Berbecele şi ‏ţapul = Îngerul Gabriel explica berbecele ca fiind imperiul unit al celor două dinastii iraniene ( a mezilor şi a perşilor v.3-4.20). Medo-Persia. Comparaţ‏i cu datele din cap.7. Cele trei direcţ‏ii ale cuceririlor reprezintă trei direcţ‏ii ale campaniilor militare care s-au soldat cu cucerirea a trei regate ( Lydia, Babilonul, Egiptul). Cele două coarne, sunt cele două puteri ale imperiului: mezii şi perşii. Ţapul este puterea greco-macedoneană care crează un nou imperiu, acela al lumii elenistice ( v.21) în urma unei campanii militare fulgerătoare ( v.5-6). Iar primul corn, care s-a frânt repede, în culmea gloriei, reprezintă pe Alexandru Macedon.
     Cele patru coarne crescute în locul acestuia reprezintă dinastiile celor patru diadohi care s-au încoronat ca regi, înlăturând pe urmaşii legitimi ai lui Alexandru ( v.8.22). Acestea sunt reprezentate în viziunea din cap 7 de cele patru capete ale leopardului. După o luptă comună contra regenţ‏ilor lui Alexandru, cei patru generali se proclamă, concomitent regi, în anul 305 î.e.n., întemeind următoarele dinastii:

      Un corn mic care s-a mărit nespus de mult ( v.9.23). Tot ce se spune despre acest corn în cap.8 seamănă foarte mult cu ceea ce se spune despre fiara a patra şi cornul mic al ei din viziunea anterioară ( cap.7). De aceea majoritatea comentatorilor de-a lungul timpului au fost de acord că acest corn reprezintă, într-un mod oarecare ( principal sau secundar) pe Antichrist, indiferent de identitatea istorică a lui Antichrist. Observaţ‏i asemănarea dintre acest corn şi împăratul Babilonului ( Lucifer) în Isaia 14:4.12-15.22). Şi o asemănare frapantă cu dragonul luciferic din Apoc. 12. În general, comentatorii sunt de acord că profe‏ţia apostolului Pavel din 2 Tes. 2:3-8 despre omul fărădelegii are la bază imaginea cornului nelegiuit din Daniel 8. Textul biblic repetă de mai multe ori ideea că acest corn apărut în antichitate va fi frânt abia la sfârşitul timpului:

     Locul şi timpul apari‏ţiei cornului. În viziune, cornul luciferic este văzut ca odrăzlind dintr-unul din cele patru regate elenistice, fără să precizeze din care ( v.9). În explica‏ţie, îngerul nu precizează locul, ci timpul: la sfârşitul ( în ultima parte) a stăpânirii celor patru regate (v.23), când se va fi umplut măsura fărădelegilor. Oare, despre fărădelegile celor patru dinastii se vorbeşte ? Sau despre fărădelegile lui Israel ? Prezentăm mai jos o enumerare sumară a încercărilor de identificare a acestei puteri profetice:[aici]
     S-a înăl‏ţat până la oştirea cerului = Oştirea cerului este interpretată de înger ca fiind poporul sfin‏ţilor ( v.24), care sunt compara‏ţi cu stelele. Persecu‏ţiile sunt văzute ca o călcare în picioare a poporului lui Dumnezeu ( asemeni fiarei a patra din cap.7). După cuceririle pământeşti în direcţ‏iile amintite de v.9, cornul luciferic se ambi‏ţionează să ia cu asalt domeniile cereşti ale religiei, ale conştiinţei individuale. Nimic nu este cruţ‏at.
