Capitolele 10-12 din Daniel reprezintă o ultimă viziune dată cu scopul de a prezenta mai detaliat profeţia din capitolul 8 şi de a face legătura dintre aceasta şi toate celelalte anterioare. Următoarea schemă ne-ar ajuta să înţelegem structura acestei ultime părţi care conţine dezvăluiri profetice extinse în cadrul unei viziuni cu fiinţe cereşti. Versetele din Dan.10:1 — 11:2a şi Dan.12:4-13 reprezintă viziunea propriu-zisă, incluzând dialogurile. Partea centrală (cap. 11:2-45 şi cap. 12:1-3) reprezintă profeţia îngerului Gabriel.
     
      Viziunea finală a lui Daniel. „Războiul stelelor" . „O mare nenorocire" (10:1), în textul ebraic apare ca „o mare luptă" (este folosit acelaşi cuvânt care în cap.8 este tradus cu oştire; el mai poate însemna şi perioada de serviciu militar -, serviciul de la templu şi, în mod figurat, ca perioadă de privaţiuni). Observaţi sublinierea războiului dintre fiinţele cereşti reflectat în conflictele pământeşti relatate în această profeţie, precum şi implicarea cauzei lui Dumnezeu şi destinul pământesc al poporului sfânt. De data aceasta, Daniel declară căa înţeles. Ca şi în cap. 9, Daniel se roagă şi posteşte, ca urmare i se dau descoperiri care, în ambele cazuri, luminează profeţia din cap.8. Dar în timp ce răspunsul vine prompt în cap.9, aici răspunsul întârzie 3 săptamâni. Gabriel, îngerul profet, arată că rugăciunea Iui fusese ascultată deja din prima zi, dar intârzierea se datorează unor impotriviri ale îngerilor rebeli care conduc puterile pământeşti (v. 12-13). Descrierea fiinţei din v-5-8 este prea asemănatoare cu descrierea lui Iisus din Apoc. 1 şi Apoc.10 iar Gabriel ne spune că acesta este Michael, Arhanghelul (Comandantul Suprem al oştirilor cereşti), singurul care poate veni in ajutorul lui Gabriel (Comandantul General)—Dan. 10:13.21.
     Această viziune ne descoperă faptul că în spatele puterilor pământeşti vizibile, stau forţe extraterestre, bune şi rele, care afectează în mod decisiv destinele lumii, dar că Dumnezeu ţine totul sub control, favorizând pe cei ce sunt ai Lui şi care se roagă Lui. Aceste „căpetenii" amintite de înger nu pot fi altceva decât fiinţe supraomeneşti implicate în acea „mare luptă" anunţată în v.1 pentru că Michael este numit la fel (v.13) şi pentru că în NT se numesc, uneori, căpetenii ( Ef 1:20-23, 2:1, 3:10, 6:12, Col. 1:16, 2:15, Isaia 24:21-22, Mat 4:8-9, 2 Cor 4:4, Ioan 12:31). Este extraordinar de interesant faptul că o anumită putere mondială îşi are spiritul ei patron, după care scena lumii este ocupată de o altă putere politică, dirijată de un alt comandant extraterestru. Aceştia sunt nu numai împotriva forţelor conduse de Michael şi Gabriel, ci par a fi în război între ei (v.l3.20.21). Spiritele de sub comanda lui Lucifer sunt unite numai împotriva cauzei lui Dumnezeu, în rest, ele sunt în conflict între ele, ceea ce se reflectă şi în politica terestră.
     Gabriel arată aici, într-o vorbire deloc ambiguă, că noua descoperire este cu privire TOT LA ACELE VREMURI îndepărtate (v.14). Textul ebraic sună, literalmente: „căci este încă o profeţie referitoare la zilele acelea (vezi cap.8:26)." Aceasta este o dovadă în plus că profeîia din cap.11 este o explicaţie lărgită la cea din cap.8 şi că acele 2300 de zile nu reprezintă puţinii ani de persecuţie din timpul lui Antioh Epifanes, nici cei câţiva ani de necaz din viitor pe care îi asteaptă fiuturiştii în legătură cu un Antichrist viitor. Dacă toată această lungă desfăşurare din cap. 11, din timpul perşilor şi până la timpul sfârşitului, reprezintă tot acele [2300] zile, înseamnă că perioada din cap.8 a fost corect interpretată ca fiind 2300 ani, din timpul perşilor Artaxerxe—457 î.e.n.) până în timpul sfârşitului (1844).
      
      Cap. 11:2. Cinci monarhi persani. ştiind că Daniel primeşte această descoperire pe timpul lui Cyrus (cap. 10:1), următorii patru împăraţi persani au fost:
1. Kambyzes II ( 530-522 î.e.n.)
2. Gaumata( falsul Smerdis; 522 î.e.n.)
3. Darius I Hystaspes (522-486 î.e.n.)
4. Xerxes I cel Mare, numit Ahaşveros (sau Asuerus) în Biblie ( Ezra 4:6 ; Estera 1:1; Ezra 4:5)
       Bogăţia fabuloasă a lui Xerxes este ilustrată în Estera capitolul 1 şi în scrierile lui Herodot, care ne spune că Persanul strânsese o armată formată din 40 de naţiuni, şi atât de numerosă încât istoricii moderni nu pot să-l creadă pe Herodot. Ambiţia lui Xerxes a fost aceea de a-i cuceri pe greci, lansând în acest scop războaie care s-au încheiat cu înfrângerile ruşinoase de la Salamina, Plateea şi Mycale (480-479). Perşii au părăsit planul cuceririi Greciei, dar grecii, popor destul de dezbinat până atunci, s-au trezit pentru a se uni contra inamicului persan, formând diferite ligi. În anul 338 î.e.n. grecii sunt uniţi pentru prima dată într-un stat dominat de Macedonia, care în anul 337 î.e.n. proclamă" pacea generală" în Grecia şi declară război Persiei.

      cap 11:3-4. Alexandru Macedon şi cei patru diadohi. Împăraţii care au domnit în Persia de la 465 la 330 î.e.n. nu mai sunt amintiţi. Profeţia se ocupă acum de trezirea spiritului de răzbunare şi a ambiţiilor greco-macedonene. Împăratul viteaz este Alexandru Macedon care în anul 336 î.e.n., la vârsta de 20 ani, devine rege şi, după cucerirea Traciei şi Iliriei, „linişteste" pe greci care nu se simţeau bine sub acest „protectorat", apoi începe campania sa fulgerătoare, cucerind întregul Imperiu Persan, cu numai 35.000 de soldaţi. În anul 332 î.e.n. ocupă Ierusalimul fără luptă şi promite libertate religioasă iudeilor de pretutindeni, cu condiţia dependenţei politice, după ce marele preot Iadua i-a arătat profeţia care-l privea. Se spune că Alexandru impresionat, s-a plecat înaintea marelui preot, ceea ce a nemulţumit pe generalii săi.
     După cea mai spectaculoasă campanie militară din istorie, acest bandit macedonean care abia împlinise vârsta de 33 de ani, la 13 iunie 323 î.e.n. a murit pe neaşteptate, în culmea puterii monarhice, tocmai când încerca să facă din Babilon capitala unui imperiu gigantic. O noapte de beţie a grăbit efectul malariei de care se îmbolnăvise. Figura sa legendară a rămas idealul militar al tuturor ambiţioşilor, şi blestemul manualelor de istorie, de la Cezar până la Napoleon şi în continuare. Odată cu moartea lui s-a stins şi unitatea acelui imperiu artificial. Guvernarea a fost preluată de nişte regenţi şi, după o serie de războaie numite „luptele dintre diadohi", s-au cristalizat patru regate conduse de nişte generali ai lui Alexandru: Casandros, Lysimachos, Ptolemaios şi Seleukos. Între timp, rivalitatea acestora a exterminat orice suflare din casa lui Alexandru, care ar fi putut pretinde diadema imperială. Mai târziu, divizarea a crescut, au aparut şi alte regate elenistice, până când au aparut romanii şi le-au înghiţit pe rând.

