compara cu “preotia împarateasca” din 1 Petru 2:9. Cei care au primit mântuirea în Hristos formeaza o împaratie al carei împarat este Hristos. Referinta de aici este facuta cu privire la împaratia harului divin din inima oamenilor (vezi Mat. 4:17). Un preot poate fi vazut ca cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu (cf. Evr. 5:1; 8:3), iar în acest sens fiecare crestin are privilegiul de a aduce “jertfe duhovnicesti”rugaciune, mijlocire, multumire, slava – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2:5,9). Pentru ca fiecare crestin este un preot, poate veni pentru sine înaintea lui Dumnezeu, fara mijlocirea unei alte fiinte umane, dar si pentru altii. Hristos este mijlocitorul nostru (1 Tim. 2:5), marele nostru “Mare Preot”, si prin El avem privilegiul de a ne apropia “cu deplina încredere de scaunul harului, ca sa capatam îndurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie” (Evr. 4:15,16).
       
Dumnezeu, Tatal Sau
. Adica Dumnezeu ca fiind Tatal Sau.
       
A Lui sa fie slava. Literal, “a Lui slava” adica a lui Hristos (vezi v. 5). Articulat cu articol hotarât “slava” implica toata slava.

Pentru comentarii asupra cuvântului doxa, cuvântul tradus “slava”, vezi Rom. 3:23.
       
Puterea.
A-I atribui puterea lui Hristos înseamna a-L recunoaste ca conducator de drept al universului. Dupa înviere El a primit “toata puterea… în cer si pe pamânt” (vezi Mat. 28:18). Hristos merita lauda fara sfârsit a omenirii ca raspuns la victoria Sa asupra pacatului si a mortii (vezi Col. 2:15). Satana a pus la îndoiala dreptul lui Hristos la “slava si putere”, dar acestea sunt pe deplin ale lui Hristos. Cu aceasta doxologie, sau aducere de lauda, Ioan concluzioneaza salutul epistolei sale (Apoc. 1:4–6).
       
În vecii vecilor. Gr. eis aionas ton aianon, literal, “în vecii de vecii” si astfel “pentru totdeauna”. Pentru o discutie asupra cuvântului aion vezi Mat. 13:39. Ioan nu prevede nici o limita pentru dreptul lui Hristos la “slava si putere”.
       
Amin.
Vezi Mat. 5:18.
       
7. Iata ca El vine. Salutul fiind terminat la v. 6, Ioan anunta tema Apocalipsei. A doua venire a lui Hristos este tinta spre care se îndreapta toate celelalte teme. Semnificativ, el foloseste aici timpul prezent “vine”, accentuând certitudinea acestui eveniment, probabil si cu sensul iminentei sale. (vezi v. 1).
       
Pe nori. Vezi Faptele Ap. 1:9–11.
       
Strapuns. Gr. ekkenteo, acelasi cuvânt este folosit de Ioan în Evanghelia sa (cap. 19:37) când citeaza din Zaharia 12:10. Traducatorii Septuagintei au citit evident eronat cuvântul ebraic daqaru, “au … strapuns”, din Zah. 12:10, ca , “au sarit de bucurie” si astfel au redat si în greaca. Numai cea de-a patra Evanghelie reda evenimentul strapungerii coastei lui Iisus (Ioan 19:31–37). Acest punct de similaritate între cele doua carti este o dovada indirecta ca Apocalipsa a venit din aceeasi pana ca si Evanghelia lui Ioan. Desi scria în greaca, în mod vadit el ignora versiunea Septuagintei în ambele cazuri si da o corecta traducere a textului ebraic. Afirmatia din Apoc. 1:7 implica în mod clar ca cei responsabili de moartea lui Hristos vor fi martori ai venirii Sale (vezi Dan. 12:2). În timpul judecatii Sale Iisus a


avertizat pe liderii evrei despre acest înfricosator eveniment (Mat. 26:64).
       
Boci.
Literal, “se vor taia” cu referire la obiceiul antic prin care o persoana se autoflagela ca semn al durerii. Într-un sens figurat, ca aici, cuvântul vine ca o concentrare asupra durerii mai degraba decât asupra actului de violenta fata de trup. Aici reflecta remuscarea celor necredinciosi. (vezi Ier. 8:20).
       
Eu sunt.
Gr. ego eimi (vezi Ioan 6:20).
       
8. Alfa si Omega.
Prima si ultima litera a alfabetului grecesc, usor de comparat cu expresia “de la A la Z”. Fraza exprima totalitatea, atotcuprinderea, cu acelasi înteles ca si în “Cel dintâi si Cel de pe urma, Începutul si Sfârsitul” (cap. 22:13). În acest caz vorbitorul este “Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine”, identificat în cap. 1:4 ca fiind Dumnezeu Tatal (vezi comentariile respective).
       În orice caz, în versetele 11–18 expresia “Alfa si Omega” este în mod clar identificata cu Hristos, Cel care se declara pe Sine ca fiind
“Cel dintâi si Cel de pe urma”. În cap. 22:13 expresia “Alfa si Omega” se refera la Hristos, acest fapt fiind evident din v. 16. Tatal si Fiul împartasesc aceste atribute atemporale. (vezi Note aditionale la Ioan 1).
       
Începutul si Sfârsitul.
Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza omiterea acestor cuvinte aici si în v. 11, dar ramân pe deplin întarite în cap. 22:13.
       
