1. Autorul şi data scrierii.

Profetul Ezechiel atestă credincioşia şi înţelepciunea proverbială a marelui său contemporan Daniel (Ez. 14:14; 28:3) scriind pe la anul 586 î.e.n. Iisus l-a recunoscut pe Daniel ca profet (Matei 24:15) iar Iosif Flaviu ştia că la data când Alexandru Macedon a intrat în Ierusalim (333 î.e.n.), marele preot Iadua i-a arătat acestuia profeţia lui Daniel care prezicea isprăvile lui Alexandru şi macedoneanul a fost foarte încântat ( Antichitati iudaide XI. 8,4-5). Acestea ne arată că sulul cărtii lui Daniel exista înainte de Alexandru Macedon. Teoriile foarte sofisticate, adoptate şi de unii teologi, care vor să demonstreze ca Daniel a fost scrisă abia în sec.II î.e.n. de către un anonim (care s-ar fi folosit de numele lui Daniel, aşa cum este cazul cu unele apocrife apocaliptice) au fost combătute cu succes de către teologi şi savanţii moderni.

Cartea lui Daniel a fost scrisă în două limbi (ebraică de la cap.1:1 până la 2:4 a + capitolele 8-12; şi aramaică de la 2:4 b până la 7:28) asemenea cărţii lui Ezra şi în ea se foloseşte, în mod alternativ, persoana întâi şi persoana a treia cu privire la autor, ( ca şi în alte cărţi biblice sau diferite scrieri antice). Totuşi cartea este o unitate, şi aparţine unui singur autor. Daniel şi-a scris cartea între anii 537-534 î.e.n. potrivit datelor ei interne (Dan.1:21, 6:28, 10:1).


2.Structura şi tema cărţii

Cartea lui Daniel este formată dintr-o parte istorică ( primele 6 capitole) şi o parte profetică (ultimele 6 capitole). Atât evenimentele cât şi profeţiile sunt expuse în ordine cronologică. Rolul capitolelor istorice este de a lumina capitolele profetice. Ele sunt evenimente tipice şi exemple bune pentru toate timpurile dar mai ales pentru ultimele încercări ale poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Tema cărţii este judecata divină, după cum însuşi numele profetului Daniel înseamnă Dumnezeu a judecat. În sens biblic, judecata înseamnă intervenţia divină care îndreptăţeşte şi onorează pe cei drepţi şi pedepseşte pe vrăjmaşii lor. Versetul din capitolul 4:17 este textul cheie, cel mai clar rezumat al tematicii cărţii.

Figura principală a cărţii este Domnul Christos ( Dumnezeul lui Israel) pe care-L întâlnim ca fiind Piatra ( cap.2), Fiul omului (cap.7), Fiu de Dumnezeu (cap.3), Sfântul superior lui Gabriel (cap.8), Messia Conducatorul (cap.9), Comandantul Michael - protectorul lui Israel (cap.10 si 12).


3. Rolul profetic al capitolelor istorice

Capitolele istorice ale cărţii lui Daniel nu sunt doar nişte poveşti interesante şi adevărate; valoarea lor trece dincolo de învăţătura istorică sau spirituală moralizantă. Ele sunt în acelaşi timp adevărate ilustraţii şi explicaţii, tipuri şi prefigurări ale celor prezise în viziunile profetice din carte. Ele sunt judecăţi particulare care vorbesc despre caracterul judecăţilor istorice sau al judecăţii finale a lui Dumnezeu.

Cap.1. Deşi pare că Babilonul a invins Ierusalimul (ceea ce este adevărat numai pe plan politic), deşi poporul lui Dumnezeu este prizonier în Babilon, din punct de vedere spiritual, victoria este de partea Ierusalimului şi a lui Israel. Cei câţiva tineri iudei credincioşi salvează onoarea Dumnezeului lui Israel. Dumnezeu a intervenit şi a judecat, a înălţat pe Daniel şi pe colegii lui, din punct de vedere spiritual şi intelectual, chiar şi din punctul de vedere al beneficiilor fizice ale religiei, deasupra celor mai mari autorităţi intelectuale ale timpului. Aceste lucruri au fost intenţionate de Dumnezeu ca model pentru "poporul lui Daniel" care avea să apuce zilele sfârşitului (Dan.12:1).