     Războaiele siriene (11:5-20)
      11:5. În acest punct începe veşnicul conflict dintre împăratul de la miază-noapte, dinastia Seleucizilor (cu capitala la Babilon , mai târziu la Antiohia Siriei,) şi împăratul de la miază-zi, dinastia Ptolemeilor (cu capitala la Alexandria Egiptului), conflict ce formează ţesătura întregii profeţii. Seleukos Nikator, întemeietorul dinastiei seleucide, luptase ca general în armata lui Ptolemeu în timpul luptelor dintre diadohi. Dar, reuşind să ocupe Babilonul, a devenit despotul unui imperiu mai mare decât al lui Ptolemeu. Mărul de discordie dintre cele două puteri a fost, la început, Koile-Syria, o regiune din nordul Palestinei. Iudeea, „Ţara Minunată" căzuse între hotarele Egiptului Ptolemaic (Egiptul Lagid). Începând cu această epocă, iudeii vor avea tot mai mult de suferit. În anul 320 î.e.n. Ptolemeu asediazî Ierusalimul şi ia 100.000 de prizonieri. În Egipt trăiau deja cele mai mari colonii evreieşti. însă dinastia Seleucidă nu se va lasă până nu va pune mâna pe Palestina, intenţionând şi anexarea Egiptului. Aici se potriveşte proverbul african: „Acolo unde doi elefanţi se luptă, iarba are de suferit." Cele doua ţări sunt identificate în v. 7-8 ca fiind Siria şi Egiptul. În istoria biblică, regiunea dintre Siria şi Babilon este numită„ţara de la miază noapte" (Zah 2:6-7), iar Egiptul — „ţara de la miază-zi" (Is.30:6-7)
      11:6. După primele două războaie siriene care avuseseră loc între anii 274-253 î.e.n., pe tronul Egiptului se află Ptolemeu II (Filadelful), un despot care inaugurează o epocă a fărădelegilor, dar un despot luminat. Se spune că la dorinţa sa au început evreii alexandrini să traducă Biblia (Septuaginta). Făcând pe apărătorul drepturilor altor popoare şi urmărind să-şi slăbească adversarii prin alianţe, încearcă o „alianţă perpetuă" cu Antioh II ("Zeul") regele Siro-Babiloniei. Alianţa a fost pecetluită printr-o căsătorie a lui Antioh cu Berenike, fiica lui Ptolemeu. Dar intenţiile regelui egiptean au eşuat. Răzbunarea Laodikei, soţia legitimă a lui Antioh, a antrenat o serie de evenimente în care a pierit şi Berenike şi cei ce erau cu ea. (În loc de „tatăl ei" cum apare în traduceri aici, ar trebui citit „copilul ei". Termenul ebraic se poate vocaliza diferit aici).
      11:7- 8. Este vorba despre Ptolemeu III, fratele Berenikei. între anii 246-241 are loc al treilea război sirian în care Egiptul iese învingător. În urma unei campanii orientale, Ptolemeu reuşeşte să aducă în Egipt chiar şi idolii pe care-i capturase pe vremuri persanul Cambize, cuceritorul Egiptului. Pentru această faptă, Ptolemeu a fost supranumit —de popii egipteni şi de prostime— „Binefăcatorul" (Euergetes).
      11:.9-10. În anul 239, regele Siriei (Seleukos II) întreprinde o campanie contra Egiptului. Eşec total. Mai târziu, fiii lui (Seleukos III Keraunos şi Antioh III cel Mare) au continuat ostilităţile faţă de Egipt. Antioh cel Mare a fost ultimul mare suveran seleucid, între anii 223-187. Acesta a iniţiat al patrulea război sirian.
      11:11-12. Este descrisă istorica bătălie de la Rafia (217 i.e.n.) în care au fost angajate de ambele părţi forţe care erau colosale pentru acea vreme, inclusiv elefanţii, a căror utilizare în război era o modă mai recentă, împrumutată de la indieni. Victoria a fost de partea lui Ptolemeu, însă a fost ultima victorie de partea Egiptului. Mândru ca un faraon, Ptolemeu n-a reusit să profite de victorie. Dupa ce a încheiat pace cu Antioh, s-a întors la orgiile lui. În drum a trecut şi prin Ierusalim, intrând cu forţa în templu. O legendă spune că ar fi fost alungat în mod supranatural.
      11:13. Aşa cum era de aşteptat, Antioh cel Mare avea să se întoarcă. După 13 ani (204 î.e.n.), având o bună ocazie, deoarece murise Ptolemeu III şi Egiptul era condus de nişte regenţi care reprezentau pe Ptolemeu V (un copil de 5 ani).
      11:14. Odată cu acest moment, pentru Egipt începea numărătoarea înversă. Toate evenimentele concurau împotriva dinastiei Ptolemeilor. Părea o conjuraţie universală. Antioh cel Mare face alianţe cu alţi puternici (între care Macedonia), iar în Egipt apar tulburări sociale (băştinaşii încep să se rascoale) şi regenţii urzesc comploturi contra minorului Ptolemeu. Pentru ca situaţia să fie şi mai gravă, un partid politic filo-sirian din Iudeea, găseşte momentul să scuture ţara de sub jugul Ptolemeilor , încrezându-se în puterea şi bunăvoinţa „împăratului de la miază-noapte". Expresia ebraică folosită pentru a-i numi pe aceştia (ben parit) mai este folosită şi în Ez.18:10 şi se referă la oameni violenţi şi stricaţi.
     Mai mulţi comentatori au văzut aici pe romani care intrau în scena politică a lumii elenistice cam în acel timp. Dar aici ni se vorbeşte despre unii care aveau să se ridice pentru a împlini profeţia şi a-şi vedea opera politică năruindu-se în curând. Fiindcă Providenţa a lăsat ca necazurile iudeilor să vină de la cei în care s-au încrezut şi cu care s-au aliat, neglijând alianţa cu Dumnezeu (Vezi cum a privit Dumnezeu alianţele lor cu egiptenii, cu asirienii, cu babilonienii: Is. 30-31, Osea 7, Ez 16 etc). Aceşti derbedei sunt, într-un mod foarte evident, nişte evrei filo-sirieni, trădători ai guvernării egiptene, iar căderea lor rapidă poate fi o referire la expediţia de pedepsire pe care o va face imediat generalul egiptean Skopas, sau o profetizare a eşecului lor politic. Revoluţia antisiriană şi restaurarea adusă de Macabei avea să pună capăt curentului filosirian în aceeaşi generaţie, în timp ce romanii, „distrugătorii poporului " lui Daniel, nu aveau să cadă atât de repede...
     În noua conjunctură politică, evreii au deschis porţile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare, ajutând la alungarea garnizoanei egiptene. Ca orice cuceritor abil şi diplomat, Sirianul părea mai binevoitor decât Ptolemeii care oprimaseră pe evrei. La cererea conducătorilor religiosi evrei, a scutit Iudeea de biruri pe timp de trei ani, a restaurat cetatea şi le-a promis o guvernare autonomă în acord cu legea evreiască. A interzis să se aducă în Ierusalim carne de animale necurate. Poate că iudeii care trădaseră guvernarea egipteană işi imaginau că revolta lor va aduce cine ştie ce eliberare minunată prevăzută de profeţii, dar aveau să afle curând că îşi complicaseră şi mai mult situaţia. Egiptenii au întreprins curând o expediţie de pedepsire; în timp ce Antioh era ocupat pe alte fronturi, forţele egiptene recuceresc Iudeea şi iau multă pradă.
      11:15-16. Totuşi, în urma bătăliilor de la Paneas şi Sidon, forţele Egiptului conduse de generalul Scopas, pierd definitiv Iudeea. Astfel Antioh cel Mare, învingătorul Egiptului, devine stăpân pe Palestina, cea mai frumoasă provincie egipteană. Fraza „nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână" (v.16 b) ar putea fi tradusă mai bine astfel: „şi toată va cădea în mâinile lui".
      11:17. În loc de a ocupa Egiptul prin forţă, Antioh face un alt plan. Cere pace lui Ptolemeu V, oferindu-i pe fiica sa Kleopatra, prinţesa de o rară frumuseţe. Această subită dorinţă îi fusese inspirată de veştile foarte întemeiate despre progresele ameninţătoare ale Romei. În acelaşi timp, Antioh spera să folosească pe fiica sa drept instrument al pieirii lui Ptolemeu. Dar planul n-a reusit; Kleopatra şi-a iubit soţul şi l-a pus în gardă asupra intenţiilor tatălui ei.
      Comentatorii care preferă să introducă mai devreme Roma în această profeţie (vezi v.14 b.) observă că, după ce Pompei ocupase Palestina (v. 16), Cezar a intrat în Egipt încercând să controleze situaţia locală, arbitrând după obiceiul Roman („divide et imperat") . Cu această ocazie se petrece episodul romantic cu Cleopatra [a VII-a]. Dar aplicaţia aceasta suferă de mai multe slăbiciuni. În primul rând, textul biblic nu se referă la un alt subiect în v. 17; dacă în versetul anterior a fost vorba de romanul Pompei, ar trebui şi v. 17 să menţină acest subiect, ceea ce nu este cazul, fiindcă singura aventură a lui Pompei în Egipt a fost un refugiu dinaintea lui Cezar, care s-a încheiat cu uciderea lui de către egipteni. Dacă subiectul v. 16 a fost Roma ca putere politică, în v.17 este straniu să vorbim despre Roma ca putere, deoarece episodul se aplică mai degrabă la o persoană, evident alta decât Pompei (Şi versetele anterioare şi cele ce vor urma, se referă la indivizi reprezentanţi ai unei puteri. Dacă totuşi, introducem aici pe Cezar, trecând peste faptul că rupem în mod arbitrar continuitatea subiectului, Cleopatra nu a fost dată lui Cezar de către tatal ei (acesta murise de mult), ci ea se afla în conflict cu fratele ei care îi fusese desemnat ca soţ prin testament, după obiceiul Ptolemeilor şi, fiind ambiţioasă după putere, a acceptat ajutorul „părintesc" şi protecţia lui Cezar.