Cel ce este. Vezi v. 4.
       
Cel Atotputernic. Gr. pantokrator, “conducator peste toate”. Titlul revine des în Apocalipsa (cap. 4:8; 11:17; 15:3; 16:7,14; 19:6,15; 21:22). În textul traducerii Septuaginta pentru Osea 12:5 termenul pantokrator traduce ebraicul seba'oth , “osti” folosit în general cu Yahveh ca o descriere a Vechiului Testament pentru Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 173). Acest titlu accentueaza omnipotenta lui Dumnezeu. Compara 1 Sam. 1:11; Isa. 1:9; Ier. 2:19; Amos 9:5).
       
9. Eu Ioan. Vezi sectiunea Autorul din Introducere.

       Partas cu voi la necaz. În mod cert Ioan nu era singurul care suferea persecutia acelui timp.
       
Împaratie. Adica împaratia harului divin (vezi Mat. 4:17. “În Împaratia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri” Faptele Ap. 14:22).
       
Rabdarea. Literal, “a ramâne sub”. Aici cuvântul implica exercitiul de auto-control pentru a îndura situatiile dificile când, prin abandonarea credintei, ar putea fi obtinuta eliberarea de sub presiunea persecutiei. În Hristos, crestinii au puterea de “a ramâne sub” Iisus. Vezi Rom. 2:7; Apoc. 14:12.
       
În Iisus.
Rabdarea este un rezultat al relatiei vitale cu El.
       
Ma aflam. Sau “am ajuns sa fiu”, implicând astfel faptul ca Patmosul nu era casa lui permanenta, ci doar una de circumstanta, circumstanta prin care îl gasim pe Ioan aici.
       
Patmos. O mica insula în Marea Egee, undeva la circa 90 km sud-vest de Efes. Are dimensiunile de mai putin de 16 km pe directia nord-sud si aproape 10 km pe directia est-vest în zona cea mai deschisa. Insula Patmos este stâncoasa si stearpa. Linia de coasta neobisnuit de fragmentata contine numeroase golfulete. Scriind la anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12. 23) mentioneaza ca insula era folosita drept colonie de detentie, fapt ce explica afirmatia lui Ioan ca era el “partas la necaz”. Apostolul a fost pe Patmos ca prizonier roman.
       Undeva la doua secole mai târziu, Victorinus din Petau (mort 303 d.Hr.) declara despre Apocalipsa: “Când Ioan a spus aceste lucruri era în insula Patmos, condamnat la munca în mine [latineste
metallum] de catre cezarul Domitian” (Commentary on the Apocalypse, on ch. 10:11; ANF, vol. 7, p. 353). Cuvântul latinesc metallum se poate referi si la cariera de piatra. Întrucât Patmosul putea avea cariere de piatra, si nu da nici o dovada ca ar fi avut mine, prima varianta este probabil intentionata. Afirmatia lui Pliniu despre Patmos ca fiind o colonie de detentie este cea a unui om informat


contemporan cu Ioan, în timp ce cea a lui Victorinus, desi plauzibila, trebuie vazuta ca o traditie.
       
Din pricina Cuvântului.
Adica din cauza Cuvântului. Expresia greaca se opune ideii ca Ioan se afla pe Patmos pentru a primi si a înregistra viziunile acordate lui (vezi v. 2). În pasajul acesta expresia “Cuvântul lui Dumnezeu” si “marturia lui [cu privire la] Iisus” se refera la marturia sa inspirata cu privire la Evanghelie timp de mai bine de o jumatate de secol. Aceasta a fost unica hotarâre motivanta din viata lui Ioan. În amarele zile ale persecutiei sub Domitian marturia sa netematoare a devenit ocazia pentru condamnarea sa pe Patmos.
       
10. În Duhul. Literal, “în duh”, aici însemnând “într-o stare de extaz”. A pierdut din vedere lucrurile de pe pamânt si atentia i-a fost atrasa doar de impresiile transmise lui de Duhul Sfânt. Perceptia naturala, prin simturi, a facut loc pe deplin perceptiei spirituale.
       
Ziua Domnului. Gr. kuriake hemera. Diferite încercari s-au facut pentru a explica aceasta expresie, care apare doar aici în Scriptura. Unii interpreti au echivalat aceasta expresie cu “ziua Domnului” folosita de profetii Vechiului Testament (vezi Ioel 2:11,31; Tef. 1:14; Mal. 4:5; cf. Faptele Ap. 2:20). Se poate considera ca, daca luam cuvintele în sinea lor, interpretarea ar putea fi acesta. Cei care explica astfel scot în evidenta faptul ca Apocalipsa îsi concentreaza atentia asupra marii zile finale a Domnului si a evenimentelor care duc la ea (vezi Apoc. 1:1). “În ziua Domnului eram în Duhul” ar putea fi interpretata ca însemnând a fi luat în viziune pâna la capatul timpului pentru a fi martor al evenimentelor relationate cu ziua Domnului.
       Exista totusi motive pentru a respinge aceasta interpretare. În primul rând, când expresia “ziua Domnului” desemneaza clar marea zi a lui Dumnezeu, textul grecesc este întotdeauna
hemera tou kuriou sau hemera kuriou (1 Cor. 5:5; 2 Cor. 1:14; 1 Tes. 5:2; 2 Petru 3:10). În al doilea rând, contextul (Apoc. 1:9,10) implica faptul ca