     S-a înălţ‏at până la Căpetenia Oştirii. Uneori perioda de slujbă a preoţ‏ilor la templu este numită la fel  öáŕ tsaba, oştire, deoarece se compară cu regularitatea, rigoarea şi disciplina militară. În acest caz, "căpetenia oştirii" poate fi un mare preot, fiindcă se spune că această căpetenie are un sanctuar. Îngerul interpret arată că acest personaj nu este altul decât "Căpetenia căpeteniilor" ( v.25 - - sar sarim). Acest termen ebraic se aplică la comandan‏ii militari. Aşa cum ar fi fost în‏ţeles de antici, el ar însemna "Comandantul Suprem al Armatelor" unui imperiu. Nu putem să nu ne amintim că Dumnezeul Creator este numit în VT "Yahve, Dumnezeul oştirilor" ( Domnul oştirilor, Domnul Savaot). Dar există şi un alt aspect: în cartea lui Daniel îngerii sunt numi‏ţi cu acest termen (sar - comandant; cuvânt tradus cu căpetenie sau voievod). Astfel, "demonii patroni" ai imperiului Persan şi ai imperiului Macedonean sunt numi‏ţi sar (sarim), ca şi Mihael, Arhanghelul protector al lui Israel ( Dan.10:21, 12:1). Există o singură Persoană căreia I se pot aplica toate aceste aspecte ( mare preot, arhanghel, Dumnezeu al oştirilor): Christosul preexistent, Fiul lui Dumnezeu. El a apărut în faţ‏a lui Iosua ca un comandant militar şi, cerându-i închinare ca şi lui Moise pe vremuri, S-a recomandat ca fiind "Căpetenia oştirii lui Yahve") ( Iosua 5:13-15).
     O sfidare a lui Christos este avută în vedere aici. Şi această sfidare este minoră din partea lui Antioh Epifanes ( poreclit "Epimanes" - nebunul) în comparaţ‏ie cu atitudinea Romei care s-a măsurat în mod conştient cu Christos. Şi dacă Roma cezarilor s-a înălţ‏at ca un Anti-Christos, condamnându-L pe El şi pe urmaşii Lui, Roma papală a reuşit mult mai mult, pretinzându-se a ocupa oficiul de Vice-Christos. În limba greacă, termenul compus Antichristos înseamnă Vice-Christos ( ca şi în cazurile : antibasileus = vicerege; Antipater = care ‏vine locul tatălui, moştenitorul).
     I-a smuls "necurmatul". Cuvântul jertfa este adăugat de traducători, nu se află în text. Se poate înţelege ca fiind vorba de arderea-de-tot continuă de la templu, de alte aspecte ale ritualului în care se cerea continuitate, sau de ceva relativ la Marele-Preot văzut aici. Unii au crezut că necurmatul acesta este păgânismul şi au stăruit asupra unei paralele exegetice cu 2 Tes. 2:7, unde un anumit "obstacol" se cere a fi înlăturat pentru a se instala "omul fărădelegii". Aici ei au văzut înlăturarea "necurmatului" (păgânismului) pentru a se instala "urâciunea ( fărădelegea) pustiitoare" adică papalitatea. Dar "necurmatul" acesta, indiferent ce ar fi în mod real, este ceva ce apar‏ţine Căpeteniei Oştirii ( deci lui Christos). În istoria interpretării acestui detaliu a existat o dispută destul de serioasă în care noua interpretare ( propusă de Conradi şi acceptată de mul‏ţi printre care şi William White) a învins timpul şi inerţ‏ia spiritului conservator.      Ideea că această "necurmată" ar fi jertfa lui Iisus, antitipul jertfei necurmate de la Sanctuarul pământesc, pare să nu răspundă suficient la toate criteriile ( vezi comentariul de la Dan.12:11). Poate că Daniel a văzut cum ambiţ‏iosul "corn" a smuls un obiect vizibil din mâna sau din posesia Marelui Preot ceresc ? În acest caz ar putea fi ceva pe care Marele Preot trebuie să-l poarte "necurmat", cum ar fi veşmintele pontificale, pieptarul judecăţ‏ii cu oracolul divin ( Urim şi Tunim) sau diadema şi mitra pontificală cu inscripţ‏ia "sfânt pentru Domnul", şi care simboliza ridicarea păcatelor poporului !? (vezi Ex.28:29-30.36-38). În orice caz, este vorba de un oficiu şi de atribuţ‏ii pe care Christos nu le poate împărtăşi cu nimeni şi nu le poate transmite nimănui atât timp cât El trăieşte ! ( Evrei 7:21-28). El este supremul Judecător, El are cheile paradisului şi ale Infernului ( Apoc. 1:18,2:7-8), El are autoritarea de a ierta prin Sine Însuşi, pentru că El a purtat păcatele lumii pe lemnul crucii. Aici este în mod evident Acela care, ca "fiu al omului" este adus în plenul judecăţ‏ii cereşti ca Mijlocitor, Judecător şi Împărat, în viziunea din cap.7. Acesta este dreptul Lui necurmat. În Apoc.2-3 Iisus este "Cel ce ţ‏ine cheile" vie‏ţii şi morţ‏ii, cheile Sanctuarului ceresc. C.M. Maxwell, vorbind despre acest "necurmat" spune că este preoţ‏ia lui Iisus ( op.cit.170). În Apoc.19 Îl putem vedea pe Iisus cu multe coroane pe cap... Există doar o singură instituţ‏ie în lume care pretinde că are aceste chei şi aceste coroane...