     O întrebare decisivă pe care ar trebui să şi-o pună întotdeauna cercetătorii profeţiei, este aceasta: "Ce semnificaţie spirituală a urmărit Inspiraţia, profetizând un anumit eveniment? Ce rol joacă acel eveniment în directa relatie, cu destinul cauzei lui Dumnezeu pe pamânt din timpul acela? Ce legătură are episodul istoric la care facem aplicaţie, cu poporul lui Dumnezeu? Dacă încercăm să răspundem la aceste întrebări, putem observa uşor că, aplicând la Cezar versetele 17-19 şi la Augustus v. 20 (aşa cum fac comentatorii noştri clasici), ne îndepărtăm de spiritul şi de logica profetico-istorică a profeţiei din cap. 11. În schimb, dacă ne gândim la exactitatea uluitoare a împlinirii versetelor anterioare în cazul războaielor siriene, se ridică o întrebare tulburătoare: Care va fi fost reacţia iudeilor contemporani care citeau aceste profeţii? Cum le vor fi interpretat ei? Trăind această istorie pe viu, este imposibil de crezut că n-ar fi văzut că sub ochii lor se împlinesc în detaliu şi în perfectă succesiune cronologică, cuvintele acestei profeţii. Ar trebui să ne întrebăm: Daca aş fi fost un iudeu credincios (în acel timp, locuind la lerusalim sau în Alexandria, cum aş fi aplicat aceasta profeţie? În acel timp lipsit de glorie din istoria iudeilor, în acele zile despre care istoria biblică tace, în care a lipsit o călăuzire profetică vie în afară de Scripturi, a urmări profeţia era singura şansă de a înţelege sensul timpului. Acei credincioşi în aparenţă atât de defavorizaţi, au avut totuşi această unică favoare de a putea vedea, timp de mai multe generaţii, împlinirea celei mai spectaculoase profeţii rostite în limbaj clar, obişnuit. Nici un simbol, nici o ambiguitate. Ar fi, oare, înţelept ca —forţând logica gramaticală şi profetică— să descoperim astăzi, noi interpretări pe care părinţii noştri spirituali din acel timp nu le-ar fi putut accepta?
      11:18. În aceste împrejurări, Antioh cel Mare pune stăpânire pe o serie de regiuni maritime: coastele Asiei Mici, Hellespontul, Tracia şi insulele Eubeea,Samos, Rodos. Termenul ebraic - iyim tradus de unii cu „ostroave" înseamnă „ţinuturi de coastă", nu numai insulele. (Vezi traducerea lui Cornilescu la Gen 10:5). Deoarece aceste zone aparţineau unor aliaţi ai Romei, romanii au privit acţiunea lui Antioh ca pe un afront, ca pe o insultă adusă onoarei lor care, pentru a subjuga pe nesimţite popoarele, făceau pe apăratorii drepturilor lor. Generalul Lucius Cornelius Scipio a spălat această ruşine învingându-l pe Antioh cel Mare într-o serie de bătalii istorice. Prin pacea de la Apameea, Sirianul a fost silit să plătească Romei şi aliaţilor ei despăgubiri enorme, ceea ce avea să ducă la ruină şi declinul statului seleucid.
      11:19. Având nevoie disperată de bani, Antioh se întoarce în provinciile lui pentru a colecta pe orice cale cei 15.000 de talanţi datoraţi Romei. O asemenea „vizită de lucru" nu putea fi decât o expediţie de jaf. Incercând să-şi însuşească tezaurul unui templu al lui Bel din Elimaida, marele monarh şi-a pierdut viaţa, lăsând urmaşilor la tron o situaţie de loc încântătoare. Căderea lui Antioh cel Mare a fost o adevărată pierdere, deoarece după el avea să urmeze...„potopul".
      11:20. În locul lui a domnit Seleukos Filopator (187-175 î.e.n.). Continuând politica tatălui, trimite pe ministrul Heliodor la Ierusalim, unde se zvonea că există un tezaur imens ce ar putea fi acaparat. Simeon, administratorul templului trădează tezaurul (se pare că el a stârnit interesul sirienilor pentru acest tezaur, spunând că mărimea lui întrece necesităţile, 2Mac.3), în timp ce marele preot Honia III (Oniaş) se împotriveşte. Fără să se intimideze, pagânul intră cu forţa. Nu este clar dacă planul lui Heliodor a reuşit, fiindcă a întâmpinat opoziţia serioasă a iudeilor. Istoriografia legendară vorbeşte chiar de o minune care l-ar fi împiedicat pe sirian. În orice caz, la întoarcere, acest trimis al regelui pune la cale otrăvirea lui Seleukos pentru a-i lua tronul.
     În interpretarea noastră tradiţională, la care ne referim mai sus, se aplică acest verset la Octavian Augustus, primul împărat roman. El a iniţiat o serie de recensăminte care să asigure impozitele în toate provinciile, inclusiv în Palestina. Domnia lui a fost, totuşi, relativ lungă şi nu se poate spune că în câteva zile a fost zdrobit. A murit de batrâneţe aşa cum rar se intâmplă purtatorilor de coroane.

     Domnia lui Antioh Epifanes, tipul lui Antichrist (v.21-31)
     Comentatorii noştri tradiţionali văd în versetele următoare, diferite faze din istoria imperiului roman, mai întâi păgân şi apoi creştin. Unii văd aici cruciadele medievale. Spaţiul nu ne permite o tratare a tuturor interpretărilor apărute asupra acestor versete. Ne propunem să continuăm cu consecvenţă aplicaţia la regii sirieni aşa cum apare, fără nici un dubiu, din contextul literar şi istoric. Prezenţa lui(Antioh) cel puţin în inima lui Daniel 11, daca nu şi în cap.8, este atât de evidentă încât comentatorii necredincioşi sunt convinşi că profeţia nu putea fi scrisă decât în timpul acestui rege excentric... Învăţatul antic Porfiriu, adversarul iudaismului şi creştinismului a fost primul necredincios care a luat această atitudine, sau poate a fost un continuator al atitudinii tradiţionale a înţelepţilor Tyrului (Ez.28:3).
     Din teama de a nu încuraja concluziile preteriştilor, care ar putea fi mai periculoase, din punct de vedere teologic, decât erorile fiuturiste, mulţi istoricişti protestanţi, inclusiv milleriţii şi AZS, au căutat să evite cu orice preţ prezenţa lui Antioh IV în cap. 11 sau cel puţin în cap. 8. Dar teama nu este întotdeauna cel mai bun sfetnic. În încercarea de a se opune aplicaţiei profetice la Antioh, comentariul lui CM. Maxwell (de altfel cel mai frumos dintre comentariile noastre la Daniel.) susţine că a vedea pe Antioh Epifanes în Daniel nu poate fi o aplicaţie corectă, deoarece aceasta este o interpretare veche, iar Gabriel spune că înţelegerea profeţiei avea să aibă loc în timpul sfârşitului (Dan.8:26, 12:4.9). Dar îngerul n-a spus că toate aspectele profeţiei sunt pecetluite până la sfârşit ci doar durata de timp (cât va mai dura până când va interveni Judecata lui Dumnezeu?). Celelalte elemente sunt explicate în mare parte de către înger. Însăşi pecetluirea despre care se vorbeşte în versetele amintite, nu se referă la faptul ca n-avea să se facă nici un progres în înţelegerea profeţiilor lui Daniel până în sec. XIX, ci la faptul că profeţia, oricât ar fi fost de importantă pentru curiozitatea lui Daniel, el avea ca primă datorie aceea de a asigura păstrarea ei nealterată până în timpul sfârşitului. Este foarte semnificativ ceea ce ne spune acelaşi autor (CM. Maxwell) cu privire la această aplicaţie:
     „Cea mai populară interpretare a fost întotdeauna aceea că inima capitolului (v.21-39) se ocupă cu Antioh Epifanes... Josephus, faimosul istoric iudeu, susţinea această interpretare în primul secol al erei creştine. Este posibil ca ucenicii lui Christos să fi înţeles la fel [sublinierea noastră, op.cit. p.278]."      Maxwell arată că Iisus a corectat părerea lor tradiţionalistă în profeţia Sa din Mat.24:15, aplicând profeţia la romani şi nu la Antioh, cum crezuseră ei. În comentariul de faţă se exprimă convingerea că indicaţia Domnului Iisus din Mat. 24 nu a fost o combatere a înţelegerii tradiţionale, ci o nouă aplicaţie şi nici măcar ultima aplicaţie posibilă a tipului Antioh. Deoarece Antichristul roman, papalitatea, avea să fie aplicaţia specială a profeţiei, aşa cum reiese clar din Dan.7 şi din explicaţiile adiţionale din Dan. 12.