expresia “ziua Domnului” se refera la timpul când Ioan a vazut viziunea, mai degraba decât la subiectul viziunii. Astfel Ioan da locatia, “în ostrovul care se cheama Patmos” (v. 9); motivul pentru care se afla acolo, “din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (v. 9); si starea în care i-a fost data viziunea, “în Duhul”. Toate aceste expresii au de-a face cu circumstantele sub care a fost data viziunea, si este logic sa concluzionam ca si a patra face parte din aceeasi categorie, dându-ne locatia temporala specifica a Apocalipsei. Astfel concluzioneaza cei mai multi comentatori.
       Desi unica în Scriptura, expresia
kuriake hemera are o lunga istorie în greaca post-biblica. Asemeni formei abreviate kuriake , ea este o expresie familiara parintilor bisericesti pentru prima zi a saptamânii, în timp ce în greaca moderna kuriake este termenul uzual pentru duminica. Echivalentul latin dominica dies, este o denumire comuna pentru aceeasi zi, si a trecut în câteva limbi moderne ca spaniola, domingo, franceza, dimanche, ambii termeni desemnând duminica. Din acest motiv multi teologi au sustinut opinia ca în acest pasaj kuriake hemera
se refera la duminica, si ca Ioan nu doar a primit viziunea în acea zi, ci mai mult, a si recunoscut-o ca fiind “ziua Domnului”, dupa cât se pare, motivul fiind acela ca în acea zi Hristos a înviat din morti.
       Exista deopotriva ratiuni negative si pozitive pentru a respinge aceasta interpretare. În primul rând este principiul recunoscut al metodei istorice, si anume ca o referire trebuie interpretata
numai în termenii unei dovezi care îi este anterioara în timp sau contemporana si nu prin date istorice provenind dintr-o perioada ulterioara. Acest principiu are o semnificatie deosebita în problema studierii expresiei “ziua Domnului” asa cum apare în pasajul curent. Desi aceasta expresie apare frecvent în scrierile parintilor bisericesti cu sensul de duminica, prima marturie concludenta a unei astfel de folosiri nu apare pâna în a doua parte a secolului al II-lea în Evanghelia dupa Petru, apocrifa


(9,12; ANF, vol. 9, p. 8), acolo unde ziua învierii lui Hristos este denumita “ziua Domnului”. Din moment ce acest document a fost scris cu cel putin trei sferturi de veac dupa ce Ioan a scris Apocalipsa, nu poate fi prezentat ca dovada ca expresia “ziua Domnului” în timpul lui Ioan se refera la duminica. Numeroase exemple pot fi prezentate pentru a arata rapiditatea cu care cuvintele îsi schimba întelesul. De aceea sensul expresiei “ziua Domnului” din acest pasaj este mai corect determinat din referiri ale Scripturii mai degraba decât din literatura ulterioara.
       De partea pozitiva a problemei este faptul ca, desi Scriptura nu identifica nicaieri duminica ca având vreo legatura religioasa cu Domnul, ea recunoaste repetat ca ziua a saptea, Sabatul, este ziua speciala a Domnului. Dumnezeu a binecuvântat si a sfintit ziua a saptea (vezi Gen. 2:3); El a declarat-o ca fiind un memorial al actului Sau de creatie (vezi Exod. 20:11); El a numit-o cu deosebire “ziua Mea sfânta” (vezi Isa. 58:13); iar Iisus S-a declarat pe Sine ca fiind
“Domn chiar si al Sabatului”
(vezi Marcu 2:28) în sensul ca, Domn peste oameni, El era de asemenea Domn peste ceea ce fusese facut pentru om, Sabatul. Astfel, când expresia “ziua Domnului” este interpretata în concordanta cu dovezile anterioare sau contemporane timpului lui Ioan, se distinge clar ca nu poate fi decât o singura zi la care poate face referire, iar aceasta este Sabatul zilei a saptea. Vezi 6T 128; AA 581.
       Descoperirile arheologice au adus o lumina suplimentara asupra expresiei
kuriake hemera. Papirusuri si inscriptii din perioada imperiala a istoriei romane gasite în Egipt si Asia Mica folosesc cuvântul kuriakos (forma masculina pentru kuriake) pentru trezoreria imperiala si serviciul imperial. Este de înteles întrucât împaratul roman era adesea numit în greaca kurios, “domn”, si prin urmare trezoreria si serviciul sau erau “trezoreria domnului” si “serviciul domnului”. Astfel cuvântul kuriakos era familiar în limba oficialitatii romane pentru lucrurile ce aveau legatura