     Profe‏ţia arată că acest corn nelegiuit avea să smulgă Arhiereului ceresc "ceea ce trebuie să deţ‏ină continuu", pentru a instala "urâciunea pustiirii" ( v.13, comp. cap.11:31 ÷i 12:11). Este deosebit de interesant aici faptul că în cap.8 nu se foloseşte termenul ebraic - ÷ikkut ( scârnăvie) ca în cap.9,11,11 sau în NT ( unde avem corespondentul grecesc tradus cu "abomina‏ie, împuţ‏iciune), ci termenul - peşa ( rebeliune, fărădelege), ceea ce ne trimite la "omul fărădelegii" din 2 Tes. 2 care avea să se aşeze pe sine însuşi ca dumnezeu în Templul lui Dumnezeu. Mesajul este clar.
     Instaurarea în creştinătate a sistemului religios care are în centru venerarea unui om şi care a fost promovat cu sabia, a început prin evenimentele de la începutul secolului VI, în timpul papei Symmachus. Între anii 502-507 s-a formulat la Roma dogma jurisdicţ‏iei supreme a papei, dogma pe care s-au sprijinit pontifii medievali. În acelaşi timp, Biserica s-a folosit de sabia francilor pentru a curăţ‏i Galia de ereticii vizigoţ‏i. Victoria regelui Clovis, dorită de Biserica Occidentală, a fost salutată şi de Constantinopol (507-512), încurajand apoi pe răsăriteni la rebeliune contra acestui împărat care se arăta gata de a negocia cu ereticii monofizi‏ţi. Ca urmare, a izbucnit o răscoală în Illyricum ( 512-519) condusă de generalul Vitalian şi de către viitorii împăraţ‏i Iustin şi Iustinian ( care aveau să ocupe tronul şi să fie favorabili papalită‏ţii, târând şi pe episcopii răsăriteni la semnarea "abdicării" eclesiastice faţ‏ă de jurisdicţ‏ia papală ( 519). Prin urmare, anii 507/508 pot reprezenta instalarea papismului medieval cu toate caracteristicile specifice ( recunoaşterea jurisdicţ‏iei supreme papale şi punerea sabiei în slujba acestei noi evanghelii).
     A lepădat locul ( temelia) Sanctuarului Său ( v.11). Aici este vorba de un Sanctuar ceresc, dacă ne referim la era creştină. Antioh a profanat serviciul de la Templu, a înlocuit ritualul sacru cu ritualul ce avea ca obiect de închinare propria lui statuie, dar n-a dărâmat templul, ci pur şi simplu, l-a poluat cu neroziile lui învăţ‏ate în Babilonul de pe Tibru. Roma a distrus templul iudaic din Ierusalim, dar a făcut acest lucru după 40 de ani după ce acest loc sacru fusese părăsit de slava lui Dumnezeu şi devenise un obstacol în calea spre adevăratul Templu, cel ceresc în care slujeşte Christos ( Evrei 9-10, Apoc. 11:19). Dar Creştinătatea în frunte cu Roma papală a desconsiderat Sanctuarul ceresc al lui Christos, singurul Mare Preot, prin faptul că a instalat pe pământ un serviciu liturgic care intra în competiţ‏ie cu cel adevărat, care este o parodie a celui ceresc. Când casele de rugăciune au devenit temple în care Dumnezeu sau alti zei locuiesc de preferin‏ţă, când iertarea se oferă printr-o jertfă care se repetă mereu şi nu duce nici o conştiin‏ă la desăvârşire, atunci Sanctuarul ceresc a fost lepădat în favoarea "înălţ‏imilor" şi simulacrelor terestre.