     Alfred Vaucher a încercat o variantă care să evite dubla aplicaţie. A mers pe cursul istoric al evenimentelor până la v.31. văzând în v.21-31 acţiunile lui Antioh Epifanes, după care în v.32 a trecut brusc la romani, justificând această trecere prin exemplul din v.3 (unde se face o trecere bruscă de la Xerxe Ia Alexandru. Deşi este discutabilă exegeza unei schimbări bruşte a subiectului în v.32, observaţiile lui Alfred Vaucher asupra v.21-31 sunt concludente în favoarea aplicaţiei profeţiei la Antioh Epifanes.
     Autorul acestui comentariu crede că înţelegerea pe care au avut-o cei mai mari comentatori creştini din antichitate (Hipolit şi Ieronim) era corectă deoarece se întemeia pe cea mai bună exegeză a Vechiului şi Noului Testament Dan. 11 şi 2 Tes.2) şi pe cele mai bune informaţii din istoria interpretării: scrierile macabeene, Iosif Flaviu etc. Nu suntem siliţi să alegem între Antioh şi Roma. Cornul acesta este Antioh, dar acţiunile lui au prefigurat apariţia Romei şi a lui Antichrist, cornul din cap.7. Este şi Antioh şi Roma. Să dăm, aşadar, Romei ce este al Romei şi lui Antioh ce este al lui Antioh! Dar mai întâi să lăsăm pe Gabriel să ne spună exact ce era scris în cartea adevărului (10:21).
      11:21. Observaţi cu atenţie limbajul în care este descris acest „om dispreţuit" care nu avea mare putere politică, dar avea o şiretenie rară. Comparaţi v.21-24 cu Daniel 8:9.23.25. Începând cu acest verset, dacă se urmează cu consecvenţă aplicaţia istorică de mai sus, este prevăzută apariţia lui Antioh IV, fiul cel mai mic al lui Antioh cel Mare, un suveran care a avut mai puţină putere decât tatăl lui, dar a avut o viaţă foarte spectaculoasă şi o domnie foarte bogată în evenimente care il caracterizează ca fiind primul mare persecutor din istoria iudeilor. După înfrângerea lui Antioh cel Mare la Magnezia, mezinul a fost lăsat ca ostatic la Roma, ca garanţie a plătirii datoriilor de război. Timp de 14 ani, acesta a avut ocazia unică a specializării în subtilităţile tipice diplomaţiei romane. Pe la anul 177 î.e.n., fratele său Seleukos, regele Siriei, cere romanilor repatrierea lui Antioh, trimiţând în loc (ca ostatic) pe propriul său fiu Demetrios, moştenitorul legitim al tronului.
     Fiind eliberat, Antioh se aventurează prin Atena unde, jucând rolul unui adevărat grec, este ales magistrat şef. Auzind însă că fratele lui (Seleukos) a fost ucis, în anul 175 î.e.n., se grăbeşte spre Antiohia, fără avertizare. Tronul aparţinea de drept lui Demetrios care acum era ostatic, dar era ocupat în fapt de Heliodor. Prin intrigi şi alte măsuri teatrale, Antioh reuşeşte să ajungă la domnie. Flatând pe regele Pergamului pentru a-i obţine sprijinul, trimiţând soli la Roma cu promisiunea achitării datoriilor de război, flatând pe sirieni pentru a-l accepta, Antioh ajunge suveranul „împăraţiei de la miază-noapte". (Termenul ebraic tradus de Cornilescu prin „uneltire" înseamnă „linguşiri"). Este descris ca un om care dorea să fie popular, intrând prin pieţe şi cârciumi, bând cu netrebnicii şi cântând cu ei cântecele lor josnice. Oamenii sănătoşi la minte nu puteau decât să dispreţuiască pe un asemenea aventurier.
      11:22. Încă de la urcarea pe tron a acestui Antioh IV, a izbucnit din nou conflictul cu Egiptul. Neînţelegerea a pornit de la dreptul asupra provinciilor Palestina, Coelesiria şi Fenicia: pe care egiptenii le pretindeau ca zestre a reginei Kleopatra (vezi.v 17), pe care o promisese tatăl ei şi rămăsese neplătită. Deoarece Antioh (fratele Kleopatrei) refuza să cedeze aceste provincii, egiptenii au pornit cu armate împotriva lui. Antioh se năpusteşte asupra lor şi îi bate în apropiere de muntele Kassios. Acum era ocazia de aur a Sirianului, fiii Kleopatrei fiind în lupte dinastice.
     Domnia lui Antioh a debutat in Iudeea cu o incercare de elenizare fortata. Antioh IV, care era un mare elenist, a fondat multe cetati grecesti in imperiul lui, a avut ideea, destul de neobisnuita pe vremea aceea, de a eleniza toate popoarele din imperiul lui care se dezagrega. O singura limba, o singura religie, un singur popor! Prea multa diversitate! Printre evrei existau destui partizani ai acestui proiect, destui oportunisti, lingai carieristi si apostati in patura conducatoare si printre politicienii care doreau sa parvina (vezi „derbedeii" din v.14). Curentul elenizant deja isi adusese roadele in Ierusalim si in alte parti din Iudeea. Credinciosii care s-au opus acestui curent de apostazie s-au numit hasidim (evlaviosi - ). Preotii erau deasemenea divizati, unii fiind elenisti, altii credinciosi ai Legii. Marele preot Honia III, liderul partidei hasidice, a fost asasinat in anul 172 i.e.n. din ordinul lui Antioh, dupa ce fusese inlaturat din preotie de fratele sau Iesua (zis Iason), un elenist care fagaduise lui Antioh ca va continua cu mai mult zel-elenizarea iudeilor si va oferi mai mult tribut daca i se da lui functia de mare preot. Iason insa a fost inlaturat curând, deoarece un alt nelegiuit (Menelaos) a fagaduit mai mult Sirianului decât el. Este destul de natural ca marele preot, reprezentantul spiritual al poporului lui Dumnezeu si, totodata recunoscut ca etnarh (lider national) de catre autoritatile imperiale, sa fie numit „o capetenie a legamântului". In incercarile sale de a-si asigura dominatia asupra Egiptului, Antioh avea nevoie de loialitatea evreilor si vedea in arhiereul iudeu Honia o influenta mai mare decât personalitatea sa.
     Comentatorii care introduc Roma în versetele anterioare, văd în v.21-22 pe cezarul Tiberiu. Cele scrise se potrivesc acestuia în multe privinţe. Căpetenia legământului din v.22 este vazută ca fiind Domnul Christos, executat de guvernatorul roman Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Dar este foarte important să observăm că textul nu spune „Căpetenia" ci „o căpetenie" şi această pomenire a morţii lui Iisus într-un cadru atât de nepotrivit şi nepregătit, în relaţie cu războaiele lui Tiberiu, este cel puţin stranie. Fără a fi dogmatici la asemenea probleme, trebuie să dăm totuşi, mai mare atenţie amănuntelor care privesc pe Domnul Christos.
      V.23-28. Este descrisă în continuare desfăşurarea conflictului dintre Antioh şi Egipt. Pionier al spiritului Romei în Orientul Apropiat, Antioh intervine în luptele interdinastice din Egipt, pentru a da un ajutor dezinteresat nepotului său Ptolemeu VI. cu puţină armată, pentru a nu trezi bănuielile nepotului, se face stăpân pe Memfis şi declară război lui Fyskon care domnea în Alexandria. Antioh obişnuia să împartă prăzile cu cei ce-l susţineau. Asemenea lui Nero mai târziu, împrăştia bani supuşilor pentru a câştiga popularitate. În v.25-27 este descrisă a doua campanie a lui Antioh contra Egiptului, din anul 171 î.e.n. Jucând rolul de protector şi tutore al nepotului nedreptăţit, se proclamă regent al Egiptului. Fyskon este bătut la Pelusium în urma unei trădări manevrate de Antioh, şi ai cărei actori au fost miniştrii lui Fyskon, Lenaios şi Eulaios.
     Nu trebuie, totuşi, să credem că între unchi şi nepot ar fi fost o armonie perfectă. Aceşti doi împăraţi, de la miază-noapte şi miază zi, reprezentau interese opuse. Nepotul înţelegea intenţiile unchiului, dar se făcea că nu pricepe. În aparenţă aliaţi impotriva lui Fyskon, cei doi căutau să se înşele reciproc. Deoarece ostilităţile lor contra lui Fyskon n-au avut un succes decisiv, s-a ajuns la negocieri. Egiptenii nu mai voiau continuarea războiului, iar Antioh se temea de intervenţia romanilor (Deja Fyskon şi soră-sa Kleopatra II trimiseseră ambasadori la Roma care, însă, aştepta cu răbdare ca cei doi rivali să-şi macine reciproc forţele...). Finalul v.27 arată că Dumnezeu este în control deplin asupra istoriei. Dacă Antioh ar fi cucerit Egiptul, Iudeea ar fi fost, poate, elenizată. Dar pentru duşmanii poporului Lui, Dumnezeu a pregătit alţi duşmani care să le stea în coaste.