cu împaratul. O astfel de inscriptie vine tot atât de timpuriu ca si anul 68 d.Hr., deci este clar faptul ca folosirea cuvântului kuriakos era curenta în timpul lui Ioan (vezi Adolf Deissmann, Light From the Ancient East, p. 357–361).
       Pe aceeasi inscriptie apare o referinta la o zi numita în cinstea împaratesei Iulia, sau Livia cum este mai cunoscuta.
       Pe alte inscriptii, atât din Egipt cât si din Asia Mica, termenul grecesc echivalent pentru
Augustus apare frecvent ca nume de zi. Evident acestea sunt referinte la zile speciale în onoarea împaratului (vezi Deissmann, loc. cit.). Exista sugestii ca kuriake hemera, asa cum este folosit de Ioan, se refera la o zi imperiala. Acest lucru pare îndoielnic oricum din doua motive. În primul rând, desi erau zile imperiale si cu toate ca expresia keriakos era folosita pentru alte lucruri ce aveau legatura cu împaratul, nu fost gasita pâna acum nici o situatie în care cuvântul kuriake sa fie aplicat la o zi imperiala. Aceasta nu este o dovada finala, bineînteles, caci este un argument al tacerii. În orice caz, o a doua obiectie ce se poate ridica împotriva identificarii expresiei lui Ioan kuriake hemera ca o zi imperiala este practic hotarâtoare. Si anume faptul ca deopotriva evreii, în primul secol (vezi Iosif Flavius War vii. 10. 1 [418, 419]) si crestinii, cel putin în secolul al II-lea (vezi Martyrdom of Polycarp 8), sunt cunoscuti cu privire la faptul ca au refuzat sa îl numeasca pe cezar kurios, “domn”. Devine dificil de crezut deci ca Ioan s-ar fi referit la o zi imperiala ca fiind “ziua Domnului”, cu deosebire într-un timp când fratietatea sa crestina era teribil persecutata pentru refuzul de a se închina împaratului. Pare mult mai plauzibil ca Ioan a ales expresia kuriake hemera
pentru Sabat, ca un mijloc subtil de a proclama faptul ca, asa cum împaratul avea zile speciale închinate în onoarea sa, si Domnul lui Ioan, pentru care el suferea acum, avea ziua Sa. Pentru o discutie asupra originii pazirii duminicii si numirea ei ca “ziua Domnului” vezi Dan. 7:25. Vezi AA 581,582.


       Ca sunetul unei trâmbite. Comparatia cu trâmbita indica intensitatea vocii.
       
11. Eu sunt Alfa. Vezi v. 8. În lumina versetelor 17 si 18 este clar ca în cazul de fata aceste titluri se aplica în mod deosebit la Hristos. Oricum, indicatia textuala (vezi cap. 1:3) întareste omiterea cuvintelor “Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul”.
       În versetele 4–10 Ioan adreseaza celor sapte Biserici propria sa afirmatie introductiva cu privire la circumstantele în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el prezinta autoritatea lui Hristos asupra Apocalipsei. Este numai normal sa fie asa, caci aceasta este “Descoperirea lui Iisus Hristos” (v. 1). Apocalipsa în sine începe cu v. 11.
       
Ce vezi. Comunicarea si perceptia vizuala domina Apocalipsa (vezi v. 2). Ioan a vazut viziuni, scene panoramice în simbol, pe care le portretizeaza atât de mult si cu o acuratete atât de mare pe cât îi permite limbajul omenesc finit. Multe din aceste simboluri reprezinta adevaruri care transcend cuvintele si experienta omului. În anumite momente apostolul se regaseste pe sine ducând lipsa de cuvinte care sa descrie pe deplin ceea ce vede, spre exemplu când contempla tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4:3,6). Cu toate acestea, pe tot parcursul Apocalipsei grandoarea modului lui Dumnezeu de raportare fata de universul Sau, intensitatea marii lupte dintre Hristos si Satana si slava victoriei finale sunt descrise aici mult mai în detaliu si mai maret decât oriunde altundeva în Scriptura.
       
Carte. Gr. biblion, “un sul”, cea mai comuna forma de carte în timpul lui Ioan. Vezi Vol. V, p. 113.
       
Celor sapte Biserici.
Ordinea în care aceste biserici sunt aranjate atât aici cât si în cap. 2 si 3 reprezinta o succesiune de locuri geografice pe care un sol, purtând o epistola plecata din Patmos, ar fi trebuit sa o strabata pentru a ajunge în aceste sapte cetati ale provinciei Asia. Pentru o discutie suplimentara asupra pozitionarii geografice a celor sapte biserici vezi Calatoriile lui Pavel. Pentru o discutie suplimentara cu privire la numele fiecarei biserici vezi solia

individuala adresata fiecareia dintre ele în cap. 2 si 3.
       Cele sapte biserici sunt primele într-o serie de prezente ale numarului sapte în Apocalipsa. Astfel sunt sapte duhuri (v. 4), sapte sfesnice (v. 12), sapte stele (v. 16), sapte lampi de foc (cap. 4:5), o carte cu sapte peceti (cap. 5:1), cele sapte coarne si cei sapte ochi ai Mielului (cap. 5:6), sapte îngeri cu sapte trâmbite (cap. 8:2), sapte tunete (cap. 10:4), un balaur cu sapte capete si sapte coroane (cap. 12:3), o fiara cu sapte capete (cap. 13:1), sapte îngeri având sapte potire ce contin ultimele sapte plagi (cap. 15:1,7), si fiara cu cele sapte capete, despre care se spune si ca sunt sapte munti si sapte împarati (cap. 17:3,9,10). Aceasta folosire repetata a numarului sapte cu referire la atât de multe simboluri diferite implica faptul ca si acesta, de asemenea, trebuie înteles într-un sens simbolic. Pe tot parcursul Scripturii numarul sapte, atunci când este folosit simbolic, este în general înteles ca indicând
totalitatea, desavârsirea
.
       Aplicat deci la cele sapte Biserici acest numar poate fi vazut ca având un scop specific. Ca în Asia erau mai mult decât sapte biserici este clar din faptul ca doua alte biserici din acea regiune, cele din Colose si Hierapolis (Ierapole), sunt mentionate în Noul Testament. (vezi Col. 1:2; 4:13). De aceea este rezonabil sa concluzionam ca Domnul a ales cele sapte Biserici numite aici pentru ca erau tipice conditiei bisericii ca întreg – atât în vremurile apostolice dar si de-a lungul erei crestine (cf. AA 583,585).
       Soliile catre cele sapte Biserici s-au aplicat conditiilor bisericii din zilele lui Ioan. Daca nu ar fi fost asa, aceste solii ar fi învaluit în mister si descurajat pe crestinii bisericilor din Asia ce ar fi trebuit sa le citeasca (vezi Apoc. 1:3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos daca soliile adresate de el catre bisericile sale nu ar fi descoperit adevarata situatie a acelor comunitati si nu ar fi fost potrivite nevoilor lor spirituale. Aceste solii au fost trimise într-o vreme când crestinii din Asia sufereau un mare necaz, iar ferma mustrare,