     Oastea a fost pedepsită... ( v.12 a) Prima parte a versetului 12 este dificilă în textul ebraic. Observa‏ţi traducerea sinodală şi versiunea Cornilescu revizuită ( GBV), unde se poate vedea că aici nu este vorba de pedepsirea oştirii, ci de continuarea acţ‏iunilor cornului luciferic care, după ce a înlăturat dreptul şi slujba de la Christos, a instalat "fărădelegea ( rebeliunea)", care este numită în v.13 "fărădelegea pustiitorului", iar în alte locuri "urâciunea pustiirii".
     Cornul a aruncat adevărul la pământ. (v.12 b) Nu poate fi vorba de adevărul ştiin‏ific sau filozofic. Adevărul istoric sau adevărul simplu în orice privin‏ţă este, desigur, important. Dar Biblia se referă la adevărul religios, spiritual-moral, teologic. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu ( Cuvântul scris: Biblia, Legea lui Dumnezeu, Evanghelia) dar şi Cuvântul Întrupat, Christos. Cornul a aşezat autoritatea clerului, a sinoadelor, a tradi‏ţiei, a experien‏ţei mistice, a minunilor etc. mai presus de Cuvântul Scripturii. Evul Mediu a fost martor la cele mai mari grozăvii pentru că Biblia a fost luată din mâna poporului şi oamenii au fost învă‏ţaţ‏i să privească la nişte muritori şi la imagini pictate, sculptate sau turnate, pentru desăvârşire spirituală.
     Un sfânt....şi alt sfânt...( v.13). Sfântul ( fiinţ‏ă cerească, îngerul) care vorbeşte este cel care răspunde în v.14 şi care porunceşte lui Gabriel în v.16. Acesta nu poate fi decât Michael-Christos, Arhanghelul care este Dumnezeu.
     Până când ? ( v.13) Aceasta este marea întrebare a tuturor sfin‏ţilor din toate timpurile ( Ps.94:3.15, Apoc.6:9-11, Dan.7:21-22, Dan. 12:6-12). Nu este vorba de timpul special al persecu‏iei ( acesta a fost descoperit în cap. 7 ca fiind 1260 zile-ani). Nici timpul scurs de la instalarea "urâciunii pustiitoare" şi până la momentul interven‏ţiei divine, care este arătat ca fiind de 1290-1335 zile în cap.12:11-12). Aici se întreabă cât va mai dura aceasta situa‏ţie ( până când?), fără să menţ‏ioneze ceva cu privire la punctul de plecare a perioadei. Momentul poate fi timpul prezent la care vorbeşte îngerul, sau un alt timp din context.
     Pâna vor trece 2300 de "seri şi dimineţ‏i"(v.14). Acest răspuns solemn este dat de acelaşi Personaj ceresc care îl întăreşte prin jurământ şi prin informaţ‏ii suplimentare în Dan.12 şi în Apoc.10. Christos Însuşi răspunde. La fel au înţ‏eles şi reformatorii acest amănunt. Dar ce sens are acest răspuns criptic ? Ce înseamnă 2300 de seri şi dimineţ‏i ? Trecând peste unele schingiuiri exegetice realizate în ultima vreme de nişte teologi care vor să spună ca aici ar fi vorba de 1150 de zile ( 2300:2=1150) adică 2300 de jertfe de dimineaţ‏ă şi de seară, ceea ce nici un învăţ‏at evreu n-a putut bănui vreodată şi nu este în sprijinul limbii ebraice, se poate spune că exprimarea de aici ( textual "până la seara dimineaţ‏a 2300") este un mod de a spune 2300 de zile ( cf. Gen. 1:5.8 etc). De fapt, aceste seri-şi-dimineţ‏i sunt numite zile în v.26. Potrivit principiului "zi-an"acestea trebuie să fie 2300 de ani. Nu degeaba îngerul a vorbit despre vremuri îndepărtate, despre timpul sfârşitului. Dar, oare, putea bănui Daniel că va mai trece atât de mult până când Dumnezeu va interveni cu judecata Sa?