     Comentatorii care introduc Roma în versetele de mai sus, susţin că, după ce în v.22 este vorba despre Tiberius, profeţia se referă la Roma în general, astfel încât în v. 23-24 ar fi vorba de politica generală a Romei, o vreme din v.24 ar fi un an profetic (360 ani), v.24-27 ar descrie bătălia de la Actium (31 î.e.n.) dintre Augustus şi Antonius, cu triumful lui Augustus. Dar toate aceste lucruri se petrecuseră cu două generaţii înainte de Tiberiu care a fost identificat de aceşti comentatori în v.21. Iar trecerea aceasta de la un subiect care reprezintă un individ, la un subiect care reprezintă o putere dinastică, înseamnă a introduce prea mult arbitrar în interpretarea textului profetic. Iaraşi revenim asupra întrebării noastre: Cum aţi fi înţeles corect această profeţie, dacă aţi fi apucat epoca lui Antioh cel Mare şi a lui Antioh IV ?
      Descrierea din v.28 se referă la persecuţia lansată de Antioh împotriva iudeilor şi care poate fi citită cu lux de amănunte în orice carte completă de istorie a evreilor, în Istoria lui Iosif Flaviu, în volumele de istorie a evreilor scrise de Simon Dubnov şi, la îndemâna tuturor, în cărţile Macabeilor din scrierile necanonice. (Acestea sunt scrieri istorice obişnuite, nu poveşti, dar nu sunt scrise de profeţi şi nu pot fi canonice. Pentru cunoaşterea istoriei evreilor dintre cele două testamente, ele sunt, însă, indispensabile). Rivalitatea dintre doi arhierei i-a dat lui Antioh ocazia de a interveni în Ierusalim. Auzind că evreii jubilaseră primind un zvon fals că Antioh ar fi murit în Egipt, aflând că ceruseră de curând sprijinul Romei, Antioh s-a îndârjit şi mai mult împotriva acestui popor pe care nu-l putea manevra cultural şi politic. Religia evreilor îi stârnea antipatie prin austeritatea şi îndărătnicia ei de a nu ceda păgânismului, ceea ce era cu totul opus caracterului lui. Antioh IV dezvoltase cultul împăratului pe care-l moşteniseră seleucizii de la Alexandru şi pe care acela îl împrumutase de la perşi şi egipteni. Excentricul sirian se proclamase Theos Epifanes. (Dumnezeu manifestat vizibil) şi îşi ridicase statui pretutindeni, cerând închinarea tuturor, ca test al loialităţii politice. Cei ce dispreţuiau pe acest Antioh Epifanes, l-au poreclit, foarte poetic, „Epimanes" (Nebunul).
     Forţele lui Antioh au intrat în Ierusalim într-un sabat (aşa cum făcuseră şi alţi invadatori mai înainte şi cum aveau să facă mulţi alţii mai târziu) din anul 169 î.e.n. transformând cetatea într-o baie de sânge. Masacrul condus de generalul Apollonius, a lăsat 40.000 de morţi. Cam tot atâţia au fost luaţi sclavi. Cifrele sunt enorme dacă le raportăm la acele timpuri. Furios, a intrat în templu ca să-l jefuiască, luând obiectele sfinte şi tezaurul secret, după care s-a întors la Antiohia.
      11:29-30. În anul următor, Antioh a condus o a treia campanie împotriva Egiptului, care a fost şi ultima deoarece Romanii (numiti aici Kitiim şi in Septuaginta chiar Romani), au intervenit, implinind astfel vechea profeţie a lui Balaam despre cucerirea Orientului Apropiat de către un ultim vrăjmaş al lui Dumnezeu (Num.24:23-24). Cuvântul tradus aici prin „corăbii" are nu numai sensul de flote, ci şi de „sălbatici" (barbari, locuitori ai pustiului, fiare). După victoria asupra Macedoniei, flota romană, navigând spre Egiptul care ceruse ajutor romanilor, va deveni stăpână pe situaţie în problema orientală.
     Proiectele lui Epimanes nu se realizaseră. Cei doi fraţi rivali din Egipt se împăcaseră, din afară venea Roma. În cea mai frumoasa parte a imperiului, un popor încăpăţânat îi sfida divinitatea. Furios, Sirianul aruncă masca de protector şi pretinde părţi din Imperiul Egiptean. Ambasada romana, în frunte cu Popilius Laenas i-a prezentat lui Antioh decretul Senatului care îi ordona să cedeze imediat şi să se retragă necondiţionat, sub ameninţarea că va fi declarat „duşman al Romei". Cu toată exasperarea, „zeul" a trebuit să se încline şi să se retragă.
     Furios de umilirea sa şi urând religia iudeilor, la întoarcere Antioh îşi varsă toata mânia împotriva poporului care nu simpatiza cu proiectele sale şi nu-l recunoştea ca zeu. Natura acestei persecuţii a nedumerit pe mulţi învăţaţi, deoarece politeismul fusese, în general, tolerant, iar elenizarea nu era aplicată de Antioh în egală măsură, tuturor popoarelor din imperiul său. Adevărata explicaţie o putem găsi în spatele acestor evenimente, în cap. 10 unde sunt descrise forţele extraterestre care dirijează evenimentele politice şi militare ale lumii. Principala ţintă a adversarului invizibil era poporul care moştenea credinţa faţă de Dumnezeul Creator.
     Din nefericire, Antioh a găsit mulţi evrei de partea sa în această operă de deziudaizare. Cu sprijinul acestor apostaţi, şi-a continuat campania de convertiri, proclamând desfiinţarea religiei iudaice, interzicând sabatul, circumcizia, posedarea Scripturilor şi alte aspecte religioase distinctive, sub pedeapsa cu moartea. A instituit un sistem inchizitorial condus de funcţionari sirieni şi sprijinit de oficiali evrei apostaţi.
      11:31. Generalul Apollonius a fost trimis din nou cu o armată de 22.000 de oameni şi cu ordinul de a ucide pe nesupuşi şi a captura pe femei şi copii. Generalul a venit la Ierusalim prefăcându-se că are gânduri paşnice. A aşteptat sabatul şi, în momentul în care evreii erau adunaţi la templu în sabat, a ordonat din nou un masacru general. Sirienii au retras Ierusalimului privilegiile şi Ierusalimul a fost transformat într-o cetate siriană în care nu puteau intra decât păgânii şi apostaţii. Ritualul de la templu a fost oprit şi pe altar a fost ridicată statuia lui Zeus având chipul lui Antioh. Nu puţini iudei s-au supus păgânizării, unii de teama morţii, alţii fiind atraşi la păgânism prin metode mai dulci de cucerire a conştiinţei. , , .
     leronim face o remarcă interesantă aici: „Cu privire la iudei, ei nu aplică aceasta [v.31] la Antioh Epifanes, ci la romani, despre care este vorba mai sus: «Vor veni nişte corăbii, adică nişte italieni sau romani, şi el va fi umilit». Mult timp după ce romanii vor fi venit în ajutorul lui Ptolemeu şi vor fi ameninţat pe Antioh se va ridica Vespasian şi braţele lui şi sămânţa lui (adică Titus) se vor ridica împreună cu armata sa şi vor murdări sanctuarul." (Citat de Migne în Patrologia latina, XXV, col. 569). Învăţatul se referise la faptul că termenul ebraic se poate citi fie zeroa (braţ), fie zera (sămânţă, urmaşi).
     11:32-33. Au existat întotdeauna oameni care să fie gata să moară mai degrabă, decât să-şi calce conştiinţa. Dar statornicia legalistă şi moralistă, întemeiată numai pe respectul de sine şi pe voinţă nu poate fi durabilă. În schimb, cunoaşterea de Dumnezeu este viaţă veşnică. Ea provoacă ataşament faţă de Dumnezeu şi fidelitate. Statornicia adevărată este aceea care vine din cunoaştere şi încredere. Ea nu este doar defensivă, ci şi ofensivă. Ei „vor face mari isprăvi".
     Înţelepţii din acest verset sunt comparaţi în cap.12:3 cu stelele cerului ca şi în cap.8:10. Credincioşii statornici au fost întotdeauna buni misionari. Prin exemplu şi predicare, ei au învăţat pe mulţi dreptatea lui Dumnezeu. Istoriografia macabeeană relatează acte de curaj ale unor martiri. Alţii s-au refugiat în locuri sălbatice. La aceştia se referă Pavel în Evrei 11:37-38, după cât se pare (cf. 2 Mac. 5:27, 1 Mac 1:51-64). Dacă aţi fi trăit în acel timp, aţi fi avut curajul să mai pastraţi sabatul şi alte semne ale credincioşiei faţă de Dumnezeu ? Ce carte biblică ar fi fost mai
pasionantă de studiat în acel timp, dar şi mai periculos de păstrat ? De ce a ordonat Antioh distrugerea Scripturilor? Este imposibil ca să nu-i fi spus nimeni ce scrisese Daniel. Este o minune că această carte şi tot Vechiul Testament a ajuns până la noi.