mângâierea reasiguratoare si glorioasa fagaduinta trebuie sa fi fost destinate împlinirii acelor nevoi (vezi AA 578–588). Acceptând si luând aminte la aceste solii, bisericile crestine din Asia urmau sa fie pregatite spiritual pentru a întelege drama marii lupte descrise în cealalta parte a Apocalipsei, si pentru a mentine o nepieritoare speranta în triumful final al lui Hristos si al bisericii Sale.
       Desi diferitele solii catre cele sapte Biserici trebuie sa se fi aplicat în primul rând bisericilor din Asia din chiar vremea lui Ioan, ele erau relevante si pentru istoria viitoare a bisericii. Un studiu al istoriei descopera ca aceste solii sunt într-adevar aplicabile într-un mod deosebit pentru sapte perioade de timp ce acopera întreaga istorie a bisericii.
       Întrucât numarul sapte implica totalitatea, asa cum s-a spus mai sus, apare rezonabil de asemenea sa întelegem aceste solii, într-un anumit sens, ca descriind starea întregii biserici în orice timp al istoriei, caci fara îndoiala fiecare comunitate individuala de-a lungul istoriei crestine îsi poate gasi caracteristicile si nevoile descrise într-una sau mai multe dintre aceste solii. Ca atare se poate spune despre ele ca
au o aplicatie universala, adaugata aplicatiei din timpul lui Ioan, si o aplicatie istorica în perioade succesive
. Un autor crestin scria undeva în jurul anului 200 d.Hr. ca “Ioan scrie celor sapte biserici, totusi el vorbeste tuturor” (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canon Muratorianus, p. 19). Desi, spre exemplu, solia catre biserica Laodicea este cu cu particularitate potrivita bisericii de astazi, soliile catre celelalte biserici contin de asemenea cuvinte pe care aceasta le poate gasi drept folositoare (vezi 5T 368,481,538,612; 8T 98,99).
       
12. Sa vad glasul. Adica sa vada cine vorbeste.
       
Sfesnice.
Gr. luchnia, “sfesnice”. Lumânarea, în forma ei familiara moderna nu era folosita în vremurile antice. Lampile aveau de obicei forma unui vas nu foarte adâncit, în care se punea ulei si se

introducea un fitil. Ca atare “sfesnicele” pe care le-a vazut Ioan erau evident niste suporti ce sustineau aceste lampi.
       În v. 20 aceste sfesnice sunt declarate ca reprezentând sapte Biserici, si astfel întreaga biserica (vezi v. 11). Faptul ca sunt din aur ar putea implica pretuirea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos mergând în mijlocul acestora (v. 13–18), indicând astfel prezenta Sa permanenta alaturi de biserica Sa (vezi Mat. 28:20; cf. Col. 1:18).
       Referinta aceasta la cele sapte sfesnice de aur aduce aminte de cele sapte brate ale sfesnicului din Sfânta sanctuarului de pe pamânt (vezi Exod. 25:31–37). În orice caz este evident ca difera fizic de sfesnicul cu sapte brate din vremurile Vechiului Testament, caci Ioan L-a vazut pe Hristos mergând printre ele (vezi Apoc. 1:13; 2:1). Despre aceste “sapte sfesnice” se specifica ca reprezinta bisericile de pe pamânt, si de aceea nu trebuie privite ca modelul ceresc al candelabrului cu sapte brate din sanctuarul pamântesc din vechime.
       