     Daniel nu a în‏ţeles această parte a profeţ‏iei, nici lungimea reală a perioadei şi nici punctul de plecare pentru a calcula cât timp va mai dura. Mai mult, îngerul i-a poruncit să o păstreze sigilată, mulţ‏umindu-se să-i spună că este adevărată, fără a-i da vreo explicaţ‏ie ( v.26). Nu este de mirare că profetul a rămas consternat şi bolnav de îngrijorare, deoarece era preocupat de soarta poporului lui Dumnezeu şi noua viziune părea că întinde timpul spre infinit ( v.27). Ultima parte a versetului 27 este tradusă de mul‏ţi în acest sens: eram uluit... şi NU INŢELEGEAM".
     După mai mul‏i ani de preocupare şi rugăciune, în care timp de 70 de ani de exil erau pe sfârşite şi Imperiul Babilonian trecuse fără sa se întrezărească acea restaurare spectaculoasă profetizată de Ieremia ( Dan.9:2), Daniel şi-a luat timp special de rugăciune şi post. Ştiind că profe‏ţiile ( care sunt promisiuni ale lui Dumnezeu) sunt condiţ‏ionate aşa cum spunea profetul Ieremia ( Ier.18), Daniel se temea că timpul exilului ( cei 70 de ani) se va lungi până cine ştie când. Fiind în vârstă nu se mai gândea la repatrierea sa, ci la cauza lui Dumnezeu şi a poporului lui. Datarea acestei rugăciuni şi a întâmplărilor din cap.6 este aceeaşi, ceea ce ne spune ceva despre motiva‏ţia statorniciei lui Daniel în rugăciune, chiar cu riscul vieţ‏ii. Analiza rugăciunii lui, cea mai impresionantă rugăciune de mijlocire, după cea a lui Iisus din Ioan 17, poate dezvălui multe lucruri interesante. Aici însă vom sublinia numai aspectele care sunt în directă legătură cu viziunea din cap.8 şi cu îngrijorările lui Daniel referitoare la prelungirea timpului. "Fă să-Ţi strălucească Sanctuarul Tău pustiit !","NU INTÂRZIA, pentru Numele Tău !" (cap.9:17-20). Sanctuarul, pustiirea, cetatea, timpul...
     Ca răspuns la rugăciunea şi preocupările lui, îngerul Gabriel care începuse să-i explice viziunea în cap.9, cu mai mul‏ţi ani în urmă, revine şi intră brusc în subiect, referindu-se direct la dilema lui Daniel cu privire la durata timpului până la interven‏ţia divină ( v.20-24). În textul ebraic se repetă foarte des verbul a în‏ţelege - (bin). Observaţ‏i ce se spune cu privire la profe‏ţia din cap.8: "căutam s-o în‏ţeleg" (v.15), "fă-l să înţ‏eleagă" ( v.16), "înţ‏elege, fiul omului!" ( v.17), "şi nu în‏ţelegeam" (V.27)...Apoi în cap.9: "m-a făcut să înţ‏eleg", am ieşit să te fac să în‏ţelegi"(v.22), "înţ‏elege CUVÂNTUL, caută să înţ‏elegi VIZIUNEA !" (v.23), "să ştii, dar, şi să în‏ţelegi că...!" ( v.24-25). Aceste sublinieri arată, mai presus de orice îndoială, că îngerul se referă în cap.9 la singura problemă din profe‏ţia anterioară care rămăsese neexplicată şi care-l îngrijora pe Daniel: durata celor 2300 zile! Găsim aici cheia marii profeţ‏ii din cap.8. Citiţ‏i cu aten‏ţie a doua parte a viziunii din cap.8, apoi (sărind peste rugăciunea lui Daniel), citiţ‏i în continuare v.22-27; este imposibil să scăpaţ‏i de impresia că îngerul Gabriel îşi continuă aici explica‏ţia la viziunea din cap.8 !