      11:34. O revoltă armată iniţiată de familia unor preoţi hasidimi care făceau parte din familia Hasmoneilor, din cetatea Modein, a fost semnalul luptei antisiriene care a cuprins toată ţara. Răscoala a fost condusă de preotul Matatia şi, mai târziu, de fiul său Iehuda zis Makabi, întemeietorul dinastiei sacerdo-regale a Macabeilor. Scrierile rămase din acele timpuri şi tradiţia iudaică laudă aceste fapte eroice ale eliberării în care a fost vazută intervenţia lui Dumnezeu. Pentru cei ce cred că profeţia a fost scrisă după aceste evenimente, avem o întrebare foarte serioasă: De ce scriitorul nu a arătat o mai buna apreciere a faptelor de arme ale hasmoneilor ? De ce nu se pomeneşte aici de curăţirea şi inaugurarea templului de sub Iuda Macabeul, dacă relatarea a fost scrisă după evenimente? Această eliberare strălucită a fost, totuşi, un ajutor puţin pentru cauza lui Dumnezeu, fiindcă la apărarea cauzei sfinte în timp de persecuţie nu se prea găsesc amatori, dar la victoria social-politică a credincioşilor dau buzna toţi oportuniştii. Deaceea, orice rezolvare politică sau militară a problemei religioase este imperfectă, compromiţătoare şi un prea mic ajutor pentru cei înţelepţi. Dinastia Macabeilor avea să se corupă şi ea, ajungând la putere, să confunde preoţia cu regalitatea şi să se împotmolească în conflicte de familie în care aveau să fie invitaţi romanii să arbitreze. Şi romanii nu puteau refuza asemenea invitaţii.
     La 25 Kislev (decembrie) al anului 165 î.e.n., după recucerirea Ierusalimului, templul a fost curăţit de spurcăciunile idolatre aduse de sirieni şi s-au adus din nou jertfe Domnului. Evenimentul se sărbătoreşte până astăzi sub numele de Hanuka (Inaugurare). Domnul însuşi participa la asemenea ocazii publice tradiţionale (loan 10:22). În acest timp, Antioh era în război cu parţii în Orient, unde a şi murit în urma unei boli necruţătoare pe care evreii au socotit-o răzbunare divină. Domnise doar 11 ani pe care-i închinase tainei fărădelegii, dezvoltând un model politic de la romani şi pentru romani... Persecuţiile lansate de el au fost nemaiîntâlnite până atunci şi sunt tipice pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole şi milenii. Totuşi ele au durat numai trei ani (decembrie 168— decembrie 165). Autorul cărţii Macabeilor, care a fost contemporan cu aceste evenimente şi care face mereu referire la profeţia lui Daniel, acolo unde se cere, nu încearcă nicăieri să aplice vreuna dintre perioadele profeţiei din Daniel la persecuţia Iui Antioh, aşa cum fac unii comentatori creştini sau raţionalişti. Acest amănunt este foarte semnificativ.
     Comentatorii tradiţionali aplică v.28 la două triumfuri romane: în urma bătăliei de la Actium (31 î.e.n.) şi după înfrângerea iudeilor şi distrugerea templului din anul 7O.e.n. Versetul 29 este aplicat la mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, interpretare destul de „ocultă" (nimeni nu poate vedea cum este acest fapt o împlinire a acestui verset. Corăbiile din v.30 sunt invadatorii barbari, iar subiectul (el) este cezarul roman, oricare ar fi el. Ultima parte a versetului 30 s-ar referi la alianţa făcută între imperiul pagân şi creştini, iar în v.31 este văzută instalarea papalităţii în locul preoţiei Domnului Christos. V. 32-33 s-ar referi la creştinii statornici din timpul persecuţiilor romane (păgâne şi medievale), iar ajutorul puţin din v.34 ar fi Reforma protestantă urmată de persecuţiile lansate de Contrareformă până la 1798.
     Alfred Vaucher îl vede în v.21-30 pe Antioh, iar in v. 31 schimbă brusc subiectul trecând la romani, printr-o diferită traducere a unei prepozitii ebraice. După care, în v.31 se referă la Roma, păgână, apoi papală şi, în versetele următoare (32-35), are aceeeaşi vedere ca şi alţi tradiţionalişti.
      11:35. „Căderea" din acest verset este efectul sabiei. Nu numai purtătorii de arme sau cei amestecaţi într-un conflict pur politic aveau să sufere persecuţie, ci şi înţelepţii, adică adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu. Deşi Dumnezeu urăşte intoleranţa şi a promis răsplătiri meritate tuturor persecutorilor, El a îngăduit ca persecuţia, să rămână ca un mijloc de curăţire, spirituală. Dacă în cărţile traditionale ale evreilor se accentuează curăţirea templului de la Ierusalim de idolii păgânilor, profeţia lui Daniel vorbeşte de curăţirea unui templu ceresc (8:14) şi a caracterului celor înţelepţi.

     Cheia aplicaţiei tipice Antioh-Antichrist
      V.11.35 b „...până la vremea sfârşitului". Această expresie este de o mare importanţă, este cheia înţelegerii profeţiei despre Antioh din cap. 11. Inspiraţia profetică urmează aici o metodă cerească, îngerească, de dezvăluire a viitorului, aşa cum se poate întâlni şi în alte locuri. Descriind ororile şi persecuţiile lui Antioh, profeţia se opreşte asupra lor, fără a promite o victorie apropiată asupra lui sau o curăţire a templului din Ierusalim. Se stăruie în final asupra acţiunilor pustiitorului şi asupra statorniciei celor credincioşi în contrast cu trădătorii, apostaţii şi oportuniştii. Se aminteşte de nevoia ca poporul lui Dumnezeu să fie curăţit, curăţit, curăţit... până la vremea sfârşitului. Atât de mult trebuiau să dureze persecuţiile lui Antioh? Vremea sfârşitului este amintită şi în v.4(), unde vedem că ea nu reprezintă un punct final al timpului, ci un segment final în care se petrec o serie de evenimente, o încleştare finală dintre puterile politice adverse, în care poporul lui Dumnezeu este din nou şi pentru ultima dată ameninţat. În Dan. 12:4, vremea sfârşitului este de asemenea, un segment final de timp, în care cartea lui Daniel va fi mai bine înţeleasă. În. Dan 12:4 vremea sfârşitului este inaugurată. de sfârşitul perioadei de persecuţii care a fost amintită în..cap.7 (cei 1260 ani până la 1798), şi se încheie odată cu ultimul asalt al vrăjmaşului asupra poporului lui Dumnezeu. Dan. 12:13 arată limpede că sfârşitul, deci încheierea vremii sfârşitului, reprezintă timpul învierii morţilor. Ce a intenţionat inspiraţia prin această imagine a lungirii persecuţiei lui Epimanes timp de secole după secole şi chiar milenii, „până la vremea sfârşitului"? Oricât de neobişnuit ni s-ar părea, dar este evident că aici Inspiraţia a văzut în Antioh (împăratul de la miază-noapte şi persecuţiile lui, un tip al tuturor persecutorilor până la sfârşit şi, în special, un tip al marelui persecutor (Fiara-Antichrist) din viziunea capitolului 7. Această înţelegere poate da şi soluţia identificării cornului din Daniel 8. Mulţi comentatori recunosc că aici Antioh este un tip al lui Antichrist şi că în versetele următoare este descris în mod exclusiv Antichristul. Însă de regulă, Antichristul este privit ca o apariţie încă viitoare. Întrebarea este: După exactitatea profeţiei din Dan. 7 şi după o istorie oribilă de peste o mie de ani de persecuţii „creştine" care au fost de zeci de ori mai grozave decât cele ale Romei păgâne, încă nu se înţelege clar cine este Antichristul ?
     Acest mod de aplicaţie dublă sau multiplă a unei profeţii se poate întâlni şi în alte locuri biblice. Vorbind despre profeţia din v.31, Iisus (deşi cunoştea istoria evreilor) aplică această profeţie la viitor (Mat.24:15, Le 21:20). Prin aceasta Iisus ne învaţă să vedem profeţia despre cornul din cap. 8 si 11 ca pe o aplicaţie dublă sau multiplă. Chiar şi previziunea din Mat.24 care este prezentată în termenii unei profeţii condiţionate, are prin forţa împrejurărilor o aplicaţie dublă. Persecuţiile descrise în v.30-31 nu s-au sfârşit cu Antioh. Ele s-au reeditat odată cu ostilitatea Romei faţă de creştinism şi iudaism. Mai important încă, ele s-au reeditat la scară mare şi pe timp îndelungat în timpul supremaţiei papale. Puţinul ajutor din v.31 coincide în era creştină cu epoca lui Constantin cel Mare care a dat toleranţă şi avans politic creştinismului, şi cu aspectul politic al Marii Reforme din sec. XVI.

      Antichrist, noul împărat de la miazănoapte
      11:36-39. „Împăratul.." Prezenţa articolului hotărât în textul original este semnificativă. Nu este vorba de un împărat oarecare pe care trebuie să-l căutam. Este vorba de acelaşi împărat despre care s-a vorbit anterior şi care în v. 40 este numit din nou „împăratul de la miază-noapte". însă acum nu mai poate fi Antioh, deoarece lucrurile, scrise aici şi mai ales în v.40-45 (referirea la timpul sfârşitului!), nu s-au împlinit în istoria lui Antioh oricât am forţa textul. De altfel, în manuscrisele ebraice descoperite la Marea Moartă, iudeii sectari de la Qumran (esenienii), aplicau aceste ultime versete la un conflict final, şi nu la Antioh. (Scrierile eseniene conţin, printre altele, şi Sulul Războiului dintre „fiii luminii" şi „fiii întunericului").