Cap.2. Descoperirile lui Dumnezeu cu privire la viitorul omenirii nu pot fi cunoscute sau explicate de viitorologii sau ocultiştii pe care se sprijinesc mărimile lumii. Nici de frica morţii ei n-ar putea recunoaşte mai mult decât că aceste lucruri nu sunt în posesia muritorilor. Prin visul lui Nebucadneţar Dumnezeu a judecat pe împăratul Babilonului şi pe inţelepţii lui, înălţându-se pe Sine şi pe slujitorii Lui. Tuturor ctitorilor de imperii zidite pe sabie, Dumnezeu le prezice un viitor pe măsură. Sabie după sabie aduce imperiu după imperiu şi în cele din urmă, judecata divină instaurează împărăţia universală a dreptăţii, după ce mătură toate rămăşiţele Babilonului antic şi modern.

Cap.3. Opunându-se planului lui Dumnezeu de a pune capăt Imperiului Babilonian, consilierii "inspiraţi" ai împăratului concep un test idolatru al loialităţii civile prin care simpla exercitare a dreptului fundamental al omului, libertatea manifestării religioase, să fie interpretată şi pedepsită ca rebeliune politică. Dar Dumnezeu intervine şi judecă. Cei trei care prefigurează pe cei trei "îngeri" din Apoc.14, sunt salvaţi şi înălţaţi, în timp ce executanţii zeloşi ai ordinului imperial se aleg cu arsuri grave iar marele împărat al Babilonului este umilit în faţa a trei prizonieri evrei. Aici este o prefigurare a testului din Apoc. 13 cu "chipul fiarei".

Cap.4. Judecata lui Dumnezeu loveşte acum, în mod direct, pe împăratul Babilonului. Până acum el, principalul vinovat, fusese ocolit. Avusese multe ocazii să vadă adevărul, îl recunoscuse de câteva ori, luase chiar hotărâri (care priveau numai pe alţii !), acum îi venea rândul să întoarcă obrazul. După repetate invazii în Palestina, între timp distrusese şi Ierusalimul, după tratamentele nemiloase aplicate altora, după exploatarea celor sărmani, în primul rând al prizonierilor şi a sclavilor, împăratul avea ocazia să simptă pe pielea proprie judecata divină. Dar ca şi celelalte judecăţi, era amestecată cu har, era disciplinară. Poate de multe ori o fi rîs de stilul de viaţă vegetarian al tinerilor evrei, acum avea să mănânce iarba ca boii. De atâtea ori îi tratase pe semeni ca vite, acum avea să-şi ispăşească pedeapsa petrecând ca vitele. Se mândrise cu inteligenţa lui de strateg, arhitect şi conducător, acum aveau să-i fie luate minţile. Privise la idolii lui pentru salvare, acum avea să înveţe să privească spre cer şi numai atunci să-şi recapete sănătatea mintală. In acest capitol, Nebucadneţar este atât vrăjmaşul lui Dumnezeu judecat, cât şi păcătosul iertat şi înălţat prin har. Dacă în urma minunilor făcute cu alţii în faţa lui, împăratul silea mulţimile să se închine adevăratului Dumnezeu, fără ca el însuşi să-L respecte, acum împăratul trimite o scrisoare tuturor supuşilor prin care-şi povesteşte experienţa lui umilitoare, mulţumindu-se să-i sfătuiască pe alţii prin propria experienţă, fără să-i condamne pe cei care stăruie în idolatrie. Experienţa aceasta este o cheie a inţelegerii schimbării "inimii" leului babilonian din cap. 7 în contrast cu comportarea feroce şi fără pocăinţă a Antichristului, împăratul Babilonului apocaliptic, care îşi urmează cu tenacitate drumul până la judecata de apoi...