13. Fiul omului.
Gr. huios anthropou. Termenul grecesc este prezent aici fara articol hotarât. Este o traducere corecta a aramaicului kebar 'enash (vezi Dan. 7:13) si pare a avea aici un sens foarte apropiat de cel al aceleiasi expresii kebar 'enash din Daniel. Ceea ce s-a spus în comentariul la kebar 'enash (Dan. 7:13) s-ar aplica deci si pentru acest huios anthropou. Este un lucru cert din Apoc. 1:11,18 ca Cel la care se face astfel referire – ca si în Dan. 7:13 – este Hristos. În timp ce titlul “Fiul omului”, cu articolul hotarât, este folosit pentru Hristos de mai bine de 80 de ori în Noul Testament, expresia “Fiu al omului”, fara articol hotarât, este folosit pentru El în greaca Noului Testament în doar alte doua ocazii (Apoc. 14:14, în care este o clara aluzie la Dan. 7:13; si Ioan 5:27, unde natura umana a lui Iisus este accentuata).
       Aplicând acelasi principiu ca si cu
kebar 'enash (vezi Dan. 7:13), gasim ca aici Ioan Îl contempla pe Hristos în viziune pentru prima data. Cine este aceasta fiinta încântatoare? Are o forma, nu de înger sau


de alta fiinta celesta, ci de om. Este în forma umana, totusi de o stralucire orbitoare.
       Desi Ioan a scris Apocalipsa în greaca, modul sau de exprimare este adesea cel nativ, aramaic (limba evreilor în vremurile Noului Testament), mai degraba decât grec. Acest lucru este adevarat în cazul unora dintre expresiile sale idiomatice, si este posibil ca
huios anthropou, literal, “[un] fiu de om”
sa fie unul dintre acestea.
       Daca este asa, “un fiu de om” ar însemna simplu “o fiinta umana”, “un om” (vezi Dan 7:13). În acelasi fel, “fiii învierii” (Luca 20:36) sunt simple persoane înviate, iar “fiii împaratiei” (Mat. 8:12) sunt oameni demni de împaratie. În acelasi fel “fiii veacului acestuia” (Luca 16:8) sunt cei ce traiesc pentru aceasta lume, iar “copii ai mâniei” (Efes. 2:3) sunt cei ce merita pedeapsa pentru faptele lor rele.
      Când Hristosul slavit S-a descoperit lui Ioan în splendoarea Sa celesta, i-a aparut totusi în forma unei fiinte umane. Desi Hristos a fost pre-existent din vesnicie ca a doua persoana a Dumnezeirii, si ramâne asa întotdeauna, asumarea omenescului este facuta pentru toata vesnicia ce va veni (vezi Vol. V, p. 917–919). Ce mângâiere sa stim ca Domnul nostru înaltat, slavit, este înca fratele nostru în vietuirea omeneasca, si în acelasi timp, Dumnezeu! Pentru o discutie suplimentara asupra acestui pasaj vezi tratarea în Problems in Bible Translation, p. 241–243.
       
Pâna la picioare. O haina lunga este simbol al demnitatii.
       
14. Albe ca lâna alba.
Ioan îsi gaseste cu greu cuvinte care sa dea o descriere cât mai apropiata a celor vazute în viziune. La prima vizualizare a parului Celui ce i-a aparut în viziune, albul lânii îi vine în minte. Dar imediat ce scrie aceasta se gândeste la ceva si mai alb, zapada, si o adauga pentru o descriere cât mai exacta. Probabil ca si descrierea din Dan. 7:9 îi vine în minte.
       
Para focului. Adica un “foc arzator”, accentuând stralucirea înfatisarii Sale si patrunderea privirii Sale.

       15. Arama aprinsa. Gr. chalkolibanos, o substanta a carei identitate este nesigura. Era probabil un metal asemeni aurului, arzând si radiant. “Arama” din Biblie era de fapt bronz (vezi Exod. 25:3).
       
Arsa.
Adica arama parea ca arsa într-un cuptor. Picioarele aratau asemeni unei arame supuse unei intense calduri.
       
Ape mari. În zilele lui Ioan zbuciumul marii si urletul tunetului erau printre cele mai puternice si mai patrunzatoare sunete cunoscute de om. În esenta si maiestatea lor acestea sunt înca neîntrecute ca simboluri pentru vocea Creatorului.
       
16. Mâna dreapta. Aici mâna lui Dumnezeu reprezinta puterea Sa de sustinere.
       
Sapte stele.
Acest simbol reprezinta “îngerii”, sau solii trimisi celor sapte Biserici (vezi v. 20).
     
Iesea. Forma verbului în greaca implica actiune continua – puterea lui Hristos este continuu la lucru.
       
Sabie ascutita cu doua taisuri. Gr.romphaia distomos, literal “sabie cu doua guri – ascutisuri”. Romphaia era o sabie mare, grea, de folosit cu doua mâini. Este acelasi cuvânt folosit în Septuaginta pentru “sabia” pe care Dumnezeu a pus-o la intrarea în Eden (vezi Gen. 3:24) si pentru sabia lui Goliat (1 Sam. 17:51).
       Expresia literal “sabie cu doua guri – ascutisuri” este evident derivata din folosirea ei în limbajul semit, desi apare si în greaca foarte timpuriu, undeva în secolul al V-lea î.Hr. în piesele lui Euripide. Este gasita chiar mai timpuriu în Vechiul Testament, acolo unde echivalentul ei în ebraica este
pi chereb , “ascutisul – gura sabiei” (vezi Gen. 34:26; 2 Sam. 15:14). Astfel, în descrierea întâmplarii lui Ehud, autorul cartii Judecatorii scrie literal “Ehud si-a facut o sabie cu doua taisuri – guri” (vezi Jud. 3:16). Similar, în Prov. 5:4 se spune chereb pioth, “o sabie cu doua taisuri – guri”. Aceasta interesanta figura de stil poate fi derivata fie din gândul ca sabia unui om nimiceste, devoreaza dusmanii (vezi 2 Sam. 11:25; Isa. 1:20; Ier. 2:30) – taisul fiind gura ei – fie din forma anumitor


sabii antice ale caror mânere aveau forma unui cap de animal, cu lama iesind din gura acestuia.
       Ioan repeta simbolul în cap. 2:12,16; 19:15,21, unde, în sensul iesirii sabiei din gura lui Hristos, aceasta este vazuta ca un instrument al pedepsei divine. Pare cel mai probabil si aici sa fie înteles ca având acelasi sens, ca un simbol al autoritatii lui Hristos de a judeca si în mod special al puterii Sale de a executa judecata. Faptul ca sabia are doua taisuri, alaturi de mentiunea ca este ascutita, ar putea implica patrunderea deciziilor Sale si eficacitatea actelor Sale de judecata.
       