     "70 de săptămâni tăiate din ..." ( cap.9:24). O importantă cheie a înţ‏elegerii timpului profetic din viziune se află în termenul ebraic - nehtach, "tăiat din" ( decupat, scurtat, croit, tăiat bucata). Deşi majoritatea traducătorilor preferă să-l traducă cu "hotărât", atât unele traduceri foarte vechi ( Theodotion, Vulgata) precum şi traduceri din ultimele secole, respectă sensul de bază al termenului. Unele vechi traduceri româneşti spun: "s-au tăiat peste...". Neobservând legătura acestor cuvinte cu profe‏ţia din cap.8, traducătorilor li se pare că nu ar avea sens să redea termenul cu "a tăia din", de aceea ei preferă sensul de "a hotarî". "70 de săptămâni tăiate..." sună straniu la prima vedere. Tăiate, de ce ? Sau, tăiate din ce ?
     Dacă ne reamintim ce avea în minte Gabriel cand a spus aceste cuvinte, şi ce anume dorea Daniel să ştie, adică secretul celor 2300 de seri şi dimine‏ţi, singurul lucru care rămăsese neexplicat, atunci suntem pregătiţ‏i să în‏ţelegem că cele 70 de săptămâni reprezintă o bucată de timp TĂIATĂ DIN cele 2300 zile. Şi dacă săptămânile erau săptămâni de ani, este evident că şi aceste "multe zile" ( 8:26) reprezintă tot ani istorici. Prin urmare, dacă cele 70 săptămâni ( 490 ani) au început în anul 457 î.e.n. şi dacă aceasta bucată de timp este o primă parte tăiată şi alocată ( repartizată) poporului evreu, înseamnă că cei 2300 ani încep odată cu cei 490 de ani, la anul 457 î.e.n.
     Astfel misterioasa profe‏ţie a celor 2300 de zile, despre care Gabriel spusese de mai multe ori în cap.8 că se încheie în timpul sfârşitului şi că este adevarată, ne duce până la anul 1844. Ce importan‏ţă istorică sau profetică are această dată ?
     Atunci Sanctuarul va fi răzbunat ( cură‏ţit - Dan.8:14). Termenul ebraic - ni‏dak, înseamnă"i s-a făcut dreptate" ( a fost răzbunat, a fost îndreptă‏ţit, reabilitat, găsit nevinovat, curăţ‏it de vină), dar există suficiente argumente şi în favoarea sensului de "curăţ‏it". Septuaginta foloseşte aici acelaşi termen grecesc - katharidzo, ca şi in Evrei 9:23. Termenul ebraic din Daniel 8:14 se întâlneşte numai aici in forma aceasta, ( cu excep‏ia unui singur caz, dacă citim Ps.51:4 b aşa cum ne indică Pavel în Rom.3:4 b.: „Să fii găsit fără vină când vei fi judecat". Interesant este că atât versetul acesta cât şi cel din Evrei 9:23 se referă la cură‏ţirea sau îndreptarea unor lucruri care sunt drepte şi curate în sine: lucrurile cereşti. Sanctuarul (ceresc). Dumnezeu Însuşi ! Deoarece au fost afectate de urmările păcatului (de acuza‏ţii etc), ele trebuiesc eliberate printr-o Judecată finală.
     Un timp special prevăzut în ritualul de la Sanctuar pentru cură‏ţirea de păcate era aşa-numita Zi a Ispaşirii (Yom Kipur), descrisă în Lev. 16. Era cea mai solemnă zi din anul religios care simboliza judecata de apoi. În această zi toţi erau judecaţ‏i de Dumnezeu, dar numai cei cărora li se iertaseră deja păcatele în cursul anului, mărturisindu-şi vinovăţ‏ia şi aşezând-o pe capul jertfei pe care erau datori s-o aducă, numai aceia puteau beneficia de această purificare şi reabilitare finală. Sanctuarul şi poporul deveneau cu adevărat curate, prin faptul că păcatele luate în mod simbolic asupra Sanctuarului (prin jertfele obişnuite) erau acum îndepărtate din Sanctuar şi puse asupra unui ţ‏ap care-l reprezenta pe Azazel (Satan) şi care era apoi trimis „pe pustii". Problema rela‏ţiei dintre Dan.8:14 şi Lev. 16 este mai complexă, dar pentru moment sunt suficiente aceste considerente.