     Acest împărat este cornul acela teribil din cap.7 si 8. O cheie a interpretării o avem şi în expresia „împăratul de la miază-noapte". Dacă „ţara de la miază-noapte" este numele Babilonului în geografia biblică (vezi comentariul de la v.5-6) şi dacă însuşi regele Babilonului este văzut ca un tip al lui Lucifer (Is. 14), atunci nu este de mirare că Apoc. 17:5.18, ca şi 1 Petru 5:13 numesc Roma = Babilon. Faptul că Babilonul din NT este Roma, este recunoscut de teologia catolică şi de majoritatea interpreţilor. Întrebarea este, la ce s-o fi gândit Ioan când a văzut în viziune această prostituată imperială şi s-a mirat foarte tare. Dacă era vorba de Roma păgână, ce era de mirat în acea scenă profetică ? Şi dacă legăturile cu împăraţii pământului, încriminate ca prostituţie, privesc politica imperiului păgân, ce este nelegitim în aceste alianţe? Dar dacă este vorba de Biserica întemeiată de Christos şi coruptă prin identificare cu Roma păgână, atunci totul se explică.
      Profeţia ne sileşte ca acum, în aplicarea secundară a profeţiei, să trecem din domeniul natural în cel spiritual, de la geografia istorică la geografia apocaliptică, de la Israelul naţional la Israelul spiritual. Astfel Babilonul apocaliptic îşi are sediul la apus de Palestina, nu la miază-noapte sau răsărit. Dar direcţia geografică nu mai are nici un sens, pentrucă nici Israelul lui Dumnezeu de astăzi nu se poate găsi într-un loc geografic precis.
     În v. 36 este descris Antichrist, împăratul Babilonului apocaliptic, adică Papalitatea cu pretenţiile ei istorice blasfematoare şi cu eternitatea ei nelegiuită cu care se făleşte. Papalitatea este o instituţie care a trădat creştinismul original, religia trăită de primii creştini romani şi care s-a impus ca o autoritate divină prin afişarea şi obligativitatea celibatului (v.37). Doctrina supremaţiei papale a fost cel mai clar exprimată de Grigore VII în(sec.XI. "Dumnezeul cetăţuilor" sau „zeul puterii" din v. 38-39 este, puterea politică sprijinită de, sabie. Acesta este adevăratul Dumnezeu al papalităţii. De dragul acestui zeu, s-au adunat tezaure imense, fiindcă acest Moloh înghite mai mult decât toti ceilalţi zei la un loc. Papalitatea a favorizat pe cei ce, au favorizat-o, promovând pe suporterii ei politici, atât în ierarhia bisericească (unde procedeul simoniei, al cumpărarii oficiilor bisericeşti, a fost practica obişnuită) , cât şi în fruntea regatelor creştine. Recunoaşterea suveranităţii absolute a papei era criteriul suprem al promovării, iar îndoielile asupra acestui punct erau fatale, într-un timp în care feudalismul era regimul administrării pământului şi societăţii, când papa însuşi era un mare feudal, când biserica deţinea pământuri pretutindeni, versetul 39 se putea aplica în mod literal. Dar cele mai spectaculoase împliniri s-au petrecut la scară continentală sau globală. Papalitatea trata Europa ca pe moşia sa. Mai mult, după descoperirea Americii, papa a hotarât împărţirea ei între Spania şi Portugalia (1493).

      Ultimul conflict intre Babilon si Egipt, ultimul necaz al lui Israel si eliberarea
      11.40. „Împăratul de la miază-zi". Dacă Babilonul apocaliptic este Roma şi — în sens cumulativ şi progresiv— Biserica aliată cu pagânismul şi orice mai poate intra într-o asemenea combinaţie, atunci Egiptul apocaliptic trebuie să fie o putere opusă. Potrivit profeţiei din Apoc. 11:13, Egiptul apocaliptic este locul în care se ridică „fiara din abis" la sfârşitul celor 1260 de ani profetici (deci „la vremea sfârşitului"...). Or, evenimentele prevăzute în Apoc. 11 reprezintă ridicarea secularismu-lui, anticreştinismului (ateismului) modern odată cu Revoluţia Franceză. Aceasta este, puterea politică «şi spirituală care se opune în acelaşi timp, falsului creştinism şi creştinismului biblic.
      Cu câţiva ani înainte de revoluţia roşie, Ellen White scria: „Anarhia caută să măture orice lege, nu numai divină, ci şi umană. Concentrarea de bogăţii şi putere, vastele combinaţii ale claselor mai sărace pentru apărarea intereselor şi pretenţiilor lor, spiritul de nelinişte, de încăierare şi vărsare de sânge, diseminarea mondială a aceloraşi învăţături care au dus la Revoluţia Franceză, toate acestea tind să implice întreaga lume într-o lupta similară cu aceea care a convulsionat Franţa" (Education 228). Aceste cuvinte ne fac să vedem o legătură directă între Revoluţia Franceză care a inaugurat această era a secularismului şi anticreştinismului, şi apariţia uriaşului bloc comunist în frunte cu supraputerea sovietică opusa blocului occidental care apară tradiţia creştină.
      Puterea anticreştină (armata republicana franceză) a dat „rana de moarte" papalităţii în anul 1798 (vezi Apoc. 13) dar această „împungere" va fi răzbunată. Babilonul apocaliptic avea să-şi ia revanşa. În anul 1929 a fost restabilit Statul Papal. Noile orientări în politica religioasă şi globală a papalităţii şi a Bisericii Romane au făcut să crească prestigiul Vaticanului. În linii generale, în timpurile noastre, Babilonul şi Egiptul apocaliptic, cei doi împăraţi din acest verset au fost reprezentaţi de cele două blocuri politice mondiale: lagărul comunist şi lagărul capitalist. Dacă între anii 1790-1970 forţele ateiste sunt în progres, în lumea modernă ultimele manevre subterane ale Vaticanului şi ale forţelor occidentale au reuşit să submineze bastioanele ateismului şi să obţină rezultatele politice, spectaculoase, la care, suntem martori toti în ultimii ani. Egiptul este invadat de Babilon. (O importanţă semnificativă a acestei interpretări a v. 40-45, este că ea a apărut în teologia noastră înainte de anul 1980 !)
      11:41. Ca şi Antioh pe vremuri, în campania sa împotriva Egiptului apocaliptic, Antichristul roman (împăratul de la miază-noapte) va găsi ocazia potrivită să persecute pe poporul Iui Dumnezeu. Dacă nu eşti aliat cu Babilonul, poţi fi interpretat ca fiind partizan al Egiptului, şi invers... Persecuţia aceasta este descrisă în Apoc. 13. Este trist că mulţi din poporul lui Dumnezeu vor cădea. În acelaşi timp este de mirare că Edom, Moab şi Amon, cei mai răi vecini ai lui Israel, cărora nici un profet nu le-a prezis ceva bun, sunt salvaţi. Aceştia nu mai există astazi, ei simbolizează pe unii care au fost vrajmaşi ai cauzei lui Dumnezeu (ca şi Pavel) şi care se vor întoarce la El şi vor fi salvaţi din mrejele Babilonului ecumenic.
      11:42-43. Progresele Babilonului apocaliptic, ale fiarei Antichrist vor fi tot mai mari, până când tot pământul se va mira, urmând fiarei (Apoc. 13:3.7.8). Libienii şi Etiopienii sunt vecinii Egiptului şi cucerirea lor ar fi însemnat în antichitate cucerirea celor mai îndepărtate zone geografice cunoscute. Evident nu va trebui să ne uitam pe o hartă, ci să înţelegem că Babilonul apocaliptic va reuşi să controleze toată economia şi politica Egiptului apocaliptic
      11:44-45. În timp ce forţele Babilonului sunt ocupate cu prădarea Egiptului, sosesc nişte veşti de la răsărit şi de la miază-noapte. Din răsărit vine îngerul sigilării în Apoc.7 şi tot de acolo vin împăraţii care vor surprinde Babilonul (Apoc. 16). Tot dinspre răsărit vine Domnul Christos (Mat 24:27). La miază-noapte de Egipt este, mai întâi Ierusalimul care are, în partea nordică, templul — palatul lui Dumnezeu (Ps.48:2). Un răspuns asemănător ne dă şi Isaia (cap. 14:13 c). Se poate înţelege, totodată, că împăratul Babilonului în campania egipteană, este înştiinţat despre mişcări de rebeliune care au loc în propria sa ţară. Ideea este în acord cu Apocalipsa. Aceste veşti implică ultima avertizare adusă de îngerii din Apoc. 14. Puterea ultimei evanghelizări globale, va zdruncina Babilonul apocaliptic. Asemenea lui Antioh care se năpusteşte asupra evreilor în momentul în care intervin romanii, Antichristul va lansa o ultimă persecuţie, descrisă în Apoc. 12:17, Apoc.13:13-17, Apoc. 16:13-16.