Ca soarele. Soarele este cea mai stralucitoare lumina cunoscuta în mod curent de catre om.
     
17. Ca mort. Primul efect asupra celor carora li se acordau astfel de viziuni, în care o fiinta divina este înfatisata în slava cerurilor, era acela de a-i lipsi de puterile fizice obisnuite (vezi Ezec. 1:28; Ezec. 3:23; Dan. 8:17; Dan. 10:7–10; Faptele Ap. 9:4; cf. Isa. 1:5). Compara cu experienta lui Daniel (vezi cap. 10:7–10). O persoana astfel onorata era pe deplin cucerita de un simtamânt al propriei sale slabiciuni si nimicniciei. Pentru o discutie asupra starii fizice a profetului aflat în viziune vezi F. D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics, p. 51–61. Pentru ocazii ale reactiilor emotionale ale lui Ioan fata de cele vazute în viziune vezi Apoc. 5:4; Apoc. 17:6. Pentru doua ocazii când Ioan cade la picioarele îngerului în închinare vezi cap. 19:10; 22:8.
       
Nu te teme. Dupa pierderea puterii naturale, un profet era întarit supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezec. 2:1,2; 3:24; Dan. 8:18; 10:8–12,19; cf. Isa. 6:6,7). Adesea un vizitator ceresc exprima porunca “Nu te teme!” pentru a înlatura temerile ce apar natural în inima omeneasca atunci când are loc o confruntare cu o astfel de fiinta (vezi Jud. 6:22,23; Jud. 13:20–22; Mat. 28:5; Luca 1:13,30; 2:10).
       
Cel dintâi si cel de pe urma. Vezi v. 8. Expresia folosita aici este în mod evident citata din Isa. 44:6, si este o directa

traducere a textului ebraic, nu o citare din Septuaginta ca în v. 8.
       
18. Cel viu. Gr. ho zon, “viul” provenind evident din termenul familiar al Vechiului Testament 'El chai, “Dumnezeul cel viu” (Ios. 3:10; etc.). Forma verbului folosita aici implica o viata continua si constanta. Aceasta declaratie apare în mod deosebit plina de sens în lumina faptului ca El spune mai departe “am fost mort”. “În Hristos este viata, autentica, neîmprumutata, nederivata” (DA 530). “În El era viata; si viata era lumina oamenilor” (vezi Ioan 1:4).
       
Am fost mort. Literal, “am devenit mort”, o referinta la rastignire. Aici este o clara indicatie ca Cel ce i-a aparut lui Ioan în viziune a fost Hristos.
       
Sunt viu. Gr. zon eimi, “traiesc”, adica am o continua viata, o viata care nu are sfârsit, o viata care se perpetueaza pe sine (vezi Vol. V, p. 917–919; vezi Ioan 5:26). În ciuda mortii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continua sa fie “Cel viu”, caci El este Dumnezeu. “Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului cu privire la viata vesnica” (DA 530). Vezi Apoc. 1:5. Cuvântul eimi, “Eu sunt” implica o continua existenta si sta într-un contrast izbitor cu egenomen, “am fost [literal, “am devenit]” mort.
       
În vecii vecilor.
Vezi v. 6.
       
Cheile. Cheile sunt un simbol al puterii si autoritatii. Compara cu Mat. 16:19; cf. Luca 11:52.
       Mortii. Gr.
hades, “locuinta mortilor”, “mormântul” (vezi Mat. 11:23). Învierea lui Hristos este asigurarea ca cel neprihanit se va ridica la “înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11:24) pentru o viata vesnica (vezi Ioan 11:25; Apoc. 1:5).
       
19. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11.
       
Le-ai vazut. Adica tot ceea ce s-a vazut în viziune pâna acum (vs. 10–18).
       
Lucrurile care sunt. Sunt pareri care sustin ca aceasta expresie descrie situatia istorica prezenta, cu deosebire asupra lucrurilor privitoare la biserica. Sustinatorii acestei opinii considera, în contrast cu “lucrurile pe care le-ai vazut” – viziunea lui


Hristos (vs. 10–18) – “lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele”, ca referindu-se la actualele evenimente istorice, prezentate simbolic.
Altii sustin ca aceste propozitii “lucrurile pe care le-ai vazut lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele”, se refera simplu la lucrurile vazute de Ioan în viziune, ce vedea si ceea ce era înca în viitor (cf. v. 11).
       