     Este important de subliniat paralela dintre viziunea din cap. 8 şi cea din cap.7. Ambele prezintă pe Antichrist ca vrajmaş al poporului lui Dumnezeu şi ca rival al lui Christos, ambele arată că Dumnezeu va interveni în această privinţ‏ă, făcând o Judecată. În cap.7 aflăm că judecata aceasta trebuie să înceapă după domina‏ţia papală (după anul 1798), dar înainte de începutul împărăţ‏iei lui Christos; iar în cap. 8 ni se dezvăluie data exactă: anul 1844. împlinirea exactă a profeţ‏iei celor 70 de săptămâni prin Domnul Christos, este o garanţ‏ie mai mult decât suficientă a împlinirii întregii perioade încheiate la anul 1844. Chiar dacă nu putem vedea ce se petrece astăzi în cer, ce fel de Sanctuar este acolo şi cum se desfaşoară această judecată finală, Biblia este destul de clară în privinţ‏a realităţ‏ii şi necesităţ‏ii ei. Compara‏ţi cu explica‏ţiile date la cap.7.
     Cornul Antioh-Antichrist-Azazel din cap. 8 a afectat Sanctuarul ceresc călcându-l în picioare împreună cu oştirea Sanctuarului, înfruntând pe Christos (singurul Arhiereu), smulgându-I titlul de Judecător Suprem şi Mijlocitor Unic, instalând un sistem de închinare mistic şi idolatru, atrăgând aten‏ţia asupra locurilor sfinte de jos şi nu spre locul sfânt de sus, aruncând adevărul la pământ, continuând pe plan spiritual imperialismul pe care-l manifestaseră monarhii perşi şi greco-macedoneni. Până când ? Până avea să se facă o judecată care să răzbune Sanctuarul. La sfârşitul ei, totul avea să fie drept şi curat. Dar Judecata fiind un proces care are mai multe faze şi implicând destinul Evangheliei, al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt, necesită un timp de desfăşurare. Harul lui Dumnezeu a întârziat încheierea Judecăţ‏ii, deoarece Evanghelia nu şi-a încheiat rostul pe pământ. Anul 1844 răspunde la întrebarea din cap.8:13 (Până când?) în sensul că atunci începe Judecata („cură‏ţirea Sanctuarului") şi când ea se va încheia prin executarea sentinţ‏ei asupra vrajmaşilor lui Dumnezeu, Sanctuarul va fi curăţ‏it, va fi răzbunat.
     Curăţ‏irea sau răzbunarea Sanctuarului (cu tot ce ‏ţine de el) de la sfârşitul celor 2300 de ani înseamnă o judecată făcută împotriva cornului luciferic. Cornul a poluat Sanctuarul, de aceea Sanctuarul trebuie curăţ‏it de această poluare, trebuie judecat şi reabilitat, aruncând vina acolo unde trebuie, înapoi pe capul lui Azazel şi al suporterilor lui. Mai mult decât curăţ‏irea din Dan.8:14, descrierea zilei rituale a judecă‏ii din Lev. 16 cuprinde o curăţ‏ire a Sanctuarului nu numai de numele celor nepocăiţ‏i (Lev.23:29), ci şi de păcatele mărturisite ale celor pocăi‏ţi. Astfel se făcea distincţ‏ie între iertarea şi ispăşirea păcatelor din cursul anului şi curăţ‏irea şi ispăşirea finală din ziua de Yom Kipur. La fel şi jertfa lui Iisus are în sine puterea de a ne ierta păcatul atunci când îl mărturisim, el fiind luat asupra Mielului lui Dumnezeu şi asupra Preotului Christos (deci asupra Sanctuarului ceresc). Dar Jertfa lui Iisus poate să ne aducă mai mult decât atât: ea poate onora pe Dumnezeu cură‏ţind păcatul din templul fiinţ‏ei omeneşti, din templul Bisericii, precum şi pomenirea lui din templul ceresc. Ea are putere de a aduce asupra vrăjmaşilor lui Dumnezeu o condamnare mai mare decât poate aduce Legea. Iisus a făcut la Cruce o ispăşire deplină pentru păcatele altora, luând asupra Sa judecata lui Dumnezeu. Această ispăşire va fi în totul terminată când judecata cea dreaptă se va întoarce împotriva celor vinovaţ‏i de moartea lui Iisus, împotriva tuturor celor ce au respins harul lui Dumnezeu.