Cap.5. (Arheologia modernă a descoperit autenticitatea istorică a acestui rege babilonian: Bel-şar-utur fiul lui Nabonid, urmaş al lui Nebucadneţar şi coregent, ultimul rege babilonian). Ultima noapte a lui Belşaţar este prefigurarea situaţiei tragice în care se va găsi ultima generaţie de oameni nepocăiţi, surprinşi de revenirea lui Christos şi a îngerilor Lui dinspre răsărit. Aceşti "împăraţi călări pe cai albi" (cf. Apoc.19: 11-16 şi 16: 12.15) vor surprinde Babilonul modern care se simte în siguranţă. Păcatul tânărului rege Belşaţar şi al prietenilor lui ( lipsa de respect faţă de lucrurile sfinte şi faţă de legile sănătăţii, desfrâul şi menţinerea idolatriei în ciuda avertismentelor primite din experienţa generaţiei anterioare) este şi păcatul lumii moderne. Judecata venită asupra lui Belşaţar a însemnat, în acelaşi timp, victoria Dumnezeului lui Israel şi a cuvântului profeţiei.

Cap.6. (Bătrânul Darius Medul din cartea lui Daniel, nu trebuie confundat cu Dariu Histaspe sau cu alti regi omonimi. Nu este vorba de o confuzie. Iosif Flaviu spune că acesta avea un alt nume printre greci, iar Xenofon sugerează că ar fi vorba despre Cyaxares II, unchiul şi socrul lui Cyrus, ultimul rege med).

O nouă provocare satanică, un nou test al loialităţii faţă de adevăratul Dumnezeu. Dacă în cap.3 se cerea o închinare idolatră ocazională, fără a se interzice închinarea la un al dumnezeu, aici se interzice inchinarea la oricare alt dumnezeu afară de împărat. Numai pentru o lună de zile. Decretul imperial este conceput de colegii invidioşi ai ministrului evreu Daniel şi este semnat de împărat fără să ştie ce se urmăreşte. Acest decret se vrea a fi în interesul public, al religiei şi siguranţei statului. În realitate este dat la instigaţia unor politicieni "religioşi" lipsiţi de scrupule, antisemiţi josnici care voiau să se înfăţişeze drept apărători ai coroanei. Tiparul acesta a fost urmat la literă de-a lungul secolelor şi aşa s-au născut toate persecuţiile. Adesea autorităţile civile apreciază mai corect pe credincioşi, după valoarea lor morală, profesională, socială, decât autorităţile religioase care, de-a lungul istoriei au fost factorul instigator al persecuţiilor. Dumnezeu însă intervine şi judecă. Daniel este salvat şi onorat, numele lui Dumnezeu este înălţat, împăratul este scos din capcana politica pusă de miniştri, în timp ce evlavioşii nomenclaturişti, împreună cu familiile lor care se bucuraseră de condamnarea unui om nevinovat, sunt aruncaţi în groapa pe care o săpaseră pentru Daniel. Ceea ce ne aminteşte de un vers al lui Gheorghios Seferis: "Cu zgomot lupii se prăvălesc în Tartar".

Deşi ar fi putut să se abţină de la rugăciunea publică timp de o lună, sau să inchidă ferestrele, Daniel işi susţine în mod deschis şi consecvent principiul care este mai mult decât un obicei: libertatea de închinare. Fereastra deschisă spre Ierusalim era un semn că închinătorul este israelit. Sabatul este o ferestră deschisă spre Ierusalimul ceresc, un mod de inchinare publică. Nu există motive de a-l ascunde sub obroc, el trebuie vestit de pe acoperişul caselor, deoarece este semnul apartenenţei la Christos Creatorul. Este un semn al eliberării, deoarece prin aceasta mărturisim că suntem străini în ţara exilului şi că adevărata noastră patrie este Cerul, casa Tatălui. "Voi cei din pământul depărtat, gândiţi-vă la Domnul şi Ierusalimul să fie în inimile voastre..." (Ieremia 51:50 b)