     Comentatorii noştri clasici sunt divizaţi asupra identităţii împăratului de la miază-noapte din v.36-39 etc. Unii au introdus Revoluţia Franceză în v-36 şi pe Napoleon, implicând conflicte legate de problema orientală (Imperiul Otoman). James White a văzut în împăratul de la miază-noapte de aici, papalitatea. R.A. Anderson rămâne la geografia literală şi spune, asemenea multor fundamentalişti protestanţi ca împăratul de la miază-noapte este Rusia. Unii văd aici acel „Armaghedon" clasic al Orientului Apropiat, alţii văd aici Armaghedonul apocaliptic, figurat. Ellen White, referindu-se la v.30-35, ne asigură că istoria se va repeta şi că scenele finale (v.40-45) se vor succeda repede.
     Punctul culminant din v.45 este momentul în care Antichristul, după ce s-a făcut stăpân pe Egipt şi pe ţările din sud, după ce va fi inundat Iudeea apocaliptică, va asedia „Ierusalimul" ei care va rămâne astfel că pe vremea lui Ezechia, singura palmă de pământ palestinean neocupată de invadator. Dacă vrajmaşul pune mâna pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanţi ai lui Dumnezeu care sunt în viaţă), atunci speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu, în Ierusalimul apocaliptic. Acesta este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu trebuie să intervină. Aici textul ebraic foloseşte, referitor la înfrângerea vrăjmaşului, aceeaşi expresie care în cap.9:26 şi Ps.22:11 se referă la Messia: „şi nimeni nu-i va veni în ajutor".     

     Intervenţia lui Dumnezeu, învierea şi răsplătirea finală a lui Israel
      cap. 12:1. Strâmtorarea aceasta este cauzată de asediul din versetul anterior pentru poporul lui Dumnezeu, dar poate fi cauzată de alte elemente în ce priveşte starea generală a lumii (vezi Apoc. 16). Referirea la cartea vieţii şi la salvare este în directă legătura cu profeţia lui Isaia 4:3-6 şi Apoc. 13:8.
     Voievod este un cuvânt de origine slavă care înseamnă conducător în război. Noul Testament ni-L prezintă pe Michael ca fiind Comandantul Suprem al îngerilor loiali care luptă împotriva rebelilor conduşi de marele dragon Lucifer (Ap. 12:7-9). El este Arhanghelul (grec. comandantul îngerilor) care venise să-l învieze pe Moise (Iuda 9, Deut 34:5-6). Acesta nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, singurul care în Biblie este numit Arhanghelul ( 1 Tes 4:16) iar în Vechiul Testament, îngerul Domnului. În acest caz este vorba de Solul special al lui Dumnezeu, nu o creatură ci Unul care cere închinare şi este numit, în acelaşi timp Dumnezeu. (Zah 3:1-2, Ex 3:2-6,14. Ios 5,13-15). În calitate de înger păzitor al lui Israel (Dan 10:21, Gen 48:14-16, Is 63:9). În această calitate intervine în favoarea poporului Lui în cel mai critic moment al istoriei.
     Ziua aceea, se referă la momentul descris în cap. 11:45, când poporul lui Dumnezeu este asediat de oştirile împăratului de la miază-noapte (Antichristul, împăratul Babilonului apocaliptic). Este clipa în care salvarea din mâinile vrăjmaşului se confundă cu calitatea de adevărat israelit. Care este Israelul salvat aici? Simplu: cei scrişi în cartea vieţii indiferent de naţionalitate şi care n-au trădat principiile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise, prin profeţi, şi pe care Ie-a confirmat, exemplificat şi implinit prin Iisus Christos (Rom 2:25-29, Gal 6:16).
      12:2.Biblia ne spune că toţi vor învia la sfârşit (Ioan 5:28-29), dar fiecare la rândul cetei lui (1 Cor 15:22-24. La începutul mileniului apocaliptic vor învia cei drepţi, iar la sfârşit vor invia cei răzvrătiţi, pentru pedeapsa finală: Ap 20:4-5) De ce aici înviază numai unii (mulţi, nu toţi) din ambele categorii? Este o înviere specială, cu puţin timp înainte de apariţia lui Iisus ca eliberator, cuprinzând pe persecutorii principali ai Lui şi ai poporului Lui (Mat 26:63-64, Ap 1:7, Mat 25:40) şi pe cei care au aşteptat revenirea lui Iisus începând cu sfârşitul perioadei din v. 12. Această favoare specială se face de acum încolo acelora care au crezut şi trăit solia celor trei îngeri din Ap 14:13, vezi şi v. 6-12)
      12:3. Aceşti înţelepţi au fost descrişi anterior în cap. 11:32-33. Ei sunt oameni din popor care au luminat pe alţii prin cunoaştrea de Dumnezeu, de aceea vor străluci şi în veşnicie (1 Cor 15:40-44, Mat 13:43).
      12:4. Această poruncă repetată de a sigila profeţia (8:26) ne arată că profeţia din cap. 11 a fost o nouă prezentare, mai lărgită, a celei din cap.8. Marea profeţie a celor 2300 de zile-ani a început să fie înţeleasă cu mai multă exactitate şi a devenit o preocupare specială a cercetătorilor Bibliei abia în perioada 1800-1847, în special în mediile protestante americane şi occidentale. De atunci au început să apară în lume Societăţile Biblice, societăţile misionare şi puternice mişcări religioase interconfesionale de tip adventist (vezi comentariul de la Apoc 3:7).

     Finalul viziunii din cap. 10. Răspunsuri adiţionale la întrebarea „Până când?"

      12:5-6. Aceste două personaje sunt în afară de Michael şi Gabriel descrişi în cap. 10, la începutul acestei viziuni. Cel ce răspunde aici, ca şi în cap. 8:14, este un comandant superior lui Gabriel, deci nu poate fi decât Michael. Îngerii numesc „minuni" isprăvile războinice, persecuţiile şi trădările descrise în cap. 11.
      12:7. Michael-Christos jură solemn că sfârşitul este sigur, dar că trebuie să treacă mai intâi acele vremi ale persecuţiei papale pomenite (vezi comentariul la cap. 7:25) care s-au încheiat în anul 1798. Apoi trebuie să vină marea strâmtorare, necazul amintit mai sus care vine în momentul în care lumea lui Antichrist va recurge la „soluţia finală" pentru Israelul spiritual al lui Dumnezeu.
      12:9-10. Aspectul cronologic al profeţiei (termenele exacte ale profeţiilor lui Daniel şi, în special, modul în care cele 2300 zile-ani se raportează la ele, au fost descoperite între anii 1800-1843. Problema înţelegerii temeiurilor acestui ultim mesaj de avertizare al lui Dumnezeu nu este, în primul rând, una de capacitate intelectuală, ci morală. Cei răi nu vor înţelege. Înţelepţii care vor înţelege sunt persecutaţii din cap. 11:33-35. Pentru ceilalţi, profeţia timpului sfârşitului rămâne o carte pecetluită. Apocalipsa (cap. 10) descrie cum acelaşi Arhanghel (Christos), la vremea sfârşitului, proclama tuturor locuitorilor lumii, prin slujitorii Lui, cele scrise în cartea care acum este deschisă şi jurând că nu va mai fi nici o vreme (conf. trad. sinodale), deoarece toate vremile profetice au trecut. Urmează doar ultima avertizare a lumii care provoacă pe vrăjmaşii lui Dumnezeu la ultimul atac împotriva slujitorilor Evangheliei veşnice.
      12:11. Instalarea papei ca judecător suprem şi imun în creştinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus, a avut loc în anii 507/508. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Redăm mai detailat evenimentele care ne conduc la asemenea concluzii. [Detalii]
      12:12. Prelungind perioada din versetul precedent, ajungem la anul 1843 când a luat naştere prima mişcare de tip adventist. Fericirea specială dată mai întâi acelei generaţii poate fi împărtăşită astăzi oricui studiază profeţia şi se întoarce la Dumnezeu. (Vezi comentariul de la Apoc.10).
      12:13. Morţii nostri dorm (v.2). Daniel se va trezi abia la sfârşit pentru a-şi primi răsplata pentru serviciile pe care le-a adus lui Dumnezeu şi nouă. Morţii nu sunt răsplătiţi imediat după moarte (Evrei 11:39-40) ci la judecata de apoi.
     Ultima şi cea mai lungă profeţie a lui Daniel a arătat cum puterile lumii se vor bate până la sfârşit pentru moşteniri şi graniţe şi pentru alte orgolii şi obiective terestre. Dar Biblia spune că nu fiara va învinge, ci Mielul , Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.(Ap. 17:13-14). Nu s-a rostit nici o fericire pentru cei puternici. Nu belicoşii vor moşteni pământul, ci oamenii blînzi, adică cei răbdători, paşnici, toleranţi şi non-violenţi (Mat.5:5).