20. Taina.
Gr. musterion, “un secret”, “un mister” dintr-un cuvânt însemnând “unul care a fost initiat” (vezi Rom. 11:25). În folosinta crestinilor timpurii termenul “taina” nu însemna ceva ce nu putea fi înteles, asa cum este azi, ci ceva ce putea fi înteles numai de catre cei initiati, adica de catre cei care au dreptul de a cunoaste. Astfel Hristos le-a spus ucenicilor Sai ca lor li s-a “dat sa cunoasca tainele Împaratiei cerurilor”, si nu multimilor (vezi Mat. 13:11). Pavel vorbeste despre înviere ca despre o “taina” (1 Cor. 15:51), si adesea se refera astfel chiar la Planul de mântuire în sine (vezi Rom. 16:25,26).
       Temelia ebraica a acestei expresii apare într-un pasaj din Manualul de Disciplina provenit din manuscrisele de la Marea Moarta (vezi Vol. V, p. 91, 92) care vorbeste despre mântuire: “Lumina din inima mea patrunde taina ce va sa fie” (1QS xi. 3; in Millar Burrows, The Dead Sea Scrolls, p. 387). Termenul “taina” apare repetat în acelasi document. Expresia era de asemenea comuna în religiile pagâne ale misterelor.
      Aici termenul “taina” este folosit cu privire la cele sapte “stele”, un simbol neexplicat pâna acum. Dar acum acest simbol este etichetat ca fiind o “taina” în

lumina faptului ca interpretarea sa este aproape de a fi facuta cunoscuta. Astfel în cartea Apocalipsa o “taina” este un simbol criptic aproape de a fi explicat celor ce “pazesc” (vezi v. 3) lucrurile descoperite în aceasta carte (cf. cap. 17:7,9), sau o taina pe care Dumnezeu doreste sa le-o faca cunoscuta. Simbolurile din Apocalipsa mai sunt descrise si ca minuni (vezi cap. 12:1) si semne (cap. 15:1).
    
Sapte stele. Vezi vs. 11,16. Versetul acesta este o punte între versetele 12–19 si soliile din capitolele 2 si 3. El explica simbolurile versetelor 12,16 si pregateste calea pentru soliile Bisericilor individuale.
       
Îngeri. Gr.aggeloi, literal, “trimisi”, indiferent daca sunt ceresti sau umani. Aggeloi se aplica fiintelor umane în Mat. 11:10; Marcu 1:2; Luca 7:24,27; 9:52; cf. 2 Cor. 12:7. S-a sugerat ca “îngerii” celor sapte Biserici sunt respectiv prezbiterii lor, supraveghetorii lor în timpul lui Ioan, iar Domnul adresa soliile catre ei pentru a le transmite comunitatilor respective. În orice caz, cu exceptia “îngerilor” celor sapte Biserici, cuvântul aggeloi nu se refera niciodata la fiinte umane în cele 75 de ocazii când Ioan îl foloseste în Apocalipsa. Nu este sigur din context daca acest lucru se întâmpla si aici. Oricum ar parea improbabil ca Dumnezeu sa trimita soliile unor îngeri literali prin Ioan, de aceea identificarea acestor “îngeri” cu liderii Bisericilor este de preferat (cf. GW 13,14; AA 586).
       
Sapte sfesnice. Vezi v. 12.
       
Sapte Biserici. Vezi vs. 4,11.


       Critica textuala a Noului Testament în acest comentariu – Importanta indicatiei textuale pentru o corecta întelegere a multor pasaje din Noul Tetament face sa fie de dorit a lua nota, pe tot parcursul acestui comentariu, de unele diferente ale textului care au legatura semnificativa cu sensul acestor pasaje. În orice caz nu este scopul acestui comentariu acela de a aborda exegeza Sfintelor Scripturi în termenii unei dezbateri asupra textului de o înalta tehnicitate, care s-ar dovedi de mica valoare pentru cititorul obisnuit. De aceea referintele la diferite versiuni nu sunt, ca regula generala, acompaniate de indicatii pentru sau împotriva unei anumite redari date; astfel de indicatii pot fi gasite în ansamblul critic de lucrari tehnice cum este cel al lui Nestle Novum Testamentum Graece. Oricum, o evaluare generala a indicatiei textuale este data, bazata pe citirea a mai multor manuscrise importante, versiuni antice, si citari patristice din Scripturi – referindu-se colectiv la toate acestea ca “indicatie textuala” – în conformitate cu principiile general recunoscute de studiere a unui text.
       Indicatia pentru sau împotriva unei anumite redari este în general mentionate de una din urmatoarele afirmatii:
1. “Indicatia textuala întareste redarea…” (Acolo unde, cu posibile exceptii de importanta minora, indicatia textuala apare convingatoare).
2. “Indicatia textuala favorizeaza redarea…” (Acolo unde indicatia textuala este mai putin decât convingatoare).
3. “Indicatia textuala este împartita între redarile…” (Acolo unde indicatia textuala pentru sau împotriva unei redari este neconvingatoare).
4. “O minima indicatie textuala este pentru redarea…”
5. “O [importanta] indicatie textuala poate fi [de asemenea] citata pentru [sau împotriva] redarii…” (Acolo unde o varianta de redare este mentionata doar ca o problema de interes si/sau fara o încercare de evaluare).

 

Home | Introducere | Comentarii biblice | Materiale audio | Forum | Guestbook | Contact

 



  Harta site.   Pregatit de SimpleUpdates.com & LucianWebService.com © 2002-2014.   Utilizator Login / Personalizare.